A învăţat carte la Şcoala din Nisibe, însă, atunci când perşii au ocupat cetatea, şcoala s-a mutat la Edesa, păstrând limba siriană. Aceasta se întâmpla pe la anul 360. Sfântul Efrem a trăit sub împăraţii romani începând cu marele Constantin (306-337) şi până la Valens (364-378). A fost hirotonit diacon de Episcopul Iacob din Nisibe şi i s-a încredinţat noua Şcoală siriacă din Edesa, care a cunoscut o mare strălucire sub conducerea sa.

Tradiţia spune că Sfântul Cuvios Efrem a luat parte la lucrările Sinodului I Ecumenic de la Niceea din anul 325, fiind tânăr diacon, ca şi Sfântul Atanasie cel Mare, şi tot din tradiţie ştim că a fost hirotonit preot de Sfântul Vasile cel Mare, pe când se afla în Cezareea Capadociei.

Sfântul Efrem a fost un poet inspirat, un cuvântător înflăcărat, un aspru nevoitor şi un mare rugător iubitor de viaţă duhovnicească. Prin imnele şi poemele sale, el urmărea întărirea dreptei credinţe în cei care le auzeau, căci ele erau cântate sau citite în biserici. Pentru darurile sale a fost numit „harfa Duhului Sfânt”, scrie ziarullumina.ro.

A cântat cu mare strălucire credinţa, rugăciunea şi mai ales pocăinţa. Fragmente din scrierile sale se află şi în rugăciunile Bisericii noastre, precum rugăciunea: „Doamne şi Stăpânul vieţii mele”, rostită în timpul Postului Mare. Astfel, scriind multe cărţi şi pe mulţi învăţându-i, la adânci bătrâneţi ajungând, s-a mutat în pace la Domnul.