Mi-a cerut să îl fotografiez şi s-a pregătit îndelung, de la privire până la vârfurile papucilor stâlciţi. S-a apropiat timid şi am întors aparatul. Când şi-a văzut chipul, ochii i-au scăpătat de uimire şi mâna a urcat brusc în creştetul capului, într-un freamăt copilăresc. Era bătrân, mic de statură, subţire la trup şi parcă într-o uimire continuă, probabil din pricina genelor stufoase şi albe.
L-am revăzut astăzi. Nu mai era singur. Mi-a atras atenţia de departe prin acelaşi chip blajin, străjuit de gene stufoase şi albe. Am coborât obiectivul aparatului foto pe mâna lui, de capătul căreia stătea prinsă, cuminte şi tremurândă, o altă mână. Ca şi anul trecut, mi-a făcut semn să îi fotografiez chipul. S-a întreptat de umeri şi a aşteptat, cu mâna stângă rămasă în grija femeii de lângă el.
Întorc aparatul, nici o urmă de zâmbet. M-a privit descumpănit, cu suspinul în buza vorbei. "Dar… ea?! Ea unde e?", a îngăimat trăgându-se mai aproape de femeia care şedea pe scaun, dar sprijinită într-un cadru. Le-am făcut o fotografie şi zâmbetul i-a năpădit dimpreună.
Ei sunt unii dintre cei mulţi din secţia Cronici a Secţiei de Psihiatrie, aparţinând de Spitalul Mavromati Botoşani (secţie ce funcţionează astăzi în Parcul Tineretului). Au lăsat în lume copii, părinţi, iubiţi. Îşi mai amintesc vag despre viaţa de demult, cea în care aveau familii, în care purtau paşii pe drumul satului, unii mai vorbesc despre anii de muncă în fabrici sau pe ogoarele colectivelor de partid. Alţii nu au apucat nici măcar să trăiască. Mintea, spaimele, necazurile le-au năucit firescul zilelor şi au ajuns aici înainte de a şti ce înseamnă iubirea sau bucuria naşterii de prunci.
Tu când spui rugăciunea?
Sunt oamenii pe care ne-am obişnuit să îi ignorăm tocmai pentru că, în viaţa reală, suntem îngropaţi în griji, inventăm scuze ca să justificăm depărtarea de aproapele, ne gestionăm avutul în funcţie de cât primim îndărăt. Ne simţim în siguranţă cu ei închişi acolo, între ziduri. Chiar dacă, de multe ori, nu ei sunt cei care trebuie izolaţi. Şi e de ajuns să străbatem oraşul într-o zi, de la un capăt la altul, şi să privim în jur.
"Tu când spui rugăciunea, dimineaţa sau seara?", îl întreabă duhovnicul pe copil. "Doar seara", răspunde pruncul. "Oare dimineaţa nu ţi-e de folos rugăciunea?". "Păi dimineaţa nu am nevoie, pentru că ziua nu mi-e frică", vine răspunsul. Tot astfel, nefiindu-ne frică de sufletele rupte şi peticite, de năpăstuiţii de fiecare zi, nefiindu-ne teamă că vreodată am putea fi în locul lor, ajungem să spunem doar rugăciunea de seară. Pentru că ne este frică doar de întunericul de lângă noi, pentru că ne temem pentru sănătatea noastră şi a copiilor nostri, pentru că ţinem cu dinţii de bunăstarea noastră şi a copiilor nostri.
Ei, cei cărora le mai punem şi etichete, stau acolo, închişi. Cu neliniştile lor, cu zbuciumul lor care răzbate prin toate ungherele sufleteşti. Când şi când mai vine cineva şi le răstoarnă sacul cu bucurii, cu cântece. Toate, secvenţe din vieţile lor de demult. Normalitatea pe care şi-o amintesc, dar de care parcă se tem.
Dar din dar, cântec din inimă!
Marţi, la secţia Cronici a Spitalului Mavromati au răsunat cântece, colinde, aplauze. Au fost mână în mână, în acelaşi pas al vieţii, într-un ritm pe care nu l-au uitat niciodată.
Cei care le-au adus bucuriile au venit de la Secţia de Psihiatrie (Ergoterapie şi Terapie Ocupaţională), din cadrul Spitalului Mavromati.
Alături de ei a fost şi Larisa Onciu, care a venit împreună cu părinţii ei să ofere nu doar colinde, ci şi bucuria petrecerii împreună. Pentru că nimic nu i-a înduioşat mai mult decât prezenţa oamenilor noi, a celor veniţi anume pentru ei.
"Le-am oferit câteva clipe de bucurie, în spiritul Crăciunului, al Naşterii Domnului. Ne-am simţit extraordinar alături de ei, iar gazdele ne-au primit minunat", spune Aida Şuşter, instructor Ergoterapie şi Terapie Ocupaţională, din cadrul Secţiei de Psihiatrie a Spitalului Mavromati.
Îi numim "nebuni", deşi vorba doare, acuză fără să vindece. Aşa cum, deseori, ne numim şi între noi astfel, ca forme iresponsabile de jignire. Ar trebui să mergem în mijlocul lor pentru a înţelege cine suntem noi în raport cu ei. Ar trebui să ne măsurăm cu ei nu la minte, ci în bogăţie sufletească.
Cine crede că este mai presus de fiecare dintre ei?
Dacă nu avem răspunsul, poate că e timpul să începem să rostim şi rugăciunea de dimineaţă…
