Bogdan Horga: ”Orașul nostru este interesant, de asta am și ales să trăiesc aici. Publicul din Botoșani este cu totul special!” (Foto, Video)

A prins drag de teatru în anii de liceu. ”Eram un elev ciudat, olimpic la istorie și corigent la geografie, bun la sport și la chimie zero”, povestește actorul Bogdan Horga. Liceul a fost să fie Colegiul Național ”Mihai Eminescu” din Botoșani, acolo unde un profesor a știut să vadă ce se ascunde în spatele aparențelor...

”Era a doua ediție a Festivalului Lyceum. Domnul profesor Daniel Botezatu a fost unul dintre profesorii cu viziune la vremea aceea. Iar eu nu eram un elev tocmai plăcut, nici cumincior”, începe să scotocească în trecutul de demult actorul de astăzi. Și până să îl prinzi în plasa unui interviu și să îi așezi înainte o întrebare, Borgdan Horga își amintește de foștii colegi de la ”Eminescu”, de la chimie-biologie...

”...doi am făcut teatru, am o grămadă de colegi farmaciști, medici, stomatologi, veterinari... La prima ediție, la Lyceum, Liceul ”Eminescu” nu a participat. Și atunci domnul Botezatu, care se ocupa de  activitățile artistice, a decis să facă o trupă de teatru. Primul profesor de teatru pentru mine a fost actorul Mihai Păunescu, cel care atunci a venit și a dat o probă cu noi. Eu în liceu eram foarte sâsâit. Am dat un fel de probă, astăzi i-ar spune casting, deși înseamnă altceva... Am fost aleși câțiva. Am acasă afișul cu primul nostru spectacol, ”Nota zero la purtare”. Iar Irina Mititelu, draga de ea, mi-a dat un premiu atunci. Era un rol de compoziție”, spune dintr-o suflare Bogdan Horga și ține morțiș să le spună pe nume celor care l-au însoțit în vremea de început: Radu Romaniuc, Victor Manovici (”e azi la Timișoara”), George Bonceag (”din păcate s-a lăsat de meseria asta”), Petronela Atodiresei (”care practică altă meserie”).

”Toți colegii mi-au rămas și în minte și în suflet”, rostește apăsat Bogdan Horga. Dar cel mai mare drag a prins de ”nenea Mișu”. Mihai Păunescu. Actorul din generația de aur ”cu care apoi am avut marea onoare să joc pe scenă”.

Poate că acolo, pe scena de la Teatrul ”Mihai Eminescu” din Botoșani, elevul ”bun la sport și la chimie zero” a intuit frumusețea artei, forța cuvântului și efemeritatea personajului. Nimic aproape nu prevestea ceea ce avea să urmeze..., ca într-o piesă a absurdului, dar în note comice și (aproape) romantică.  

Jandarm în Valea Jiului. Între mineriade și teatru!

Cum altfel am putea să ne imaginăm ceea ce a urmat? Jandarmerie în Valea Jiului, în anii cei mai tulburi ai postdecembrismului atipic. Între mineriade și festivaluri de teatru, instrucție și...  

”...da! M-am dus la Școala Militară. M-am făcut jandarm”.

De ce?

”Pentru că mi-a plăcut. În mintea mea, la  ora aceea. Eram puțin ”spălat pe creier”, aș spune astăzi... Apoi, eram un copil sărac. La acea vreme, părinții mei nu aveau șanse să mă țină în facultate. Și am decis să merg unde mi se dă mâncare. Puteam merge la Academie, dar am ales Școala Militară. Am plecat în Valea Jiului. Trei mineriade am prins în Valea Jiului. Am nimerit în regimul Constantinescu, erau ultimele mineriade din istoria României. Am văzut cum se scrie istoria. Una în 1997 și două în 1999”.

Nu uită. Dar nici nu se răzvrătește prea mult. Jandarmeria l-a călit, spune astăzi. Și i-a mai oferit câte ceva...

”Disciplina învățată acolo, pasiunea... Sunt lucruri comune și în viața de actor. Consider că acea perioadă m-a format ca bărbat, ca om în primul rând. Să spunem că vorbim de un pluton... Să iei 30 de oameni din medii complet diferite, complet necunoscuți, fiecare cu trecutul lui, cu bunele și cu relele lui, să îi aduci pe toți în același loc, apoi să faci din ei o uitate compactă, care să funcționeze ca un tot unitar. Mare lucru! Asta te formează!”, povestește actorul.

”M-a întrebat domnul Dionisie Vitcu: ce cari acolo? Bocancii, îi zic. Ce bocanci?”

Într-o zi a tras cortina. Se încheia încă un act din aventura unui fost și viitor actor?

”S-a rupt filmul cu Jandarmeria. Da, și în Jandarmerie am câștigat premii cu teatrul. Pe acea vreme, școlile militare preluau subofițeri, acolo aveam activități cultural-artistice. Se studia pe atunci, în școala militară, o materie care se numea Educația ostășească și relațiile cu publicul. Chiar am mers la un festival al școlilor militare, la Drajna. Era festivalul pe tot Ministerul de Interne. Acolo am luat premii, cu două scenete. Atunci m-am hotărât să plec la Iași, la teatru...”, mărturisește Bogdan Horga.

A plecat cu echipamentul din unitate. Cu cascheta din dotare. Bocancii i-a ascuns în geantă. Așa s-a prezentat la examenul de admitere la teatru. În fața legendarului actor Dionisie Vitcu!

”Erau în comisie domnul Dionisie Vitcu, regretatul profesor Constantin Popa și domnul Emil Coșeru. Eu fusesem subofițer de comandă în Jandarmerie, așa era la vremea aceea. Intrase România în NATO și se dorea ca subofițerii să fie comandanții de plutoane. Am lăsat compania cu sergenții pe deal și am plecat la admitere. În geantă aveam bocancii. M-a întrebat domnul Dionisie Vitcu: ce cari acolo? Bocancii, îi zic. Ce bocanci? Eu sunt jandarm, spun. Și scot din geantă, îi arăt cascheta”.



A intrat la teatru! S-a lăsat ”frământat” artistic de profesori cărora le poartă și astăzi o recunoștință înduioșătoare. De la Octavian Jighirgiu la ”domnul Marinca de la Teoria dramei”. Apoi ”doamna Dana Coșeru la Educația și expresia mișcării scenice”. Și încă! ”Am fost ultimul student al lui Florin Mircea, el m-a scăpat de sâsâială, Dumnezeu să îl odihnească. Un om foarte drag, care din păcate nu mai este printre noi, este Evredica Filipovici, era mezzosoprană la Opera din Iași. Constantin Paiu la Teorie, Ștefan Oprea...”

O poveste care avea să se prelungească pe scena de la Botoșani, unde a venit în anul 2003.

Primul rol la Botoșani!

-În 2003 am venit la Botoșani. Primul rol a fost în ”Iorgu de la Sadagura”, în regia dragului Ion Cibotaru, pe care îl salut. Veneam bombănind, după ani de figurație pe la Iași. Mă uit la vizier și văd rolul... Iorgu. Am avut bucuria să joc cu Jan Apostoliu, cu Gheorghe Frunză, Larisa Bordeianu, Dumnezeu să o odihnească, cu Mișa Donțu..., și el plecat, uite câți oameni au murit! Iată, istoria înseamnă și să ai morți în spate...



-De numele lui Ion Sapdaru se leagă și rolul din ”Ivan Turbincă”!

-Mi se pare un mare câștig că jucăm acest spectacol de aproape 20 de ani. Mai ales într-un oraș ca acesta în care trăim noi. La început eram un țăran, dansam acolo. Îmi amintesc că prima dată, când Ioan Sapdaru mi-a dat rolul principal, am refuzat. Ion Sapdaru a montat mult la Botoșani. În aceeași perioadă a venit și Alexandru Vasilache... Apoi Petru Hadârcă, Andro Enukidze, Alexander Hausvater...

”Un regizor care m-a marcat profund a fost Ion Caramitru!”

-Există un regizor care să te fi marcat în mod special? Există în viața actorilor un astfel de regizor?

-Pot să spun doar adevărul meu. Cu siguranță, fiecare actor are un regizor preferat. Un regizor fetiș. Așa cum regizorii au un actor-fetiș, și actorii au un regizor-fetiș. Aceasta este o parte a discuției. Dacă aș spune un nume le-aș nedreptăți pe altele. Și mai contează și momentul în care te întâlnești cu acel cineva. Un regizor care m-a marcat profund, dar a apărut exact când am avut nevoie, a fost Ion Caramitru. Am avut un spectacol de poezie foarte frumos, din păcate nu s-a mai jucat. Apoi Kadri Özcan, cu care am rămas prieten foarte bun. Ion Sapdaru, nici nu încape discuție. Vlad Cepoi, pentru mine un regizor important. Nu poți progresa ca artist dacă nu progresezi ca om...

-Era o vreme în care se vorbea foarte mult despre teorie în teatru. Se vorbea despre metoda Stanislavski, care ar fi impus actorului un joc firesc, adevărat. Se vorbea despre avangardismul în teatru. Au apărut regizori din toate școlile, la care se adaugă experiența cu regizori din alte țări. Spuneai odată că teatrul este o artă a prezentului. El se face acum și aici. Totuși, cum trece un actor de la un regizor la altul, cu tehnici diferite de lucru, cu personalități diferite... Și nu uităm nici teatrul-experiment...

-Ha să vorbim puțin despre rolul regizorului în lumea teatrului modern, despre cum s-a schimbat spectacolul. Pentru mine fiecare spectacol este un experiment. Chiar dacă joci ”Chirița în provincie”, și faci spectacolul respectiv într-o manieră clasică, pentru actorul respectiv tot experiment este, eu așa văd lucrurile. S-a cam schimbat rolul regizorului. Nu că nu ar fi avut un rol mare în trecut, întotdeauna a avut, pentru că teatrul este o muncă de echipă. Rolul regizorului a crescut, dacă mă întrebi pe mine, prea mult. Cunosc regizori – nu dau nume - care au afirmat că ei pot monta spectacole și cu garduri. Și așa este. Se poate monta un spectacol și cu garduri. Se spune că actoria este o meserie pe care o înveți și o uiți cu fiecare rol. Fiecare regizor vine cu gândurile lui, cu lucrurile lui bune, cu angoasele lui, cu părerile lui. Altul știe exact ce vrea. Altul nu știe nimic. Așa e și cu actorii. Cu unii ești compatibil, cu alții nu...

”Libertatea actorului este destul de îngrădită”

-Și actorul până unde are voie să reacționeze? Se vorbește foarte mult de disciplină în relația cu actorul, au fost și numeroase dezbateri la nivel național cu privire la aceste teme... Câtă libertate ai, ca actor, în lucrul cu regizorul? Cât de mult ”faci ascultare” în fața unui regizor? Îți îngrădește în vreun fel creativitatea, personalitatea? Simți că pierzi ceva din ce ai putea tu să fii?

-Cu siguranță ai citit ”O zi din viața lui Ivan Denisovici”. Acolo aflăm că libertatea e un lucru interior. Omul era liber, chiar și acolo. Depinde de fiecare actor în parte. Libertatea actorului nu prea este cuantificabilă. E complicat... Eu, în capul meu, o am pe toată, dar doar în capul meu. Un regizor te distribuie din câteva motive. Are nevoie de fața ta acolo... Nu are ce face, ești singurul actor din Botoșani și te-a luat pe tine, alt motiv... Ai dat o probă... Contează de fapt ca tot procesul creativ să ducă spre un produs bun. Și contează să fie armonie, să ai și tu partea ta de creativitate. Da, sunt și regizori-tirani, sunt alții care spun: ”vă las toată libertatea”. Libertatea actorului este destul de îngrădită, nu poți face ce vrei tu, trebuie să te încadrezi în prezentul respectiv.

-Extrag, așadar, din ce ai spus, că este vorba despre un întreg proces ce duce către un produs artistic. L-ai obținut, l-ai asumat. Joci apoi o dată, de două ori, de 50 sau 200 de ori același rol. Cum eviți blazarea? Mai poți juca cu aceeași vervă, cu aceeași plăcere?

-Revenim la Ivan Turbincă. Eu, cu câteva zile înainte, încep să am emoții. De ce? Pentru că, pentru mine, e cu atât mai greu să joci de n-șpe ori același lucru. Pentru că devii conștient de mecanicizare și încerci să păstrezi cât mai viu acel lucru. Era și o teorie în actorie, că dacă nu se produc accidente în scenă, fă-le singur! E cam ca în viață.



-Există posibilitatea ca Ivan Turbincă pe care îl interpretai în 2017, de pildă, să fie altfel decât cel de astăzi?

-Cam da. Pentru că instrumentul este altul. Care sunt instrumentele actorului? Corpul și vocea. Vrei să spun câte spectacole slabe am avut cu Ivan Turbincă, din punctul meu de vedere? Multe! Dar mereu mă gândesc la următorul!

”Ce este talentul? Este dar sau blestem?”

-Se spune că meseria se fură! Se întâmplă și în lumea teatrului?

-Trebuie să faci asta!

-Nu se produc scurtcircuite cu propria ta valoare, cu propria ta manifestare?

-Meșteșugul se fură! Felul de a vorbi, de pildă, cum faci când sala este mare și trebuie să te auzi până în ultimul rând...

-Spuneai odată că tu nu vrei să fii vedetă, ci un bun meșteșugar! Poți fi un bun meșteșugar fără să existe talent?

-Ce este talentul? Este dar sau blestem? Nu știm! Sunt oameni talentați, da, dar îi vezi în orice domenii. Sunt cizmari, IT-iști talentați... Ideea de bază este că nu să fii vedetă este scopul, ci cum să duci meșteșugul acesta cât mai aproape de perfecțiune.

-Cum te protejezi, ca actor, de propriul ego? Simți vreodată că ego-ul tău sare din personaj, din rol, și îți creează ”prejudicii”? Ai simțit asta pe pielea ta? Poți să arăți mai mult ca tine decât ca personajul tău?

-Trebuie să definim bine acest lucru. E greu să faci tu însuți diferențele acestea. Poți fi conștient sau nu. Materialul de lucru al actorului este atât de volatil, de fragil... Dacă vorbim de orgolii, da, până la urmă este o meserie care presupune orgoliu, asta înseamnă și personalitate, căci oameni suntem...

”E greu să joci în Las Fierbinți. Sunt super actori acolo!”

-Este o replică pe care o aduc aici dintr-un interviu mai vechi și la care mă întorc deseori în anii din urmă: ”Iubesc teatrul și nu îmi place  filmul, deși, cu fața mea, cu siguranță voi avea căutare”...

-În facultate, în anul I, m-au chemat la un casting la București, la un film. Am dat proba și când a trebuit să ne plătească drumul nu ne-au mai dat banii și am rămas în București... Dar apoi Cătălin Dordea a insistat... Și am văzut că se poate. Demult era haiducie în lumea filmului, mai ales dacă nu aveai parte de ajutor, de îndrumare. Astăzi, da, există o industrie a filmului.



-În doar câțiva ani se întâmplă să te vedem în câteva filme...

-Cred că este vorba despre noroc. Eu am debutat la 43 de ani în film, pentru că m-am dus să dau niște probe. Am mai fost chemat, dar nu am dat probe. Apoi am cunoscut-o pe Domnica Cârciumaru, ea mi-a dat mai multe probe și s-a întâmplat să le iau.

-Ai jucat cu actori importanți, oameni premiați la Gopo... Ai apărut în mult premiatul ”Oameni de treabă”, dar ne amintim și de rolul din ”Ramon”, de ”Principiul incertitudinii”... Plus scena de la ”IUmor” sau apariții în ”Las Fierbinți”.

-IUmor nu consider că a fost o greșeală, ci un pariu al meu cu mine: am curaj sau nu am curaj să fac chestia asta. Nici acum nu știu dacă l-am câștigat. A fost vorba despre vizibilitate. Există publicitate negativă? Nu cred. O reclamă negativă nu e tot publicitate? În ”Las Fiebinți” mi-am dorit. E greu să joci acolo. Sunt super actori acolo, mi-ar fi plăcut să stau mai mult.

-Teatru, film, IUmor. Ce își mai dorește Bogdan Horga? Mai există pariuri?

-Să demonstrez ceva cuiva? Am făcut și muzică, am cunoscut mari oameni și în muzică. Când devii părinte nu prea mai ai porniri eroismoide.

”Publicul din Botoșani este cu totul special”

-Ca actor în Botoșani, bănuiesc că pe primul loc rămâne teatrul. Și Teatrul...

-Îmi doresc să putem juca, după zece ani, măcar un spectacol în condiții normale. A nu se înțelege nimic politic, e vorba despre faptul că zece ani în viața oricărui actor înseamnă enorm. Până la urmă, ponoasele le trage publicul. Dar publicul are dreptul să se bucure de teatru.

-Ce crezi că îi lipsește teatrului astăzi?

-Nu am o cunoaștere atât de amplă a fenomenului teatral. Am destui prieteni în lumea teatrului, cam peste tot prin lume. Cred că o reinventare i-ar lipsi, cu toate că teatrul se reinventează. Eu nu m-aș fi gândit acum 30 de ani că o să apuc, pe parcursul umilei mele vieți, să văd atâtea schimbări profunde, dramatice în societate și în lume. S-a schimbat mult, eu mă simt dinozaur față de fiul meu.

-Teatrul trebuie să țină pasul cu aceste schimbări sau spui că, dimpotrivă, i se reproșează teatrului că rămâne acolo, în lumea dinozaurilor?

-Nici asta nu știu. Nu știu dacă teatrul este văzut așa. Dar fiecare spectacol se vrea a fi un experiment, o încercare. Eu prezum că oamenii au cele mai bune intenții, și vorbesc despre regizori, directori și actori. Uneori iese bine, alterior nu prea. Văd un public destul de eterogen la teatru. Și, iată, Botoșaniul este un oraș care reușește să păstreze un spectacol vreme de 20 de ani. Ceea ce spune ceva. Asta înseamnă ori că spectacolul e foarte bun, ori că are de spus ceva... Orașul nostru este interesant, de asta am și ales să trăiesc aici. Publicul din Botoșani este cu totul special. Fiecare public are o energie aparte.

-Un public care își iubește actorii.

-Este un lucru onorant, mă bucur că spui asta. Să dea Dumnezeu să îl țină! Publicul este cel mai important!





 

 

Spune-ne opinia ta

Vezi alte știri publicate de Florentina Tonita

Inedit: Un tânăr din Bacău a obținut nota 10 la licență cu o lucrare despre Zilele Nordului de la Darabani!

Marţi, 9 Iulie 2024
1816

Interesant este să proaspătul absolvent nu este din Botoșani, el realizând lucrarea din postura de turist participant la Zilele Nordului. Cristian-Ștefan Stoica este din Bacău&...

Botoșăneanul Emilian Mihailov, ”următorul superstar al filosofiei românești”!

Luni, 8 Iulie 2024
1652

Nu doar scoate la suprafaţă hibele, negurile şi umbrele care apasă tot mai vizibil şi devin de la o zi la alta tot mai contondente şi mai dificil de gestionat, ci caută Emilian Mihailov - și m...

”Nu am, Moarte, cu tine nimic!”

Luni, 24 Iunie 2024
3713

Moartea aduce rating. Produce trafic, accesibilizează un articol pe rețelele sociale într-un ritm amețitor. Moartea vinde, uneori și cumpără. Cu lacrimă sau fără, dramatică sau î...