Sfinţii 42 de Mucenici din Amoreea erau soldaţi creştini în armata împăratului bizantin Teofil (829-842), care era iconoclast, adică luptător împotriva sfintelor icoane. În acele vremuri grele pentru dreptmăritori, arabii conduşi de califul din Bagdad au ajuns lângă cetatea Amoreea din Frigia (Asia Mică), locul de naştere al împăratului Teofil. Pentru apărarea cetăţii sale natale, împăratul a trimis cei mai pricepuţi soldaţi ai săi, formând o oaste foarte bine pregătită pentru a opri îna­intarea arabă şi să salveze cetatea Amoreea. Califul din Bagdad a sporit numărul soldaţilor săi care asediau cetatea Amoreea. 

CITEȘTE ȘI: "Care e diferența dintre Anglia, Irlanda și Scoția"

 

În faţa numărului mare de asediatori, împăratul Teofil a fost nevoit să trimită multe daruri conducătorului armatei arabe pentru ca acesta să ridice asediul. Acesta, după asediul îndelungat, ar fi dorit să-şi retragă armata, dar unul dintre conducătorii armatei bizantine, Vadiţis, a trădat şi a facilitat intrarea arabilor în cetate. Păgânii agareni, intrând în cetate, au făcut multă vărsare de sânge şi au trecut prin foc Amoreea. Creştinii care au scăpat de foc şi de sabie au fost vânduţi ca robi. Între cei prinşi de arabi au fost şi cei patruzeci şi doi de comandanţi bizantini trimişi de împărat pentru apărarea cetăţii. Ei au fost aruncaţi în temniţă, fiind ferecaţi în lanţuri şi puşi cu picioarele în butuci. Arabii au dorit să-i piardă prin foame şi sete, dacă nu se vor lepăda de Hristos şi vor deveni musulmani. Timp de şapte ani au stat în temniţă şi au fost presaţi să părăsească credinţa creştină. 

Sfinţii Mucenici au rămas fermi în mărturisirea lor creştină „cântând neîncetat Psalmii lui David şi rugându-se ziua şi noaptea. Deci, venind ziua lor cea din urmă, luptătorii Domnului nu şi-au schimbat credinţa lor în Hristos nici pentru frică, nici pentru dragostea de viață, nici pentru slăbiciune, nici pentru pătimirea cea rea ce au suferit vreme de mulţi ani în robie; ci, cu minte bărbătească şi cu vitejia sufletului luptându-se”, nu au acceptat să devină musulmani şi să părăsească credinţa creştină „şi, întru liniştea bucuriei stând, au mărturisit vitejeşte, toți, credinţa în Hristos şi s-au încununat, tăindu-li-se capetele” (Proloagele). 

După martiriul lor, agarenii l-au ucis cu sabia şi pe trădătorul Vadiţis (care vânduse cetatea) spunând: „Dacă ar fi fost un om cinstit, nu şi-ar fi vândut cetatea sa şi, dacă ar fi fost un bun credincios creştin, nu şi-ar fi lepădat credinţa după ce a trădat. Cel ce a fost necredincios faţă de ai lui nu va fi credincios nici faţă de străini”.