În primăvara anului 1887, Eminescu vine la Botoşani. Epuizat, slăbit după un tratament la ”bolnița” din Neamț. La Botoșani îl aștepta Harieta, sora cea beteagă în trup și mai aprigă în fire.
"În April, în septămâna luminată, Joi, am tocmit o trăsură şi am plecat cu dânsul (Eminescu, nota red.) şi am venit până la Paşcani cu gând de a veni cu dânsul în Iaşi. (…) La Paşcani s-a întâlnit cu Ion Creangă şi Miron Pompiliu, cari veniau de la un Congres didactic de la Brăila. Toţi trei stăruiam de dânsul să vină la Iaşi şi să nu se ducă la Botoşani, unde are să dea peste Scipione Bădescu, cu care are să se apuce iar de chefuri. Eminescu mi-a spus că se duce la Botoşani ca să vadă pe sora sa Doamna Aglae Drogli şi că pe urmă se întoarce imediat la Iaşi. Ne-am despărţit cu această promisiune din partea lui, însă de atunci eu nu l-am mai văzut". Mărturia ne-a rămas de la Gheorghe Bojeicu, fost coleg cu Eminescu.
Deși bolnav, Eminescu își păstrase mintea limpede, scria și publica. "Tot timpul cât am stat cu dânsul la Neamţ, vre-o zece zile, ne duceam aproape în fiecare zi în pădurea din apropiere, tolonindu-ne pe iarbă şi Eminescu cânta cântece eroice şi de jele, cu voace foarte frumoasă, aşa că găsiam o adevărată distracţie în societatea lui. Tot de-acolo, mai înainte, a dat poezia "Vezi rândunelele se duc" intendentului Onicescu, după cum mi-a spus acesta, ca să o trimeată la Convorbiri literare", povestește mai târziu același Gheorghe Bojeicu.
Poetul ajunge, așadar, la Botoșani. Era 9 aprilie 1887. Locuieşte pe strada Sf. Niculae, astăzi Pușkin. Însă boala recidivează rapid. La începutul lui iunie 1887, trupul poetului este "într-o slăbiciune de nu se poate ridica singur".
Aşa îl surprinde tragedia care s-a abătut asupra Botoşanilor în 3 iunie 1887. ”Focul cel mare”!
Citim într-o scrisoare a Harietei despre "focul grozav ce-a fost în oraş şi de care groază nu am fost scutită nici eu”: ”Cea mai mare nenorocire; totul scosesem din casă, numai patul nenorocitului meu frate rămăsese, la care pierdusem tot curajul; ce puteam face cu el, care este într-o slăbiciune de nu se poate ridica singur? Repegiunea pompierilor şi a vecinilor m-a scăpat de cel mai mare pericol, care s-ar fi desfăşurat tot mai mult asupra lui bietul Mihai, pe care l-ar fi calicit fizic din nou, scoţându-l afară. Era un vânt rece ca toamna, cura lui nu-i permitea cea mai mică răceală".
14 iunie 1887, Botoșani
O inițiativă din partea societății civile ia naștere la Botoșani. Mai exact, printr-o petiţie, se solicită ca administrația locală să acorde pentru un ajutor financiar poetului Mihai Eminescu.
Ședinţa Consiliului permanent al judeţului are loc pe 14 iunie 1887.
Consilierul Leca atrage atenția că, în urma marelui incendiu, Botoșanii se află într-o grea situaţie. Și propune ca Eminescu să fie ajutat din "mijloacele statului, căci altfel am crea un precedent".
Însă restul consilierilor (14) încuviinţează ajutorul pentru poet. Aflăm de la Stela Giosan care este deznodământul acestei şedinţe, din lucrarea "O pagină din istoria Botoşanilor- incendiul din anul 1887, văzut de contemporani": "…în Botoşaniul lovit din greu de marele incendiu, s-a votat după multe discuţii un ajutor material de 1200 lei pentru poetul Mihai Eminescu, fiul acestor meleaguri, aflat acum în suferinţă, şi asta dat fiind faptul că erau necesare fonduri băneşti importante pentru refacerea clădirilor din centru oraşului, afectate în mod serios de incendiul amintit".
Ajutorul rămâne doar pe hârtie…
…pentru că propunerea comunităţii botoşănene nu are sprijinul ministrului de interne liberal din acea vreme, gen. Radu Mihai. Și nu doar el. Un alt ministru liberal, cel de finanţe, Constantin Nacu, refuză ajutorul solicitat prin medicul Iszac, motivând prin lipsa fondurilor. De bună seamă, liberalii nu iartă numele Eminescu, nici desele acuzaţii pe care fostul gazetar de la Timpul le îndreptase ani la rând împotriva lor.
Târziu, în şedinţa Senatului din 23 noiembrie 1888, o lege privind ajutorul acordat lui Eminescu s-a votat de Adunarea Deputaţilor. De aici au mai trecut încă două luni şi jumătate.
La 12 februarie 1889, Carol I îşi pune iscălitura pe decret. Eminescu se afla internat de aproape 10 zile în spital în Bucureşti, mai întâi la Mărcuţa, apoi la Caritas, de unde nu avea să mai iasă viu. Ajutorul acordat prin decret regal nu îi mai era de niciun folos.
Potrivit scriitorului Gellu Dorian, Eminescu ”avea conștiința propriei valori și a propriului destin, strâns legate de destinul poporului său, popor care abia atunci își înnoda un statut de stat oarecum împlinit de câțiva ani, cu Unirea Principatelor, cu Independența câștigată față de Imperiul Otoman”. Astfel, contextul acelor zile de sfârșit al vieții lui Eminescu erau ”bine ancorate într-un politic de formare a unui stat închegat, a unui stat român pe care Eminescu îl visase”.
Eminescu devenise prizonierul propriilor suferințe. Viața prin sanatorii, tratamentele dure, unele experimentale, cum erau cele cu mercur, ”nu puteau duce mai târziu decât la ideea că i s-a programat moartea”, după cum punctează scriitorul Gellu Dorian.
Or Eminescu era bolnav din 1883… Iar poetul ”suferea și pe fondul familiei lui”, spune Gellu Dorian. ”Îi murise mama, frații lui se sinucideau unul după altul, sora la care ținea foarte mult, Harieta, era și ea foarte necăjită, cealaltă, Aglae, îi crea probleme lui Gheorghe Eminovici care rămăsese fără moșia de la Ipotești… Deci suferința lui Eminescu venea și din acest fond al familiei”.
Cum a primit lumea literară moartea lui Mihai Eminescu?
Eminescu avea puțini prieteni în lumea literară, ”dar erau foarte buni toți”.
”Mă gândesc în primul rând la Caragiale, cu care avusese un conflict cu ceva ani în urmă pe un fond de nemulțumire în perspectiva unei vieți de familie cu Veronica Micle, în care Caragiale se zice că ar fi fost implicat. Însă, la moartea lui Eminescu, Caragiale a fost primul care a scris în Nirvana, a plâns efectiv, scrie și Vlahuță acest lucru. De asemenea, și Vlahuță a suferit foarte mult. Lumea literară știa că Eminescu este vârful vieții literare de atunci, dar era și invidiat foarte mult”.
Nu se cunoaște foarte clar poziția lui Titu Maiorescu. ”Care s-a îngrijit de poezia lui Eminescu, a scos acea ediție din 1883, urmând și alte ediții. Titu Maiorescu nu a scris multe lucruri despre acea tragedie, deși s-a îngrijit de înmormântarea lui Eminescu”.
O explicație ar fi faptul că, în politică, poziția lui Maiorescu era una de vârf. ”Era în guvernare, știa că ceea ce atacase Eminescu i se punea și lui în cârcă. Știm că de multe ori Maiorescu îl trimitea pe Eminescu să facă diverse lucruri, de pildă la Florești să traducă documentele Hurmuzachi, să se mai liniștească, îi mai oferea și burse de călătorie, doar ca să plece din București și să nu mai fie atent acolo”, spune Gellu Dorian.
Nici ziarele nu s-au prea grăbit să scrie despre ”nefericitul poet”.
”În afară de cei de la Fântâna Blanduziei sau de niște ziare din Ploiești sau de prin Oltenia, care au lansat legendele despre moartea lui Eminescu, marile reviste nu au făcut mare tam-tam, să ceară justificări sau să facă analizeze ale operei lui Eminescu. Acele lăzi cu manuscrise lăsate de Eminescu au fost mult mai târziu scoase la iveală. Au fost la un pas de a fi arse acele documente, noroc că au ajuns pe mâini bune la Academia Română, apoi la Perpessicius, care le-a scos la iveală și a văzut că opera grea a lui Eminescu acolo, în acele postume se afla”.