STELIANA BĂLTUȚĂ
FOTO: Victor Foca
Dacă Moldova are un nume în etnografia românească – Emilia Pavel – scris cu noblețe și cu apăsată venerație pe frontispiciul culturii naționale, Botoșanii se pot mândri că au dat țării un cercetător de marcă și de înaltă ținută profesională – Angela Paveliuc Olariu. O specialistă doctor în etnografie (născută pe 30 martie 1938, în comuna Corni, județul Botoşani) care a părăsit meleagurile natale spre sfârșitul anilor 70, pentru a desfășura o susținută și laborioasă cercetare în cadrul Muzeului Etnografic al Moldovei din Iași.
La Botoșani, plecarea în 1978, la Iași, a Angelei Paveliuc Olariu a fost "acoperită" o vreme de muzeografa Marieta Bunea, care avea să părăsească, de asemenea, Botoșanii, în câțiva ani. Este momentul ferice în care își face loc, într-un domeniu pe cât de vast, pe atât de complex, Steliana Băltuță. Era anul 1983. 1 septembrie, după cum își amintește astăzi specialistul care, privind în urmă, știe că munca nu înseamnă doar o parcurgere a unui timp dat, ci o enormă responsabilitate. "Eram atrasă de viața satului, pentru că m-a fascinat întotdeauna și arhitectura, cu frumusețea caselor… Etnografia este foarte complexă, este nevoie de specialiști pe portul popular, specialiști pe ceramică etc.", își amintește Steliana Băltuță, zâmbind cumva năstrușnic anilor în care a înțeles că, pentru a înainta în cercetare, va trebui să știe să privească meseria din perspectiva olarului, a antropologului, a arhitectului… A deprins cu timpul din toate și a făcut-o cu simțul responsabilității profesiei, în calitatea sa de muzeograf, apoi de șef Secţie Etnografie în cadrul Muzeului Judeţean Botoşani.
Nu putem trece mai departe fără a ne așeza pentru scurtă vreme în umbra anilor, în ziua de 30 august 1952, când, la Nicolae Bălcescu, în județul Botoșani, se năștea Steliana Băltuță. A urmat în sat cursurile școlii gimnaziale, iar la vârsta de 12 ani devine elevă a Liceului de Muzică și Arte Plastice din Iași. În anul 1975 a absolvit Facultatea de Învățământ Pedagogic, secția Arte Plastice, din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza" Iași. A activat ca profesor la şcoala cu clasele I-X din localitatea Coşula, județul Botoşani, însă nu pentru multă vreme. În anul 1979 avea să revină în amfiteatrul universitar, pentru a urma cursurile Institutului de Arte Plastice "Nicolae Grigorescu", Bucureşti, la specializarea muzeologie. Peste patru ani (1983) o regăsim din nou în Botoșani, ca muzeograf şi, mai târziu, șef Secţie Etnografie la Muzeul Judeţean Botoşani.
Chiar dacă s-a pensionat de ceva ani, pasiunea și consecvența - care i-au fost veșnici îndrumători în profesie - au determinat-o să continue cercetarea și studiile privind etnografia. De altfel, din anul 2013 (imediat după pensionare), devine Expert etnograf, atestat de Ministerul Culturii.
Pentru a încadra cât mai potrivit, în contextul vremii, munca etnografei Steliana Băltuță, este nevoie să poposim nițel și în preajma anilor 70-80 și, mai apăsat, să privim către clădirea din mijlocul orașului pe care mai târziu aveam să o identificăm drept Muzeul de Etnografie, Casa Manolachi Iorga. O casă pe care în anii 1947 o găsim abandonată, apoi oferită spre folosință Întreprinderii de Gospodărie a Orașului. Reparată și zugrăvită, clădirea avea să servească, începând cu anul 1952, ca internat de fete al Școlii Profesionale Textile. Până în 1965, când imobilul va fi locuit de chiriași, vreme de 15 ani. Oportunitatea înființării în Casa Manolachi Iorga a unui muzeu etnografic îi apare pentru prima dată Angelei Paveliuc Olariu, la acea vreme director al Muzeului Județean Botoșani. Astfel, cu intervenții care demarează începând cu 1970, susținute – trebuie să amintim aici - și de Comitetul pentru Cultură al Administrației Locale, Ministerul Culturii aprobă preluarea clădirii și transformarea sa în Muzeu de Etnografie. Era anul 1980, iar lucrările de restaurare, plus întocmirea tematicii expoziționale, au durat 9 ani. Muzeul de Etnografie avea să se deschidă oficial pe 7 octombrie 1989, în casa lui Manolachi Iorga, străbunicul marelui istoric botoșănean Nicolae Iorga. Din păcate, doar până în anul 2007, când casa a fost revendicată, iar Muzeul de Etnografie a fost nevoit să își strângă patrimoniul și să se "odihnească" o vreme în depozit, până când a fost reamenajat în actuala Casă Ventura. Asupra acestui subiect vom reveni pe larg.
Am făcut acest parcurs în timp pentru a înțelege mai bine rolul pe care Steliana Băltuță l-a avut în realizarea și consolidarea Muzeului de Etnografie din Botoșani. Și amintim aici despre munca de colecționare a pieselor etnografice, despre amenajarea secției de etnografie în Casa Manolachi Iorga, despre activitatea de promovare și de popularizare a colecțiilor și, mai târziu, despre insistența de a conferi recunoașterea și valoarea meritată unor obiecte din patrimoniul cultural al Botoșanilor, prin integrarea acestora în categoria Tezaur.
În aceeași perioadă în care se puneau bazele Muzeului de Etnografie la Botoșani, Steliana Băltuță mai reușea un fapt cultural de excepție: Expoziţia Permanentă cu piese din donaţia "Maria şi Nicolae Zahacinschi" la Mihăileni, judeţul Botoşani (1986). Adăugăm și numeroasele expoziții itinerante care au reprezentat Botoșanii în muzeele din Moldova și din România, dar și peste graniță, sute de articole în reviste de specialitate, implicarea în numeroase acțiuni culturale, fie cu specific strict profesional, fie la solicitarea școlilor din județ.
Etnografia județului Botoșani se află într-o perioadă fastă, dacă ar fi să ne referim aici doar la nou înființatul Muzeu al Țăranului, la Flămânzi, cu atenta implicare a Stelianei Băltuță, dar și prezența scoarței de la Tudora în Lista Reprezentativă a Patrimoniului Cultural Imaterial al Umanităţii UNESCO. Mai exact, spre sfârșitul anului 2016 a venit vestea că tehnicile tradiţionale de realizare a scoarţei în România şi Republica Moldova au fost înscrise pe Lista Reprezentativă a Patrimoniului Cultural Imaterial al Umanităţii UNESCO, potrivit deciziei adoptate de Comitetul Interguvernamental UNESCO pentru Salvgardarea Patrimoniului Cultural Imaterial, care s-a desfăşurat în Etiopia. În documentare este cuprinsă și scoarța țărănească de la Tudora, județul Botoșani. Cum vede un etnograf acest fapt?
"Fiind o piesă de valoare, este firesc să intre în patrimoniul UNESCO. Este adevărat, sunt foarte multe etape până ce se stabilește că ea are valoarea specifică intrării ei în UNESCO. Dar Tudora este o veche vatră recunoscută. Pentru noi asta ar însemna foarte mult, pentru că e vorba de zona etnografică Botoșani, și atunci iată că este o culme a aprecierii culturii materiale, a zonei Botoșani. Faptul că în microzona Tudora, din zona etnografică Botoșani, avem scoarța țărănească de o mare valoare, nu miră pe nimeni", mărturisește Steliana Băltuță.
Etnografii fac o muncă de o minuțiozitate extraordinară, și vorbim aici despre identificarea obiectelor, descrierea corectă a motivelor, încadrarea în zonă sau microzonă, influențe… Însă nu trece neobservat faptul că, de câțiva ani, asistăm în spațiul public la o abundență de costume, de ii în special, fără însă ca specificul zonei să mai fie reprezentativ. Ce influență va avea acest lucru pentru viitorii etnografi, cei care vor studia aceste aspecte?
"Pentru viitorii etnografi, cercetarea va fi complexă. Depinde de ei cum vor ști să facă trecerea de la treapta tradițională către cea care va deveni tradițională. Vedeți că s-au folosit și motive decorative diverse, nu mai este aceeași dispunere a motivelor. De exemplu pe o ie, cum e cea de Vâlcea, cum e cea de Botoșani, cum e cea de Câmpulung… Specificul locului se pierde, dar etnograful trebuie să caute acele elemente decorative care au existat pe iile pe care le-au lucrat meșterele la ele acasă, și pe cele care au apărut", explică specialistul.
Steliana Băltuță ne vorbește apoi despre faptul că, atunci când privim către folclor și tradiții, trebuie să știm să recunoaștem elementele de cultură materială, cea care cuprinde tot ce ține de portul popular, de piesele pentru meșteșuguri, de utilitate în interiorul locuinței, pentru obiceiuri de iarnă, pentru momente ale vieții de familie, pe de o parte. "Și decorul care apare pe lemn, pe portul popular, acolo avem arta populară, care se suprapune pe cultura materială. Dincoace este folclorul. Aici ține de cântec, de poveste, de povestire, de textele obiceiurilor. Este o împletire, de fapt. Iar folcloriștii sunt separați cumva, pentru că cercetarea este extrem de complexă". O lume care fascinează tocmai pentru că trece deseori tărâmul către poveste.
Specialistul ne sfătuiește să ne hrănim curiozitatea, să aflăm de ce vrem să purtăm o anume îmbrăcăminte, ce specific au iile pe care le vedem din ce în ce mai des. Pentru că observăm acest apetit pentru tradițional, către costumul popular, care însă, în lipsa unei minime informări, nu înseamnă decât afișare a tradiției.
'"Sunt persoane neinformate sau lipsite de o minimă bază de informație", spune Steliana Băltuță, și gândul o duce imediat către colega sa care, deși mult mai tânără, a înțeles importanța și responsabilitatea muncii de specialist, care presupune chiar și curajul de a păstra făgașul autenticului acolo unde vremurile se răstoarnă fără noimă. "Un etnograf meticulos și extrem de selectiv este Margareta Mihalache. A mers treptat, pe tradiția adevărată, a știut să facă selecția. Este războinică împotriva încercării de a denatura ceea ce este autentic. Ar fi bine să meargă mai departe cu studiile, are de exemplu cămășile de la Ibănești".
De ce trebuie să acordăm atenție specificului zonei, autenticului? Mai ales că aflăm în ultima vreme de încă un muzeu al școlii, de încă un muzeu sătesc, deși rareori se apelează la un specialist… De ce trebuie să conștientizeze, cei care încep asemenea demersuri, că e o acțiune responsabilă, cu impact direct în cultura și specficul zonei?
"Faptul că ei colecționează este, da, o acțiune responsabilă, dar este indicat să apeleze la specialiști ca să afle exact de unde sunt piesele respective. Care sunt ale locului. Să învețe să întrebe în gospodării, să afle informații dacă au fost lucrate de către meșterii locali, dacă mai țin minte numele meșterului respectiv. Astfel ordonează și organizează expoziția în cunoștință de cauză". În lipsa acestor informații, efortul rămâne la stadiul de colecție de obiecte. "Am publicat acum mulți ani un articol despre colecțiile muzeale sătești. Demersul este de aur, pentru că dintr-un alt punct de vedere s-ar fi pierdut toate piesele. Și atunci toate sunt de valoare. Sunt de părere că este foarte bine ca aceste colecții să fie întocmite acolo, pentru că ele completează întregul patrimoniu al județului Botoșani. Cum avem la Vf. Câmpului, la Trușești, au fost multe muzee sătești și colecții muzeale sătești – acesta este termenul cel mai potrivit. Iată, la Flămânzi este Muzeul Țăranului. Ministerul le-a trimis aprobarea de funcționare, urmează acreditatea", spune Steliana Băltuță cu bucuria specialistului care vede că munca nu i-a fost zadarnică, dar nici zădărnicită de vremurile rostogolitoare.
Am putea privi etnografia ca fiind știința socială care coagulează, dar și disciplinează patrimoniul național-cultural. Sau i-am oferi aura hegemonică a disciplinei care tezaurizează și conferă identitate acolo unde numeroase izvoare documentare se prăbușesc în incertitudine sau cad pradă falselor cercetări. Cuvântul etnografie este, în sine, un punct de sprijin în identitatea unui popor. De aceea munca specialistului în etnografie este parte din cultura unui popor, iar rezultatele cercetărilor sale vor sta mărturie peste veac.
Steliana Băltuță nu este doar un om care și-a făcut meseria conștiincios, ci este specialistul care a știut să treacă dincolo de cele opt ore zilnice obligatorii, care a înțeles că din dărnicia faptelor sale se vor naște mai târziu alți oameni pasionați care să vadă frumosul și specificul tradițiilor noastre peste încă un deceniu, peste încă vreun veac. Fără aceste mărturii, greu de crezut că generațiile viitoare vor ști de unde vin și încotro să se îndrepte.
(Steliana Băltuţă, Lăcrămiora Stratulat, Teodosia Rotaru, Emilia Pavel, Victor Munteanu - sursa foto aici)