Filosoful şi eseistul Mihai Şora a murit, sâmbătă, la vârsta de 106 ani. Pe pagina sa de Facebook a apărut o postare cu mesajul: ”Iubitule, ai fost fericire pură: nu doar un om frumos, ci Frumuseţea însăşi”, semnată Aziul.
Mihai Şora, eseist şi filosof, s-a născut la 7 noiembrie 1916, în comuna Ianova, judeţul Timiş. A urmat Liceul „C. Diaconovici-Loga” din Timişoara (1927-1934), apoi Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti (1934-1938), potrivit ”Dicţionarului scriitorilor români” (coordonatori Mircea Zaciu, Marian Papahagi şi Aurel Sasu; Ed. Albatros, Bucureşti, 2002). I-a avut ca profesori, printre alţii, pe Mircea Vulcănescu şi Nae Ionescu.
În 1939 devine student în filosofie la Sorbona, primind o bursă a guvernului francez, apoi, din cauza ocupaţiei germane şi-a continuat studiile la Universitatea din Grenoble (1940-1945), pregătindu-şi aici teza de doctorat despre opera lui Blaise Pascal. S-a stabilit apoi la Paris, fiind numit cercetător stagiar la Centre National de la Recherche Scientifique din Paris, Secţia de filosofie (1945-1948), conform Radio România Cultural.
A revenit în ţară în 1948 şi a fost constrâns să rămână, potrivit sursei citate. A lucrat ca funcţionar în cadrul Serviciului de presă la Ministerul de Externe (1948-1950), apoi a fost şef al redacţiei de literatură a Editurii în limbi străine de pe lângă Institutul Român pentru Relaţii Culturale cu Străinătatea (1951-1954), redactor-şef al compartimentului ”Moştenirea literară” al Editurii de Stat pentru Literatură şi Artă, unde reia seriile „Biblioteca pentru toţi”, ”Scriitori români” ş.a.(1954-1969), precum şi şef al serviciului Biblioteci în cadrul Ministerului Învăţământului (1970-1977), de unde se pensionează.
A fost primul ministru al Învăţământului după căderea regimului comunist, făcând parte din guvernul condus de Petre Roman. A demisionat din funcţie în semn de protest faţă de mineriadele din 13-15 iunie 1990, refuzând apoi să mai ocupe funcţii în cadrul administraţiei de stat.
A debutat editorial în Franţa cu eseul „Du dialogue intérieur. Fragment d’une Anthropologie metaphysique” (Editura Gallimard, 1947). Trei decenii mai târziu, publică în ţară volumul „Sarea pământului. Cantată pe două voci despre rostul poetic” (1979, Premiul Uniunii Scriitorilor), după care i-au apărut volumele „A fi, a face, a avea” (1985) şi „Eu & tu & el & ea… sau Dialogul generalizat” (1990). A semnat şi volume de publicistică: „Firul ierbii” (1998, Premiul Uniunii Scriitorilor), „Filosoficale” şi „Câteva crochiuri şi evocări” (2001), „Mai avem un viitor? România la început de mileniu, interviuri” (2001), „Locuri comune” (2004), „Clipa şi timpul” (2005), „Despre toate şi ceva în plus. De vorbă cu Leonid Dragomir” (2005).
A colaborat cu articole şi studii în reviste ca: „Familia”, „România literară”, „Viaţa românească”, „Ramuri”, „Cronica”, „‘Vatra”, „22”. A tradus din J.J. Rousseau („Visările unui hoinar singuratic”, 1968), J.P. Sartre („Cu uşile închise”, 1981).