Veșnicia unui artist nu se măsoară numai în opera pe care a creat-o în zilele ce i-au fost hărăzite, ci și în bunii prieteni care rămân după el. Fără ca brațele să poată vreodată cuprinde alte brațe, Constantin Dracsin a construit câteva strașnice prietenii. De la Gellu Dorian, cel care în urmă cu peste 40 de ani îndesa în mașina de scris de la Biblioteca Județeană cuvintele proaspăt slobozite de gura îndărătnică a lui Dracsin, gura care, la câțiva centimetri de coala de scris, conducea pixul și rotunjea slovă cu slovă, până la Gheorghe Iavorenciuc, binefăcătorul care în timp a îmbrăcat haina prieteniei și a realizat, într-un spațiu particular, un elegant spațiu memorial.
Grație acestor prieteni, la mai bine de un sfert de secol de la moarte, Constantin Dracsin ne (mai) arată ”un chip de a trăi”, o carte de proză poetică în care autorul – ”Înlocuitorul lui Dumnezeu” – se și ne redimensionează până în străfundurile ființei.
Duminică, 26 iulie 2026, în curtea generoasă a Complexului Muzeal Botoșani, a fost lansată cartea ”Înlocuitorul lui Dumnezeu sau Un chip de a trăi”, publicată la Editura Limes. Prefața scriitorului Gellu Dorian parcurge saga acestui roman de-a lungul celor mai bine de patru decenii: scris, predat, pierdut, regăsit într-un duplicat, recules, publicat. Un merit deosebit îl are, din nou, Gheorghe Iavorenciuc, cel care a asigurat sprijinul financiar, dar și cei care au parcurs și pregătit, cu minuțiozitate, fiecare pagină de manuscris. Se adaugă, nu în cele din urmă, prietenii care au ”descifrat” cartea, prezentând-o publicului, apoi cei care păstrează vie memoria poetică a lui Dracsin citind sau rostindu-i poeziile.
În romanul proaspăt lansat în cadrul celei de a doua ediții a Zilelor ”Constantin Dracsin”, autorul ne arată o scriitură după chipul și asemănarea sa. În care corporalitatea aproape că se dezintegrează, risipindu-se odată cu doagele butoiului rostogolit pe dealul din fundul grădinii, ori se pierde în adâncul fântânii din care se văd stelele căzătoare. El, ”înlocuitorul lui Dumnezeu”, care ne învață ”enunțul inimii de moarte simplă după aritmetica scrisă de mine”…
Pe lângă cei deja amintiți, au venit, în curtea Complexului Muzeal, Victor Teișanu, Mircea Oprea, George Luca, Nicolae Corlat, Vlad Scutelnicu, Cristina Șoptelea, Liviu Șoptelea.
”Am cuvinte puține să zic despre ce nu am făcut. Să zicem că suntem obosiți? Dar dacă vă uitați la milioanele de puncte și linii ale lui Dracsin, atunci ce am putea spune? Suntem obosiți să aflăm, să vedem, să știm, din nimicuri în nimicuri trecem prin lumea asta și, totuși, rezistăm”, a rostit Gheorghe Iavorenciuc în deschiderea Zilelor ”Constantin Dracsin”.
Iar rostirile care s-au adunat rămân drept mărturie că, la 27 de ani de la moarte, Constantin Dracsin încă ne mai face daruri.
Gellu Dorian: ”Este o carte unicat în contextul prozei românești de azi!”
”Acum un an ne aflam aici, în curte la Gheorghe Iavorenciuc, plănuind întâlnirea de anul acesta, omagiindu-l pe Constantin Dracsin aici, unde Costică nu ar fi visat să ajungă vreodată, dar printr-o întâmplare fericită a ajuns să fie locatarul perpetuu al voinței și al ospitalității lui Gheorghe Iavorenciuc. Printr-o întâmplare în care am fost și eu oarecum implicat.
Ne-am întâlnit astăzi aici cu Dracsin, cu o carte pe care eu o cunosc încă din fașă. Constantin Dracsin scria un soi de jurnal și se gândea: ”aș putea să scriu și eu un roman!”
Încet-încet a început să scrie, îmi aducea manuscrisele pe care eu le dactilografiam la o mașină de scris eleCtrică, la Biblioteca Județeană, acolo unde eu lucram la acea vreme, în anii 82-83. Romanul a fost predat atunci la Editura Cartea Românească, dar tot amânându-se de la an la an, de la lună la lună, primind promisiuni de la directorul editurii de atunci, George Bălăiță, că va apărea, a venit Revoluția și, cum foarte multe documente din arhiva editurii Cartea Românească au fost împachetate și transportate undeva unde nu au mai fost găsite, a dispărut și dactilograma romanului lui Constantin Dracsin. Romanul era prezentat atunci într-o scurtă prefață – nu am mai găsit-o – de Laurențiu Ulici, care îl știa foarte bine pe Constantin Dracsin și despre care a și scris mult.
Cartea a apărut anul trecut, printr-o întâmplare, nu neapărat că ar fi fost uitată în acel sipet, în acei saci, la nepotul lui Constantin Dracsin, nepotul Aurel Macsim, ci pentru că el preluase toată moștenirea, manuscrisele lui Constantin Dracsin. Anul trecut i-a predat manuscrisele lui Gheorghe Iavorenciuc, printre care s-a găsit și dactilograma a doua a acestui roman.
Am reluat-o la lectură, îmi aduceam vag aminte de unele pasaje, nu știam exact ce conține romanul, dar recitindu-l mi-am adus aminte de el. Nu este, în sine, un roman, poate că nici o carte de proză în sensul în care cunoaștem noi acest termen și acest mod de a crea, dar este în mod sigur o încercare a lui Constantin Dracsin de a ficționa în jurul unei realități trăite de el. Personajul din această carte este un student - în familia lui era un student, Dumitru Gugoașă, care a și murit într-un accident stupid în 1984, dar romanul este scris înainte de acest eveniment -, un părinte – tatăl și o iubită – o femeie. Constantin Dracsin se transpune în acest personaj oarecum, eliminându-și toate handicapurile pentru a realiza un personaj în care el își vedea oarecum și extensia în lumea reală. Este o ficțiune bazată pe niște întâmplări ale copilăriei, ale vieții lui, ale familiei lui. Întâlnim acolo un tată care este nimeni altul decât Moș Petrache, care ar fi putut deveni el însuși un personaj de roman extraordinar. Nu este o cursivitate narativă, ci sunt adunate aici, ca într-un folder de calculator sau într-o arhivă, tot felul de informații. În scrisorile lor, mai ales cele pe care el le trimitea, sunt prinse nenumărate și nenumărate întâmplări și informații, atât din zona locală, dar și din diverse domenii: agricultură, știință, informații din întreaga lume.
Citea foarte mult, nu numai presa literară, dar citea foarte mult presa cotidiană.
Ficțiunea este cumva dusă în afara acelei realități, dar nu se poate desprinde atât de mult de ceea ce își propune o carte de proză să facă. Se creează personajul, se creează stările, nu există o anumită intrigă, dar există o mereu stare de apoftegmare a textului, de aforism, de ducere într-o oarecare înțelepciune a ceea ce el concluziona de fiecare dată în scrisori sau în frazele care legau aceste scrisori.
Este o curiozitate, cu atât mai mare cu cât știm că scria la 2-3 centimetri de coala de hârtie, cu ochii lipiți de hârtie, cu pixul în gură, scriind și gândind logica unor propoziții, unor fraze, unui context romanesc destul de bine pentru condiția în care el scria. Este o carte, cred eu, într-un fel unicat în contextul prozei românești de azi. Aducerea ei în fața noastră, acum, înseamnă un gest extraordinar și o repunere în circulație a lui Constantin Dracsin care, sunt convins, în dosarele în care există, are încă multă poezie nepublicată, multă poezie inedită.
Trebuie să o citiți și să vă convingeți de talentul de narator al lui Constantin Dracsin. Eu îi mulțumesc, în numele familiei lui și în numele lui Constantin Dracsin, lui Gheorghe Iavorenciuc, cel care adunându-l aici ne face un dar extraordinar și îl repune în circulație pe scriitorul Constantin Dracsin, oarecum lăsat într-o margine, așa cum se întâmplă când cineva pleacă, un timp trece peste el uitarea, apoi, dacă există valoare, și Constantin Dracsin are valoare, este repus în circulație”.
Victor Teișanu: ”Constantin Dracsin continuă să ne tulbure și să ne impresioneze!”
”De acum încolo, putem vorbi la Constantin Dracsin de o operă cu caracter trinitar. În general, trinitatea unui scriitor se compune din trei ipostaze clasice: e poet, e prozator, e dramaturg. Cazul artistului Dracsin este cu totul special, așa cum special este și cazul omului Constantin Dracsin, în sensul că la el nu există ipostaza dramaturgului, dar aceasta este înlocuită de o altă ipostază, foarte interesantă, aceea de grafician. Trebuie să apreciem că, din punct de vedere calitativ, ca performanță, el a excelat în toate cele trei ipostaze.
La pagina 130 din această carte există o afirmație foarte interesantă. Spune Constantin Dracsin că nu poți niciodată spune exact ce este, pentru că mereu ce este înseamnă mult mai mult decât ce se vede. Ce se vede este mereu în planul doi, se vede mai puțin. Dar totdeauna opera ascunde ceva nevăzut. Asta poate fi socotită o profesiune de credință. Fraza aceasta, care precizează că niciodată nu putem vedea totul, că rămâne ceva de descoperit într-o operă literară, îmi aduce aminte de teoria aisbergului, cea formulată cândva de Hemingway, care spune așa: o operă literară seamănă cu un aisberg, partea cea mai importantă este cea acoperită de ape. Nimeni nu știe ce este sub vârful aisbergului. Așa se întâmplă și cu opera literară, atunci când aceasta cu adevărat semnifică ceva, când este valoroasă. Noi vedem doar coaja, vedem ce este pe deasupra, vedem cuvintele, dar nu știm exact ce se întâmplă dincolo de aceste cuvinte. Totdeauna opera trebuie descoperită, redescoperită, revăzută. Niciodată soarta unei cărți, a unei opere adevărate, nu se încheie. Pornind de la acest postulat, de la această frază pe care am găsit-o la cu adevărat, am putea să ne apropiem altfel de opera lui.
Să începem cu poezia. Cititorul, parcurgând textele lui Constantin Dracsin, va vedea acolo că există un spectacol de cuvinte, că există niște unghiuri care epatează, care codifică textul. Tocmai pentru că textele lui conțin ceva ce nu se vede. Ce vedem este mai puțin, trebuie să ne dezvoltăm inteligența intuitivă ca să vedem mai departe de ele. Constantin Dracsin nu spune niciodată totul, în poezie el știe să-și stranguleze discursul înainte ca acesta să devină explicit. Rămâne obligația cititorului să caute sensuri și să descopere ce a spus autorul. De aceea pare poezia sa mai dificilă.
Același lucru se întâmplă și în grafica lui. Și aici legea o face tot acest efort de esențializare din partea lui Constantin Dracsin. Acolo avem niște construcții care doar sugerează ceva, atrăgând parcă atenția că ceea ce vedem nu e totul, că mai există printre linii și puncte ceva care trebuie descoperit.
Tot așa cu proza. Proza, a spus foarte clar aici Gellu Dorian, nu este o proză clasică, nu este proza pe care am citit-o noi și cu care suntem obișnuiți. Ea este un fel de amalgam de proză și poezie. Amprenta poetului se simte peste tot. Este o îmbinare permanentă de elan narativ și de elan liric. Dar atunci când se referă la ființa umană, în această proză, cu umbrele și luminile acesteia, ea deodată devine realistă. Avem acolo pagini de un realism crud, brutal chiar. Deci dincolo de amprenta poeziei, de amprenta liricului Constantin Dracsin, găsim acolo numeroase exemple de realism al prozei care transformă discursul său în altceva decât un jurnal liric. Personajele pe care le creează - prin conturul acestora, se vede lumea din care provin - o lume a satului cu principii morale solide, dar și cu vicii asupra cărora istoria nu a avut o influență deosebită, în sensul că s-au perpetuat integral până la noi. Dar și în proză putem spune că cititorul trebuie să ia parte activă, să vadă dincolo de cuvinte, să găsească eventualele semnificații pe care le propune – sau nu le propune – autorul.
Să recunoaștem cu toții că și astăzi, după mai bine de un sfert de veac de la dispariția sa, Constantin Dracsin continuă să ne tulbure și să ne impresioneze tocmai prin acest caracter insolit al limbajului său artistic, atât cel din cuvinte, cât și cel din desene. De aceea, originalitatea aceasta ne obligă pe noi să nu ne oprim, să nu îl dăm uitării, să continuăm să îl descoperim și să îl redescoperim”.
Mircea Oprea: ”Am vrut să înțeleg, dincolo de ce se poate descrie, pe cel care scrie!”
”Am regăsit atmosfera specifică lui Constantin Dracsin, pe care o știam chiar din grafică. Aș putea spune că, în bună parte, acest roman este o ilustrație la grafica pe care o putem vedea pe pereții camerei dedicată lui. Este o atmosferă grea, apăsătoare, este atmosfera unui sentiment copleșitor, a unei existențe înțelese în destinul ei, care trebuie dus până la capăt. Și Costică l-a dus. Am citit porțiuni din roman, reluând, pentru că am vrut să înțeleg, dincolo de ce se poate descrie, pe cel care scrie.
Aș putea spune că acest roman este un roman și autobiografic, pentru că, după cum se știe, orice scriitor scrie din propria experiență, se descrie pe el. Dar este atât de încifrat, încât, poate, doar un intim care îi cunoaște viața până la structura de vise ar putea să își dea seama pe ce profunzimi a coborât Constantin Dracsin, adâncimi din care revenea mereu ca un scafandru pentru a-și recăpăta respirația zilei. Și noi îl întâlneam, în stradă, un om obișnuit ca mulți, mulți alții dintre noi”.
Urmează ”carnetul-manuscris”
Scriitorul Mircea Oprea a prezentat, la final, un manuscris care ar putea vedea lumina tiparului, o nouă scriitură a lui Constantin Dracsin, care necesită, însă o abordare cu totul aparte, fiind vorba despre un ”carnet-manuscris”.
Un manuscris în care, spune Mircea Oprea, Constantin Dracsin ”a scris dramatic”:
”Dincolo de romanul acesta o să apară, deși este foarte dificil, carnetul-manuscris. Fiind un manuscris, vor fi atâtea variante pe câți cititori ai manuscrisului vor fi. Mai mult decât în orice scriere, în aceste note Constantin Dracsin a scris dramatic. Eu aș spune că a scris, cumva, într-o scurtcircuitare de la gând la hârtie, dincolo de mână. Noi avem, ca fiziologie a scrisului, gândul, iar simțirea pe care vrem să o transmitem va deveni un gest al degetelor, al mâinilor. Închipuiți-vă că în această distanță, de la a simți la a ajunge în vârful pixului, acel germene care urmează să se nască pe hârtie este schimbat, modificat, transformat, devine poate altceva. Cred că s-a întâmplat multor scriitori.
La Constantin Dracsin, prin acest caiet, avem o posibilitate de a vedea ceea ce, poate, un psiholog ar încerca să își dea seama cum devine actul creației, într-o legătură directă între creier și hârtie… Dacă vă puteți închipui gestul, mișcarea capului și a ține în dinți un pix… Dincolo de dramatismul scrisului, drama ideii scrise. Ideea este o simțire și ea este adusă pe hârtie. Are fraze care pot fi citite și înțelese cel puțin în două sensuri. Nu știu cum o să se poată reproduce acest manuscris, sunt curios ce se va alege până la urmă de el. Aici este un gen literar care nu poate fi numit”.
