Dacă vrei să știi cum este inima unui om, nu-mi spune ce citește, spune-mi ce recitește, rostea în urmă cu peste jumătate de veac scriitorul François Mauriac. Într-un timp al jumătăților și sferturilor de măsură, în care mediocritatea a ocupat brutal spațiul public, generând răni deschise în mai toate domeniile, iar literatura nu face excepție, a păstra demnitatea și valoarea unui act cultural a devenit aproape o obligație morală. Iar cartea, înainte de a fi ”o colecție de hârtii”, este un act cultural de înaltă ținută menit să dezvolte societatea și să îi asigure o continuitate spirituală care concordă cu timpul pe care ea, societatea, îl străbate.

În mileniul pe care îl parcurgem, nu putem să nu luăm în calcul și un (semi)abandon al cărții în favoarea tehnologiei. Însă la fel de adevărat este că ea, tehnologia, nu va putea niciodată înlocui complet ”colecția de hârtii” care a însoțit generații și generații de cititori.  

Imaginea de mai sus vine din urmă cu un deceniu. Atunci, bucureștenii care treceau prin Centrul Vechi al Capitalei au avut parte de o întâmplare inedită: mii de cărţi erau întinse pe jos, deschise. Oamenii își puteau alege unul sau mai multe volume din cele 3.000 de titluri, acțiunea fiind organizată la acea vreme în cadrul evenimentului ”Noaptea Cărţilor Deschise”.

Nu întâmplător așezăm imaginea ”cărților deschise” drept preambul al unei anchete jurnalistice pe care o propunem astăzi și care aduce în prim-plan o problemă dureroasă a iubitorilor de literatură și nu numai: Ce facem cu cărțile vechi din propria bibliotecă (unele depășite fizic, altele moral)? Ce facem cu cărțile care ne ocupă fiecare colțișor al casei făcând aproape imposibilă achiziționarea altora noi?

Problemele cele mai dificile vin din lipsa de spațiu (mai ales într-un apartament), însă motivele pentru care avem nevoie de soluții pentru volumele vechi sunt diverse. Problema apare atunci când trebuie să identificăm aceste soluții: bibliotecile publice nu (mai) susțin astfel de inițiative, anticariatele (în orașele mici) sunt pe cale de dispariție.  

Au răspuns provocării noastre cinci scriitori, cu viziuni și perspective diferite, cu abordări nu mai puțin interesante, răspunsuri care, în mare parte, oferă și câteva soluții.
 

Gellu Dorian: Nu am dus niciodată cărți la anticariat!

A fost o modă cândva, pe vremea când cărțile bune se găseau greu și, astfel, deveneau obiecte prețioase pentru o bibliotecă, când se adunau cărțile în biblioteci personale. Unii știau de ce o fac, pentru că aveau nevoie de ele, nu puteau trăi fără ele, alții însă și le adunau în apartamente, transformându-le în obiecte de înfrumusețat bibliotecile lor scumpe. Aceștia din urmă își așezau cărțile pe culori, pe formate, considerând că numai așa puteau fi puse în valoare. Atunci cărțile se găseau greu, iar eforturile celor care doreau să aibă în casă o bibliotecă erau mari sau erau mofturi, cum se poate bine înțelege în ce categorie de bibliomani puteau fi încadrați ahtiații după cărțile care deveneau astfel morminte în bibliotecile lor.

Acum cărțile se găsesc relativ ușor. Este adevărat că, într-un oraș ca Botoșanii, în care librăriile au devenit altfel de magazine, ori fiind incluse în supermarketuri printre tot felul de obiecte și bunuri de uz casnic sau în spațiul multicomercial cum este mall-ul, nu găsești totdeauna aparițiile editoriale la zi, dar le poți achiziționa online, încât, dacă vrei să ai o carte o poți achiziționa rapid. Asta este o modalitate prin care selecționezi și-ți aduci în biblioteca personală cartea dorită.

Dar, fiind oarecum în domeniu, editând și o revistă, primești tot felul de cărți de la colegii scriitori din țară. Biblioteca ta devine neîncăpătoare. Astfel începi să selectezi și să donezi din cărțile pe care le ai și de care fie nu mai ai nevoie, fie nu te-au interesat și ai considerat că pot fi utile în vreo bibliotecă publică. Și donezi. Astfel, prima mare donație de carte și colecții de reviste am făcut-o bibliotecii de la Memorialul Ipotești, încă de pe vremea când acolo era manager Valentin Coșereanu, cel care, la propunerea regretatului Laurențiu Ulici, care a și donat foarte multe titluri de carte de poezie acolo, a înființat în spațiul de acolo Biblioteca Națională de Poezie. Acum nici nu mai sunt menționat printre donatori. Dar asta este o cu totul altă problemă. O altă donație am făcut-o, în două tranșe, de peste șase mii de unități de bibliotecă, mai exact cărți și reviste, bibliotecii publice Coșula. Cărțile donate încă nu au fost prelucrate și așezate în rafturi. Poate va veni vremea să se pună pe picioare și biblioteca de acolo, așa cum a dorit regretatul primar Mircia Acatrinei.

Am mai donat în repetate rânduri cărți unor biblioteci din R. Moldova. Nu am dus niciodată cărți la anticariat.

Prin urmare, asta poți face cu exemplarele de carte care-ți prisosesc, care nu mai încap în biblioteca ta, cărți care, astfel, pot deveni utile generațiilor următoare, dacă nu în mod special ca lectură, măcar ca obiecte care au format generațiile de dinaintea lor. Știu și eu, poate că așa va deveni cartea obiect de muzeu și curiozitate pentru cei ce știu acum doar să-și obosească ochii pe display-urile telefoanelor, tabletelor, calculatoarelor, citind, printre alte, și e-book-ri. Dar, desigur, cartea poate deveni și sursă de venit pentru cei care o transformă în maculatură, la kilogram, ca hainele second-hand.
 

Theodor Damian: O crucială problemă pentru cultura română!

Aceasta este o întrebare de mare valoare. Și eu, acum vreo trei ani, a trebuit să vând apartamentul meu din Botoșani plin de cărți din bibliotecile mele mereu mutate și, desigur, îmbogățite, de la Neamț, Ibănești, Dorohoi, locuri pe unde am sălășluit. Marea durere a fost că nicio instituție a cărții nu are loc pentru a primi noi donații, cum ați observat și dv.

A trebuit deci, prin relații personale, să trimit un mare număr de cărți la biblioteca școlară dintr-un sat din județul Botoșani, cu toate că acolo șansele sunt foarte mici, în condițiile actuale, ca ele să intre într-un circuit de lectură. Dar vor contribui la mobilarea unor rafturi în vreo cameră. Desigur, am trimis ce am trimis după o anumită selecție.

A doua parte am lăsat-o la un prieten, ocupandu-i puținul lui spatiu disponibil, pentru a găsi un anticariat... deși asta nu este o soluție deoarece nu puținii bani care ar fi oferiți mă interesează. Încă nu s-a găsit așa ceva.

A treia parte, cu volume și mai vechi, am dus-o la Munchen, unde în casa părintească a soției, mai am o bibliotecă.

Dar două lucruri îmi vin în minte:

1. Modelul de la Bistrița. Părintele și scriitorul Ioan Pintea, directorul Bibliotecii de acolo, a obținut spațiu pentru cărțile scriitorilor care nu mai au loc în apartamentul lor (nu zic casă) sau care, simțindu-si plecarea aproape, vor să rezolve problema aceasta de suflet. Nicolae Manolescu a dat cărțile sale la Bistrița. Poate nu știu aici toate detaliile, dar se pot afla. Acest model ar putea avea loc în fiecare județ. Depinde de autoritățile abilitate de la primărie sau județ.

Un alt exemplu, puțin diferit este ceea ce a făcut Craiova. Acolo, Dl. Lucian Dindirica a înființat Muzeul cărții și al exilului românesc. S-a obținut o veche casă de la autoritățile locale, a renovat-o, cu banii acestora, și astă-vară acest muzeu a fost inaugurat. Propunerea inițială a venit cu ceva timp în urmă de la savantul român Basarab Nicolescu de la Paris. Lucian Dindirica apoi a contactat personal savanți, scriitori, cercetători, profesori români din diasporă, a fost și la mine la New York, a prezentat proiectul și a obținut colecții întregi de cărți, arhive literare, corespondență etc. de la mulți din afara granițelor țării și le-a grupat pe colecții, donații... și sunt expuse în camerele muzeului. Am fost și eu la inaugurare pentru că am donat și eu cărți din biblioteca mea și urmează să mai donez și alte lucruri ce țin de arhiva literară. Prin august, când sper să vin în țară, voi mai aduce cu mine vreo zece cutii cu cărți adunate la Munchen.

Nu știu dacă Biblioteca Centrală/Municipală din orice județ, că poate în sarcina unei astfel de biblioteci ar cădea această problemă, ar putea dezvolta un fel de "parteneriat strategic" - după o expresie la modă acum, pentru a rezolva această problemă culturală de mare importanță împreună cu Primăria/Consiliul Județean sau altă instituție, căutând fonduri nu numai pe plan local, de la aceste instituții, dar chiar și europene.

2. O altă idee ce îmi vine în minte este legată de un lucru pe care l-am făcut când am fost protopop de Dorohoi. Vorbim de anii '70-80.

A fost o etapă când mitropolia și Departamentul Cultelor de atunci au fost sesizate că se furau icoane vechi din biserici. Acestea erau apoi trecute ilegal peste graniță și vândute în Occident. Într-adevăr era foarte ușor de forțat ușa unei biserici, să zicem, de la țară, de multe ori izolată pe un vârf de deal, și să ia cineva ce voia de acolo. Uneori nici preotul nu știa ce valoare ar avea unele dintre vechile icoane din biserică moștenite de la generațiile trecute. La fel și cu cărțile vechi de ritual în slavonă.

Atunci, de la mitropolie am primit ordin, toți protopopii, să cerem preoților din protopopiat să aducă la protopopiat, cu număr de inventar și proces-verbal, toate icoanele considerate vechi, pe care apoi protopopiatul le-a depus la o mănăstire din teritoriul său. La Botoșani așa ceva trebuie să existe, cred, la Vorona. Acolo se păstrează ca muzeu.

Și mai știu din vremea când am lucrat ca secretar de redacție la Telegraful român, la Sibiu, sub îndrumarea mitropolitului cărturar Antonie Plămădeală, că el voia să doneze uriașa sa bibliotecă Mănăstirii Sâmbăta, pe care o reconstruia. Așa s-a și întâmplat, iar biblioteca sa este acolo păstrată în condițiile cele mai bune și este accesibilă publicului.

După părerea mea, mănăstirile au mai mult spațiu ce poate fi disponibil decât orice altă instituție. Mănăstirile, poate nu toate, au și bani și găsesc sponsori mult mai ușor dacă ar fi vorba de a adăuga o clădire, câteva camere la ansamblul lor locativ decât orice altă instituție. A se vedea cazul Mănăstirii Văratec, dacă nu mă înșel. Apoi, mănăstirile au fost primele centre de cultură românească și rolul acesta reînnoit le conferă o imagine și un statut aparte în contextul nefericit de astăzi când educația, cultura, identitatea națională sunt atacate pe multiple fronturi.

Eu cred că acest tip de proiect este totalmente posibil, depinde de cine vorbește, cum pune problema, cum cultivă o relație etc. Dacă eram acum protopop în Botoșani mă implicam efectiv în acest proiect de salutar pionierat în cultura română. Dacă se realizează într-un județ, altele pot lua exemplul, astfel ca proiectul să devină o mișcare națională.

Dar dumneavoastră ați ridicat această crucială problemă pentru cultura română și poate că Dumnezeu v-a destinat și rânduit să porniți ctitoriceste la acest drum. Eu, cu ce aș putea, vă sunt alături.

PS. Dar la Ipotești nu s-ar găsi loc pentru așa ceva??
 

Mircea Oprea: Cartea veche și fierul de călcat cu cărbuni

Mai vezi prin câte-o cafenea expuse alăturat mașina de scris, patefonul, fierul de călcat cu cărbuni și, obligatoriu, câteva cărți vechi. Aș zice că singurul obiect care încă rezistă, ca util, în acest decor vintage, este cartea! Și, totuși, dintr-o mică pedanterie, mă-ntreb ce înseamnă în ziua de azi ”carte veche”, depășită fizic sau moral? Am cărți depășite fizic cum ar fi, bunăoară, cele publicate în BPT, colecția copilăriei mele și inițiată de Mihai Șora, colecție din care am aflat de numele mari ale literaturii. Cărțile, ieftine și în tiraj de zeci de mii de exemplare, ieșeau în condiții tipografice precare, pe o hârtie friabilă, de ziar, cu un tipar zgârcit la cerneală dar cu un aparat critic impecabil, prefețe, postfețe, biografii ale autorilor, note de subsol, cărți de care, firește, am rămas atașat afectiv. Am și cărți ”depășite moral”, cum ar fi dicționare de politologie sau de sociologie, de economie politică, de diplomație, am compendii de filozofie (trase la șapirograf pentru uz intern!) încă din timpul facultății, volume din care am aflat pentru prima dată de operele unor filosofi occidentali din acei ani. Am o bună parte din SECOLUL 20, o revistă de cultură dintre cele mai bine cotate la nivel european, redundantă în prezent, operele foștilor dizidenți/interziși fiind publicate separat; am enciclopedii, dicționare ”vechi” și care păstrează aerul epocii istorice în care au fost editate, martori esențiali ai epocii. Vremea lor a trecut, un adevăr care mă face să spun că va trece și vremea multor idei în mare vogă astăzi. Eu deja am, din cărți, ”dovada” că așa va fi!

Aș mai preciza că întrebarea, în înțelegerea mea, nu se referă la reciclarea unor obiecte inutile - cărțile -, cât la împlinirea unui circuit tradițional și consacrat al informației într-un mediu în care, constant, se consumă cultură - un viciu cu adicție. Știu persoane pentru care cartea dă trup unei nevoi esențiale ca aerul și care, dintr-o nevoie acută, dintr-o curiozitate intelectuală impetuoasă, greu de stăpânit, imposibil de satisfăcut. Spre deosebire de anii dinainte de '89, astăzi avem o avalanșă de tomuri prestigioase, din partea câtorva zeci de edituri care, în economia de piață, se concurează să-mi ofere noutățile zilei cu o celeritate admirabilă. Iată, O istorie mondială a comunismului (Thierry Wolton) a apărut în librăriile noastre foarte aproape de data ediției originale și înaintea altor țări din Vest, cât să mă simt și eu ”la zi” cu lumea în care trăiesc și nu un retardat. Dar acesta este idealul pentru că, firește, în orașul meu, un centru de județ cu un orgoliu exagerat și neonorat pentru tradiția sa culturală, ar fi trebuit ca aparițiile noi să le găsesc în biblioteca publică, dacă nu la împrumut, cel puțin în sala de lectură. În realitate, pentru ca o carte nouă să ajungă în sala de lectură, ea trebuie achiziționată iar cultura, în general, e un lux nu doar pentru un cetățean oarecare, ci și pentru autoritățile care dau banii pentru achiziția de carte. Distanța dintre apariția unei titlu în străinătate și timpul în care ajunge, în traducere, în România, e de un an sau doi, în cele mai fericite cazuri, la care se mai adaugă alți ani ”de procesare” în biblioteca publică, până ajunge la cititor. Acest fapt mă așează cu adevărat la periferia culturală a Europei, a circulației ideilor în lume, idei despre care aflu prea târziu sau deloc. Când știu că nu se găsesc bani pentru achiziție de tablouri în muzee, pentru restaurarea și întreținerea patrimoniului ș.a.m.d. parcă încep să mă rușinez de pretențiile mele, dar îmi trece repede când văd cum se aruncă banii publici pe o ”cosmetică” urbană efemeră, de uz electoral. Nu-mi rămâne decât să-mi cumpăr, după posibilități, cartea dorită, și o fac.

Hotărârea de a scoate o carte din bibliotecă este grea, fără îndoială, la fel ca despărțirea de o persoană vie încă și care a însemnat ceva în devenirea mea. Și totuși, ce fac cu cărțile care-mi aglomerează casa? Un timp am cărat cărți cu portbagajul peste Prut, de data aceasta cartea fiind pașaportul trecerii mele a unei granițe nedrepte pentru a mă întâlni cu trăitorii aceleiași limbi.

Dincolo de obligațiile profesiei de bibliotecar, profesie de refugiu până la zisa ”revoluție”, mi-au trecut prin mână mii de cărți și tot mi-au rămas prea multe pentru spațiul disponibil. Soluția? Le fac cadou la prieteni, la cei care știu că le suportă pe aproape. Nu-i ușor nici așa: cineva chiar mi-a ținut o pledoarie gravă: ”cartea veche” este periculoasă, microbi de toate soiurile te pândesc dintre coperțile ei... Nu mă îndoiesc, sigur că eu din cărți am căpătat bolile care mă țin încă viu! Și tot nu m-am lecuit: cumpăr carte nouă cu zecile din librăriile de pe net, descarc gratuit alte zeci și zeci de cărți de pe câteva site-uri generoase, Dumnezeu știe dacă și când le voi citi. Unii se tratează la medic de bulimia vinovată de obezitatea de care suferă, pe când eu nici măcar nu vreau să-mi tratez bulimia de lectură – o bună scuză să nu fac munci mai ”serioase”. Cei ca mine sunt lacomi la bunuri fără însemnătate - cărțile. Un calcul simplu îmi arată că, dacă foile cărților mele s-ar transforma în bancnote, eu sigur aș fi milionar. Cu modestie, vă spun că mă simt mult mai bogat.

Ce fac cu cărțile rămase după lectură? Da, ar fi o soluție să le dau la anticariat, acolo de unde mai cumpăr, vorbesc de anticariatele din orașele mari prin care trec și încă mai cumpăr volumul care-mi lipsește din seria unor ”opere complete”, o ediție critică vânată de ani etc. Nu știu ce voi face cu atâtea cărți. Unele, cele dăruite împreună cu prietenia autorilor, chiar pare neonest să le înstrăinez, fie că sunt cu autograf sau nu. N-am cărți de mare valoare, n-am unicate, n-am incunabule; ce mai, n-am biblioteca lui Umberto Eco. Dar, știindu-mi măsura, lectura îmi arată că, pe unde eu abia îmi deschid o potecă de călcat cu piciorul, alții, înaintea mea, prin  ce au citit, prin ce au scris, și-au construit autostrăzi largi, aeroporturi, de pe care au decolat în alte lumi.

Am văzut câteva biblioteci personale și pot spune că acele rafturi cu cărți mi-au dat ocazia să cunosc proprietarul citind doar cotoarele pentru că, un intelectual, își face biblioteca personală ”după chipul și asemănarea sa”. Și pentru mine biblioteca este un fel de ”autoportret” și, în același timp, un hard extern încât, dând din cărți, parcă îmi subțiez memoria. Altfel, am cărți pe care m-am hotărât să le citesc abia când pusesem mâna pe ele, să le scot din bibliotecă. N-am putut să ne despărțim.

Mă întreb ce a mai rămas din frumoasa zicere ”Ai carte, ai parte!”. Este o devalorizare tot mai mare a ideii de carte, acum, când ”știința de carte” ți-o poți cumpăra ca pe orice marfă sub forma unei diplome de studii poreclite superioare – ori ca ”doctorat”, mărfuri ajunse în proprietatea ta încât ți le poți expune în CV și pe facebook. Te și rușinezi, tu, cu biblioteca ta... plină de microbii îmbătrâniți cu tine. La Botoșani, orașul tău fără anticariat, soluția mizerabilă, dar eficace, e să le duci discret, rafturi, rafturi, la tomberonul galben, specializat în hârtie și cartoane, cum am și văzut deja că se practică.

Prin sate încă se mai aud, din când în când, negustorii ambulanți: Haine vechi cumpăr! Fiare vechi cumpăr! Și, uneori, primești la schimb oale noi... Am avut un vis în care negustorii aceștia strigau: Carte veche cumpăr!
 

Remus Octavian Cîmpean: Elefantul roz cu file îngălbenite

Ce reprezintă cartea fizică pentru fiecare dintre noi? Nu e o întrebare retorică, ci una cât se poate de aplicată. De-a dreptul științifică. Răspunsurile – cele oneste și asumate, de cele emoțional-populiste nu m-aș îngrijora – cred că tind spre un soi de „elefantul roz din cameră”. Cartea, filă cu filă, nu mai e o sursă de informare. Emoționarea prin lectură e tot informare. A spiritului. Iar asta se întâmplă din unicul motiv legat de incompletitudinea ei. A continua să te informezi din cartea fizică e ca și cum ai încerca să bei apă dulce din marea în care s-a revărsat deja fluviul. Nu-mi mai place marea? Nu-mi mai place Delta? Ba bine că nu. Dar, odată ajuns în apele salmastre, adaptarea la orizontul ce se deschide e obligatorie.

Am făcut această introducere intenționat pretențioasă pentru a putea servi „hapul”: o mare parte din cărțile pe care le deținem trebuie casate, aproape indiferent de conținutul lor. Sau conținutul lor să fie ceea ce ne face să le dăm la dreapta sau la stânga. Cărțile de care suntem atașați sentimental nu intră la socoteală. Rarisim cazul când ai fi atașat de o întreagă bibliotecă. Într-o atare situație, ești un unicorn fericit care nu are de ce să-și pună problema tratată aici.

Să țintim: ce facem cu numeroasele ediții ale lui Eminescu din biblioteca noastră? Țineți-vă respirația: LE CASĂM. După ce ne revenim, să gândim. O bibliotecă, dacă nu e un organism viu, e doar un agregator de praf. Așa că să ne punem sub lupă, fiecare dintre noi, relația cu biblioteca pe care o deținem. Care e rolul și rostul bibliotecii din casa noastră? Dacă e unul constant consultativ, atunci construiți noi rafturi. Dacă e unul de palmares, „well...” adoptați o atitudine ecologistă și reciclați cartea.

Nimic din ce am scris aici nu mă va absolvi de indignarea adulatorilor formei fără fond. E timpul ca tipăritura să fie selectivă, corelată exclusiv cu interesul de tezaurizare al individului. Restul? Volatilul mediu electronic e răspunsul.

Cred că bibliotecile care nu mai primesc cărți vechi au făcut deja un pas înainte în direcția aceasta. Nu e o lipsă de respect la adresa cărții. Va veni corul progresiștilor care vor clama generozitatea și empatia și mai găsiți voi cuvinte care storc lacrimi pentru școlile care ar avea nevoie de carte. Tuturor vă zic: fiți onești, nu populiști. Toate aceste școli, toți acești copii din medii dezavantajate nu au nevoie de cartea cu file îngălbenite, ci de cartea nouă, elocventă, frumoasă, cu miros plăcut de nou. Poate chiar de un Kindle cu carte electronică. Așa că, ce-ar fi ca toți cei care avem cărți de aruncat (da, acesta e cuvântul potrivit) să propunem o lege care să introducă un timbru pe cartea returnată, ca pe sticla de bere returnată, iar acești bani să meargă către dotarea cu facilități de acces la carte electronică în mediile care au nevoie de emancipare.
 

Cristina Șoptelea: Sunt hotărâtă să rup mâța și să mă salvez...

Ah, cărțile, ce ne-am face fără ele?? Cărțile îți fac sufletul ză zboare, să cânte, de fapt cărțile te fac să-ți simți sufletul plin, te fac să te teleportezi în alte alte lumi, doar de tine alese din paginile în care te scufunzi. Cărți vechi, cărți noi, pe zi ce trece oferta editorială devine nesfârșită și aproape imposibil de cuprins. Dar.... discuția începe să fie interminabilă, pentru că toate evoluează și încercăm să aflăm unde ne duce evoluția.

Caz concret: doi pasionați de carte de pe vremea comunismului, cu două biblioteci unite în 1988. Știe toată lumea că atunci se cumpărau cărți la pachet, pentru o carte a unui scriitor în vogă trebuia să cumperi încă 3 cărți ”de partid”. (Și am făcut toate astea, pentru că nu aveai încotro!) Între timp au apărut și cărțile pentru copii, manuale, beletristica specifică vârstei, dar după un număr de ani aproape toate  au fost donate unei biblioteci, la o școală din mediul rural.

Și biblioteca noastră a crescut, a tot crescut, devenind uriașă. S-a mai adăugat un raft, încă un raft, încă trei rafturi, toate pline. Și nici o carte nu este mai puțin importantă decât alta, decât prima carte împreună sau prima carte primită, cărțile prietenilor morți, cărțile prietenilor vii, cărțile premiate, cărțile scrise de noi sau în care găsim rândurile noastre, cărțile de Nobel, albume de artă, reviste, sute de reviste, ziare (sigur că mai cumpărăm și ziare, cum altfel???), cărțile noi ale prietenilor tineri, cărțile de învățat, cărțile de plâns, cărțile de râs, ah, cărțile.

Fiecare dintre ele îmi spune ceva, îmi șoptește secrete numai de noi știute, îmi alină lacrima, îmi înseninează noaptea.

Dar multe dintre cărți și-au schimbat ”fața”, foile s-au îngălbenit, au căpătat un miros greu, unele pur si simplu se desfac la cea mai mica atingere Și de câțiva ani, nu mulți, trei-patru,  avem o discuție în contradictoriu – ce facem cu cărțile?? Ce facem cu atâtea cărți?? Pur și simplu simt uneori că mă apucă claustrofobia pentru că multe  au poposit pe marginea canapelelor, pe toate noptierele, în spatele fotoliului, tocmai sus, deasupra dulapului. Și trebuie să facem o selecție drastică pentru că de fapt a rămas foarte puțin loc pentru  noi.

Soluție încă nu am găsit. Pentru că: orașul nostru este atât de mic încât s-a închis de peste 10 ani singurul anticariat care a fost aici. Colecționarii caută carte veche și valoroasă și nu avem așa ceva. Bibliotecile școlilor nu primesc fond de carte, biblioteca județeană nici atât. Și cred că ar fi jenant să donezi cărți pe care nu le mai poate folosi un copil din cauza mirosului sau a condiției precare pe care o are cartea respectivă. Doar de dragul de a dona.

Și atunci? Văd imagini cu cărți puse lângă ghene de gunoi și lumea plângând  în comentarii ”ia uite dom-ne cultura și educația duse de râpă....” Dar,  la o privire atentă, cărțile alea sunt negre, cu margini pătate, într-o  stare deplorabilă. Sunt cărți ale oamenilor decedați și plecați din apartamente vândute în grabă de fii și fiice care nu au timp să sorteze cărțile rămase,  ei au treabă să trăiască.

E adevărat că acum nu se mai citește așa cum se citea acum 40 de ani. Copiii nu-și văd părinții cu o carte în mână și au senzația că cititul nu e o chestie ok, pentru că mami și tati nu citesc. Ei au lista cu lecturile suplimentare de la școală și cam asta e, citesc chinuit, rugați, implorați, de multe ori o fac mecanic, neînțelegând nimic din ce au citit. Bine, asta nu este o regulă, dar devine o obișnuință,  este din ce în ce mai des întâlnită.

Și nici în casele moderne nu mai vezi biblioteci cât peretele, designerii nu pot amenaja biblioteci în case mici și scumpe, cu spațiu limitat.

Am o problemă, cumpăr des cărți. M-a și întrebat cineva ”tu mai cumperi cărți??” cu tonul unui om speriat aproape de vederea unei stafii. Da, cumpăr, pentru că bibliotecile sunt sărace în fond nou de carte, au mari lipsuri mai ales la literatura contemporană. De noul val de scriitori nu mai vorbim,  sunt total necunoscuți.

Da, am vorbit cam mult. Dar sunt hotărâtă să rup mâța și să mă salvez, sunt hotărâtă să sortez la sânge toate cărțile și să înjumătățesc bibliotecile pe care le avem în dotare. Poate nu știți, dar cărțile vechi pot da boli, există o listă lungă de boli, începând de la rinite și până la astm și dermatite, leziuni cutanate. Cărțile vechi sun pline de mucegai, de mirosul de stătut, de bacterii. Sunt sensibile și asta se vede. Cărțile pe care le avem din anii `80 sunt tipărite pe hârtie de proastă calitate, hârtie care s-a degradat mult. Sunt cărți pe care nu le-am mai deschis de 15-20 de ani. De ce le mai ținem? Ne aduc aminte de vremurile când le-am citit, de cât de mult ne-au plăcut? Greu de spus.

Acum poți folosi tableta. Un e-book reader poate înmagazina mii de volume. Unele au imaginea cărții cu pagini învechite, imagine pe care o poți alege din zeci de modele și seta tu. Și când dai pagina, se aude foșnind. Perfect. Comod. Practic. Economic. Viitorul. Și trecutul. Totul în 300 de grame de tehnică. Cred că asta este rezolvarea. Pleci în concediu fără geanta de cărți pe care trebuie să le citești, doar cu tableta într-un buzunar al rucsacului. Prietenii mei tineri așa fac. Și nu au mustrări de conștiință, li se pare ceva normal. Pentru că ăsta e viitorul.

Ce voi face cu cărțile pe care le voi scoate din bibliotecă? Încă nu știu. Poate le voi lăsa pe o  bancă în parc. Și un domn cu pălărie gri va deschide o carte, se va așeza și citind, își va aminti că a trăit ceva asemănător cu 50 de ani mai devreme. Când era îndrăgostit.

Victor Teișanu: Nemiloase, cărțile par antrenate într-o eternă goană după spațiu vital!

E adevărat, cărțile au fost și sunt un prieten de nădejde. Lectura, mai ales pentru generațiile  vârstnice, constituia în trecut o terapie, liniștind spaimele și dilemele cotidiene și tămăduind astfel rănile atâtor zile fără perspectivă. Mulți dintre noi ne-am întemeiat bibliotecile proprii înainte de 1989. Cărțile valoroase se achiziționau cu dificultate, necesitând pile și intervenții și cauzând adesea ruinarea puținelor noastre economii.  De aceea cititul lor căpăta dimensiunea unui ritual, se năștea o tainică relație cu pagina tipărită, care transmitea înspre noi căldură și speranță. Prin citit găseam calea spre alte zări, adică spre normalitate. Mulți avem și azi în biblioteca personală cărți apărute înainte de 1989. Unele dintre ele sunt în mare parte deja bolnave, fie fizic, fie prin discretele urme de contaminare politico-ideologice. Aceste cărți sunt totuși  cele care ne-au format, pentru că, citindu-le, eram mereu atenți să nu îngurgităm, odată cu substanța nobilă, și insidioasa otravă ideologică. A urmat apoi explozia informațională de după 1989, în care includem și cartea. Spațiile din modestele noastre apartamente de bloc, și așa insuficiente, suportă acum tot mai greu povara cărților, care între timp s-au tot adunat. Tipăriturile ne inundă din toate părțile, cotropind și ultimul cotlon rămas cât de cât liber. Nemiloase, cărțile par antrenate într-o eternă goană după spațiu vital, izgonindu-ne centimetru cu centimetru din zonele noastre de confort. Descoperim astfel că vocația lor e dublă, că prietenul de nădejde se transformă treptat, pe măsură ce acaparează noi teritorii din locuința noastră, într-un ocupant dur, diluându-ne fizic libertatea de mișcare. Și ca totdeauna când simțim pericolul, căutăm soluții. Prima măsură e să eliminăm excedentul, după o prealabilă selecție. Constatăm că la „eliminate” se acumulează însă cel puțin tot atâtea cărți câte sunt și de cealaltă parte, la utile și demne de păstrat.

Am văzut cât de complicate sunt lucrurile la Botoșani și în general în orașele mari, unde bibliotecile publice nu mai par interesate de „vechituri”, scopul lor fiind să pună la dispoziția cititorilor apariții editoriale la zi. Ei bine, noi, cei din zonele cu regim rural, ne putem declara fericiți din acest punct de vedere, fiindcă aici biblioteca publică, lipsită complet de finanțare pentru achiziții de carte, nu mai aduce titluri noi de zeci de ani. Încât asemenea biblioteci se bucură dacă le crește fondul de publicații inclusiv cu carte „îmbătrânită”, adică apărută cu câteva decenii bune în urmă. E și situația de la Darabani, unde biblioteca orașului și-a lărgit în ultima vreme patrimoniul bazându-se aproape exclusiv pe donații. S-au primit sute, poate mii de cărți de la „donatori” precum academicianul Leon Dănăilă, ziarista Simona Chițan sau familia regretatului istoric literar Gheorghe Hrimiuc-Toporaș. Deci, deocamdată e bine. Dar primejdia ca și această bibliotecă, din lipsă de spațiu, să nu mai accepte donații, e reală. Și atunci un gând negru, dătător de fiori reci, ne ia cu asalt: n-ar fi exclus ca, în viitorul tot mai cibernetic, cărțile refuzate instituțional să devină nimic altceva decât combustibil și să servească pur și simplu la încălzitul sobelor.