ALIN POPESCU
Pentru ca nu esti robot, tu nu poti merge mereu mai departe. De fapt, in mintea ta stii ca ar trebui sa continui. Si totusi, in anumite momente, in capul tau, spui STOP! Cum as putea sa merg mai departe? De ce s-o fac? Care ar mai fi rostul? Si constati, cuprins de amortirea care te-a lovit, ca soarele si luna si stelele si toate celelalte lucruri din jurul tau isi continua mersul, fara sa le pese ca tu, omul cu probleme imense, ai ales sa te opresti. Si gandesti ca-i nedrept. Si-ti vine sa urli. Si-ti vine sa stai jos, chircit, si sa-ti frangi pumnii intreband Divinitatea de ce ti se intampla tie toate astea. O faci, si strigi, si urli, si-ti lovesti apropiatii convins ca nimeni nu-ti intelege cu adevarat durerea. Iar dimineata o iei de la capat, traind si retraind aceeasi stare de frica si frustrare si furie. Nu-ti vine sa crezi ca vei mai scapa vreodata de acolo. Si poate ai dreptate. Poate.
Desi, daca ai sta sa cantaresti situatia corect, ti-ai da seama ca tocmai acum, cand esti aproape rapus de indoieli, trebuie sa fii tare. Tocmai acum trebuie sa gasesti resurse acolo unde nimeni nu le gaseste. Tocmai acum trebuie sa dai batalia vietii tale, sa te convingi pe tine ca-ti poti depasi fiinta. Pentru ca nicio batalie, oricat de letale ar fi armele sale, nu e mai grea decat batalia cu tine insuti, in vremuri cand ti-ai pierdut speranta.
Am incercat sa descriu, convins ca n-o sa gasesc niciodata indeajuns de multe cuvinte s-o fac cum trebuie, lupta unui bolnav care afla ca este in stadiu incurabil. Am incercat sa descriu lupta unui parinte care tocmai a aflat ca puiul lui s-a imbolnavit naprasnic. Am incercat sa descriu lupta cuiva care tocmai a aflat ca o persoana apropiata e pe buza prapastiei. Lupta lor cu propriile angoase, lupta cu efectele medicamentelor, lupta cu speranta ucisa, lupta cu sistemul. Cand afli ca o sa mori, plutesti intre nebunie si renuntare. Toate ti se invalmasesc in cap, deodata, in timp ce intelegi ca planurile pe care ti le facusei sunt praf de stele, ca poate n-o sa mai ajungi la mare sau la munte ori n-o sa mai poti vedea cine stie ce prieteni. Si de-ar fi doar atat...
In acele momente, unii oameni intalnesc ingeri. Oameni care-i ajuta fara vreo rasplata, oameni care le cern disperarea si le dau speranta cat sa le ajunga vieti de-a randul. Si ei, ingerii, pierd nopti si zile, isi sacrifica propriile vieti si-ar da si propriile aripi doar sa poata duce la bun sfarsit povestea omului pe care il indruma. Stiu, pare mult, dar cum altfel ai putea vorbi despre voluntarii care preiau bolnavii incurabili, se bat pentru sansele lor, urla si striga si fac drumuri nesfarsite, care aduna bani si umezesc ochi, doar-doar vor da mai multe sanse unui necunoscut despre care au aflat cu doar cateva ore in urma?
Am fost in viata mea la multe intalniri. Am vazut oameni falsi care-si etalau realizarile ca pe niste margele de sticla sclipitoare, am vazut oameni simpli chinuindu-se sa imite ifosele mai-marilor zilei. Am vazut oameni care-si pupau in dos sefii si sefi care-si pupau in dos clientii. Le-am vazut si m-am gandit ca lumea noastra asa s-a randuit. Sa dam valoare unor prostii, sa le ridicam la rang de probleme de viata-si-de-moarte. Si sa nu auzim hohotele de ras pe care ni le arunca viata de acolo de sus, mahnita ca suntem atat de mici si de grandomani totodata. Am fost la toate aceste intalniri si mi-am promis, dupa fiecare dintre ele, ca mai bine stau acasa si ma bucur de rasul fiicei mele, in loc sa-mi pierd timpul zambind impaiat la oameni pe care nu-i voi intelege niciodata.
Din cand in cand, insa, viata scoate din sac si cate-o bomboana geniala. Si asa s-a intamplat si sambata, 26 iulie, cand am fost invitat sa particip la o intalnire diferita.
"Ce faci cand oamenii mor?". "Imi repet ca nu e vina mea. Si ca eu am facut tot ce am putut. Si-mi mai spun ca oamenii pot face uneori doar cat pot face, si nu mai mult. Si cand ma suna apoi parintii unui copil care s-a dus, in ciuda ajutorului nostru, si-mi spun ca, datorita noua ei simt ca au facut tot ce au putut sa faca, si-mi multumesc pentru asta, incep sa inteleg ca telefonul acelor oameni inseamna mai mult decat orice ai putea primi pe lume". Ea e Alina. Si probabil ca o sa rada ca-i zic inger. In mintea ei, e orice altceva.
"Nu-mi e frica nici de viata, nici de moarte. Asta imi repet intr-una cand e greu. Cuvintele lui Ciprian. Daca el a avut atata putere, eu cum sa n-o am?". Ea e Monica. Un om obisnuit care si-a castigat dreptul sa poarte aripi de inger. Bineinteles, n-o sa-i placa ideea ca o zugraveste cineva asa.
Ascult de ceva vreme povestile fiecaruia. Sfioase, diferite, dar legate intr-un manunchi de cateva lucruri comune. "Eu nu fac nimic special", aud spunandu-se constant. Si, daca am fi intr-o lume de tabloid, probabil ca ar avea dreptate. Ce-i o viata in zilele noastre? Jumatate de rand, in subsolul paginii, sub sanii si fundul apetisant al unei domnisoare emancipate. Si totusi, parca nu-i asa. Toti acesti oameni, cu povestile si motivatiile lor, sunt datatorii de speranta pentru alti mii de oameni. Publicitari, economisti, militari de cariera, traducatori, avocati, si multe-multe alte profesii se aduna laolalta si-si pun aripile in slujba unui singur bine: viata. Ma uit, ascult, si parca nu-mi vine sa cred ca-i real.
Atunci cand te bati pentru propria ta fiinta, poti fi egoist. Poti alege sa faci un lucru sau altul, dupa cum te taie capul. Cand te bati pentru altii, insa, e mult mai greu. E ca si cum te-ai lupta cu mai multi oameni deodata. Pentru ca ai propriile tale indoieli, apoi ai angoasele celui pe care il ajuti si, deloc de neglijat, ai "bagatorii de seama" sau "atotstiutorii" ale caror bune intentii sunt adesea doar o complicatie in plus. Cand te bati pentru altii, trebuie sa fii tare.
"Da, esti tu nebuna aia care crede ca poate salva lumea de una singura. Asa simt cateodata ca se uita lumea din jur la mine. Si ma bucur ca le pot intoarce privirea, sa le spun ca da, eu schimb lumea". Ea e Codrina, proaspata mamica a unor gemeni, voluntar in ciuda zilelor incarcate pe care le are. Un inger si ea. Inger cu trei copii.
Si-mi vine in minte cat de frumos ar fi sa curga din tavan poze cu toti oamenii pe care i-au ajutat, intr-un fel sau altul, voluntarii de la masa. Sa curga si sa le mangaie obrazul ori de cate ori le e greu. Sa-i fereasca de suferinta si sa le dea incredere si tihna. Sa le dea somn si viata lunga. Si aripi de otel sa poata zbura oriunde e nevoie de ei. Ii privesc in ochi si le vad cearcanele si le simt oftatul ce s-a cuibarit in gat de ani buni. Iar apoi inteleg totul, clar ca lumina zilei, uimit poate ca nu m-am gandit mai devreme la asta. In fata mea, imbracati in straiele unor oameni obisnuiti, stau altfel de fiinte. Si imi vine sa rad ca un prost care-si vede pentru prima data chipul in oglinda, gandindu-ma ca tot ce-am invatat eu pana acum e gresit. Raiul nu e in ceruri, tot asa cum iadul nu-i sub pamant. Nu. Ambele sunt aici, in jurul nostru, iar noi decidem in ce straie sa ne imbracam viata. Din intamplare, eu nimerisem la o intalnire de ingeri.
Si cand esti inger, esti fericit. Pur si simplu. N-am inventat eu asta, am aflat-o de la un inger adevarat. Cu ale carui cuvinte as vrea sa inchei textul meu inchinat unor oameni cu mult mai mari decat s-au obisnuit sa creada.
"...Pe mine nu ma intereseaza, nu ma gandesc niciodata la viitor, ci la prezent. Si daca ar fi sa stiu vreodata momentul mortii, acum sau la batranete, daca suferinta nu ar fi prea mare, as vrea sa primesc moartea cu zambetul pe buze - onoare mai mare ca asta nu exista. Fiindca stiu ca acolo e mai bine.
Nu mi-e frica de moarte, nici de viata.
Daca nu as lasa in urma mea atata tristete, nu mi-ar parea rau de nimic, daca ar fi sa se intample ceva.
Nu mi-e frica de nimic."
Ciprian
4 august 1997 - 13 decembrie 2011
P.S,
Intalnirea despre care vorbesc a reunit toti voluntarii din cadrul proiectului Daruieste Viata. Pentru mine, ei sunt ingeri. Pentru ei, aproape ca nu mai conteaza ce sunt. In fond, atunci cand iti dedici viata ajutarii altor oameni, trebuie sa inveti si sa primesti laude, nu doar sa-ti daruiesti fiinta.
Ce poti face tu? Devino voluntar, daca poti face asta (0729.999.777, contact@daruiesteviata.ro). Iar daca nu, ajuta-i sa-i ajute pe altii. Da-le fonduri sa schimbe realitatea spitalelor romanesti, sa poata plati deplasarea unor oameni la spital. Renunta la 10 pachete de tigari, renunta la a cumpara ziare tabloide cateva saptamani, renunta la a merge cu taxi-ul 2 zile ori la a manca un pranz intr-un restaurant de lux. Cu economiile pe care le-ai facut, ai putea face o donatie la Daruieste Viata. Cine stie, poate ca binele asta se va intoarce, candva sa te mangaie pe obraz atunci cand ai cu adevarat nevoie.
Si daca nu-ti poti permite asta poti face ceva. Da textul mai departe, poate ca asa va gasi si alti oameni doritori sa-i ajute pe ingeri.
ALIN POPESCU