Exact la un secol de la premiera spectacolului Apus de Soare, in 1909, cand Constantin Nottara crea unul dintre cele mai complexe personaje din dramaturgia romaneasca, dupa textul lui Barbu Stefanescu Delavrancea, actorii Teatrului Mihai Eminescu din Botosani au dezmortit zidurile Cetatii de Scaun din Suceava, intr-o reprezentatie de exceptie oferita unui public numeros.

Sute de oameni au aplaudat indelung spectacolul regizat de Marius Rogojinschi, prezentat in cadrul Festivalului de Arta Medievala de la Suceava, la un an de la premiera petrecuta in acelasi spatiu.

Spiritul lui Stefan cel Mare, interpretat de Florin Aionitoaei, a incarcat emotional atat privitorul cat si actorul, momentele de maxima traire fiind captate deopotriva si neconditionat de catre cei prezenti in Cetate.

Spectacolul lui Marius Rogojinschi nu este neaparat grandios, cat profund uman. Daca zidurile Cetatii de Scaun reusesc sa transmita maretia, autenticitatea si grandoarea istorica a evenimentelor, actorii si-au demonstrat inca o data valoarea si stralucirea.

Fara a apela la experimente, inovatii sau modalitati tehnice complicate, Marius Rogojinschi reuseste un spectacol fastuos tocmai prin nota traditionala, crestina, bazandu-se in special pe fior si mai putin pe efecte.

Personajul intrupat de Florin Aionitoaei capata contur pe parcurs. De la jocul simplu, neapasat, din prima parte, la momentele de maxim dramatism din partea a doua, Stefan cel Mare devine la final entitatea stralucinda, impresionanta, fara insa ca latura umana sa dispara vreun moment. Poate unele scapari ale vocii, uneori mult prea clare si vioaie pentru varsta voievodului aflat in suferinta, sa necajeasca privitorul, dar nu atat cat sa puna la indoiala veridicitatea personajului.

Ajutat de Cristina Ciofu, care a interpretat-o pe Oana, Florin Aionitoaei s-a lasat descoperit putin cate putin, izbucnind actoriceste, in forta, doar atunci cand a fost absolut necesar sa o faca.

De remarcat jocul Cristinei Ciofu, care si-a determinat publicul sa o identifice inca de la primele aparitii in spectacol. Dependent de emotia transmisa domnitorului, de incarcatura afectiva creata de jocul Cristinei Ciofu, spectatorul a devenit prin Oana parte din viata lui Stefan, avand astfel acces la micile secrete ale vietii unui om care a iubit si a patimit.

La fel de emotionanta, chiar daca de alta factura, este si relatia dintre Oana si Petru Rares, cel de-al doilea in interpretarea lui Sorin Ciofu. Nestapanit cum numai un indragostit ar putea fi, autoexclus din intrigile si rabufnirile Curtii datorita aceleiasi sfinte iubiri, personajul lui Sorin Ciofu adanceste si mai mult simbolul uman al spectacolului.

La polul opus, dar nu foarte departe de grijile sufletesti, se situeaza Maria, sotia domnitorului, interpretata de Dana Bucataru.

Personaj la propriu situat la inaltime, fiecare aparitie fiind exclusiv pe zidul Cetatii, simbolizand si materializand deseori suflul crestin al domnitorului, Maria s-a aratat demna de momentul istoric petrecut alaturi de Stefan.

Artificiul regizoral la care apeleaza Marius Rogojinschi pentru a-si pregati emotional publicul in legatura cu moartea lui Stefan, Femeia in negru, prin mentinerea aproape permanenta pe scena a Narcisei Vornicu, isi atinge scopul la final, cand cei doi, Stefan si Femeia in negru, parasesc in aplauze scena.

Cu o iesire din scena demna de un mare domnitor, Marius Rogojinschi ii creeaza lui Stefan aureola stralucitoare pe care o capata de obicei marii crestini care isi simt sau chiar isi aleg momentul ultim, atunci cand totul pe pamant ramane rostuit si mantuit.

Doua momente se disting in mod deosebit de-a lungul spectacolului.

Primul este visul folosit de Stefan drept prilej de a-i marturisi Oanei adevarul, scena fiind pusa in valoare in special de jocul Cristinei Ciofu.

Al doilea, si probabil cel mai incarcat emotional, este momentul in care doctorii ii ard rana lui Stefan. Rostirea rugaciunii Tatal nostru, rugaciune din care strabate intreaga durere fizica a domnitorului, este pecetluita in aur de replica doctorului Smil (Marius Rogojinschi): Doamne, ce om!

Apus de Soare este un spectacol care nu reconstruieste, nu revolutioneaza, nu interpreteaza. Acesta este, de fapt, scopul: firul vietii si fiorul credintei se unesc, infrumuseteaza si umanizeaza, pentru ca in final sa trezeasca si sa uimeasca.

Un spectacol care nu vrea sa fie complex, pentru ca el devine de la sine, dar nu prin tehnici speciale, ci prin participarea afectiva a spectatorului.

Actorii Teatrului Mihai Eminescu au ingenunchiat, la final, in fata publicului sucevean.

Drept raspuns, aplauzele indelungi si sincere ale oamenilor din Cetate au vorbit de la sine: Cu plecaciune si admiratie, actori dumneavoastra!