Șapte seri cu Mircea Oprea (VI) - "Nu-i grija artistului să placă lumii ca om!"

Șapte seri cu Mircea Oprea (VI) - "Nu-i grija artistului să placă lumii ca om!"

 MIRCEA OPREA  Foto: Arhivă personală Mircea Oprea

Ironic până în marginile palpabilului, contemplativ și pesimist, un cutreierător în metaforă, Mircea Oprea uimește printr-o nesecătuită capacitate imaginativă. Dar nu se împotmolește în prisosul catastrofal al vorbelor (cum ar spune Petru Creția), ci primenește fraza cu aerul pelerinului încântat de florile sălbatice care îi ies în cale.  

"În toată viața mea am fost liber și singur ca o piatră în cădere, din vârf de munte. Cum să te apropii de un asemenea pericol de neîmblânzit", ne avertizează Mircea Oprea în volumul Vârstele mirării (Ed. Tipo Moldova, Iași, 2017). Și, de fapt, de ce ai îmblânzi o piatră care, chiar în cădere din vârf de munte, naște energii și stârnește universuri de gânduri? Căderea pietrei nu e coborâș, e libertate. De libertatea neîmblânzită a scriitorului ne-am apropiat în acest început de decembrie. Un decembrie aniversar, în care Mircea Oprea împlinește 72 de ani.

Interviul la care purcedem astă-seară (și pe care îl vom desfășura la fel cum a fost realizat: pe parcursul a șapte zile) s-ar putea numi dintru început Șapte seri cu Mircea Oprea. Cu o întrebare/temă și un răspuns pe măsura zilei și a gândului dezvăluit: 



A  ș a s e a  s e a r ă
 

Spuneți: "Nu cred în copiii teribili, în artistul precoce, cum nu cred nici în valorea senectuţii grafomane". În ce credeți, domnule Mircea Oprea?

Mircea Oprea: La o întrebare atât de tranşantă răspunsul meu ar trebui să fie tot pe atât de categoric: Nu cred în nimic! - şi, aici, s-ar încheia discuţia. E noapte însă, afară începe a ninge, adică-i vreme bună de taifas... 

Întrebarea sună ca şi cum „să crezi”, indiferent în ce, dar să crezi în „ceva” ar fi o axiomă acceptată de toţi. Ei bine, pentru mine nu-i axiomă, urgent sosind şi interogarea de copil abia ivit în lume: De ce să cred în ceva? 

Aş putea lua dicţionarul şi să înşir substantivele, cele cu litere mari, cu litere mici, nume de fiinţe şi lucruri, realităţi ori abstracţiuni – aş putea înşira toate cuvintele pentru că în nici unul nu cred. Mai simplu ar fi ca, pe prima filă a cărţoiului, să scriu: Aici sunt toate cele în care nu cred. Aş face asta cu dicţionarul limbii române, dar n-aş spune adevărul întreg pentru că eu nu cred nici în cuvintele altora, din alte lumi, toate cuvintele, din orice limbă, la mine ajungând ca sunete trecute din gură în gură şi tălmăcite după urechea fiecăruia, după inima şi gândul aceluia, a unuia în care nu cred... Se subînţelege că nu cred nici în mine, nici în numele meu, mâine, poimânie, tot eu fiind gata să spun altceva şi să mă contrazic cu toată sinceritatea, cu toată buna credinţă de care sunt în stare.

Am încercat ca vorbele mele să nu sune teribilist şi nu cred că am reuşit. Aşa că voi face uz, pentru prima dată în discuţia noastră, de o referinţă livrescă. Într-un interviu televizat pentru BBC, în 1959, John Freeman îl întreabă pe Jung: Credeţi acum în Dumnezeu? Omul, care peste doi ani va muri, se miră: Acum? Şi după o pauză: Greu de răspuns. Eu ştiu. N-am nevoie să cred. Eu ştiu!

În ignoranţa pe care mi-am dobândit-o singur (să parafrazez şi eu un clasic damnat) îmi strunesc trufia şi, uitând de pariul lui Pascal, mărturisesc ca sub patrafir: Ştiu că nu cred! Mizez însă pe hazard, acel hazard care, cu ironie, îşi permite şi coincidenţe, şi mai întotdeauna iese cum vrea el. Riscul e să mă înşel, adică hazardul să piardă şi, atunci, ce mare scofală, câştig eu! 

Dar să nu credeţi că nu-mi trece prin cap ce important e să crezi „în ceva”, adică să ai în proprietate o stea polară numai a ta după care să te ghidezi în orice împrejurare, pe orice vreme. Să nu credeţi că nu-mi trece prin cap cât de importante sunt religiile pentru specia asta căreia, se pare, aparţin, cât de important este să ai şi tu, un oarecine, credinţă încât să te poţi oploşi de arşiţa zilei în cohorta unei comunităţi religioase. Să mă fi întâmplat în Evul Mediu, în lipsa credinţei, îmi dau seama, singura mea scăpare de rug ar fi fost să mă ascund călugăr anonim, amestecând cerneluri într-un scriptoriu. 

Şi asta, aşa, să stăm puţin la taifas, că tot e noapte afară. 



A  c i n c e a  s e a  r ă

Vârstele scrisului. Inocență? Maturitate? Ce ne propuneți, din ce ați experimentat până acum? 

Mircea Oprea: Întrebarea dumneavoastră, de data aceasta, nu pare să mi se adreseze mie, ci unui „maestru” care are deja o „ars poetica” şi un statut notoriu, cu opera deja ţintuită într-o ierarhie. Fără falsă modestie voi spune că nu mă simt la înălţimea temei, dar voi intra în joc şi voi răspunde dinspre finalul întrebării. 

Aşadar, experimentul...! Nu experimentez; ar presupune să am un program cu etape şi deveniri certe încât, ca semnatar al operei, eu aş fi doar unul dintr-o echipă cu inşi specializaţi pe domenii, şi asta mi-ar omorî spontaneitatea. Aşa că nu experimentez, doar ratez! Greşesc, ratez, eşuez, toate fiind dezastre doar ale mele, în care mă recunosc mai bine decât din succesele altora. „Recycle bin” când ratez la taste, soba îngăduitoare când scriu pe hârtie - asta-i destinaţia încercărilor mele ratate. Altele, pagini incerte, rămân ciorne rătăcite prin fişierele calculatorului, ca homunculi de nearătat lumii.

Vârstele scrisului...? Vârstele s-ar suprapune peste etape, doar că la mine scrisul nu-i separat prin zone, cum sunt perioadele unui pictor, să zicem. Un scriitor poate trece de la un curent literar la altul (precum sezoanele în modă...), alături de generaţia sa ori, şi mai simplu, prin abordarea unor genuri şi specii începând, de regulă, cu poezia. Fără să mă fi abandonat total unei vârste, fără să fi rămas împietrit în timp, am trecut prin vârstele mele fără cronologie, încât nu-i imposibil, cândva, să fi fost şi matur, dar nu ştiu când s-o fi întâmplat că, astăzi, sigur nu sunt. Aşa mi-aş explica de ce încă mai scriu poezie cum scriam şi la pubertate, deşi mi-am trecut lirismul şi în alte forme. 
De zeci de ani scriu aforisme, forma lapidară, urgentă şi irepresibilă a unui eseu, a unei poezii, a unui sentiment - trăiri lăsate fără eşafodaj, fără premizele silogismului, mansarde plutind peste temelia ce nu vrea să se aşeze pe pământ. Acesta este şi motivul pentru care aforismul ia deseori forma de paradox. Un exemplu de ultimă oră, ca un gând fugar când răspundeam la întrebarea anterioară: Iubirea – conflictul dintre bărbatul şi femeia care se-nţeleg perfect. Când voi avea timp, în altă viaţă, voi scrie pe ideea asta o piesă de teatru, poate un roman, dar, până atunci, rămâne aforismul. 

Inocenţa? Să bănuiesc că e vorba de inocenţa scriitorului? Scriitorul nu-i un inocent şi nu din inocenţă se naşte literatura, arta, ci, mai degrabă, din conştiinţa vinovăţiei, din trecerea purgatoriului cât să ţi-o uşurezi că, de scăpat, oricum nu scapi. Şi nici nu-i bănuit de inocenţă câtă vreme sunt critici care cred că ei ştiu cu precizie ce a vrut să spună autorul, unde a vrut să ajungă. Mai grav este când criticul, un fel de inchizitor întârziat în timp, amestecă circumstanţe din viaţa autorului, un biet om supus şi el tuturor tentaţiilor lumii, cu pasaje din carte, iar aprecierea asupra operei devine o sentinţă asupra vieţii scriitorului. Prezumţia de nevinovăţie nu funcţionează aici.

Pe scriitor nu-l poate salva nici sinceritatea, pentru că şi sinceritatea e subiectivă. Mă voi strădui cu toată bunăvoinţa să spun adevărul, dar voi spune adevărul meu, cel văzut, simţit şi trăit de mine, singurul pentru care pot să jur în orice instanţă. Şi să revin la subiect, inocenţa, da, e sinceră, pe când autenticitatea operei, ca un adevăr validat de evidenţă, o aduce doar maturitatea.

Apoi, vârsta ar trebui să mă recomande drept un scriitor matur. N-aş îndrăzni să mă consider astfel. Deşi trebuie să admit excepţiile, nu cred în copiii teribili, în artistul precoce, cum nu cred nici în valorea senectuţii grafomane.


A  p a t r a  s e a r ă

Vârstele iubirii. De la inocență la Taină. V-ați întoarce, pe această cale a iubirii, pentru a recupera/retrăi ceva anume?

Mircea Oprea: Vârstele iubirii? Ştiu oameni, oameni de aproape, care şi-au (pe)trecut toate vârstele străini de iubire pentru că, găsind vadul râului, au sărit din piatră în piatră fără să se ude, fără să-i ia valul! De altfel, care-ar fi vârstele iubirii când iubirea n-are vârstă? 

De la inocență la Taină... Marea comoară va rămâne inocenţa, comoară pe care eu am pierdut-o fără a afla taina. Cât priveşte Taina, e bine să ştii unde se ascunde anume, s-o ocoleşti. Taina nu-i privilegiu, ci blestem, e povara care striveşte. Dacă tu n-o cauţi, nici Taina nu te găseşte, „mistreţul cu colţi de argint” fiind vânatul care-şi vânează vânătorul. Nu, aflarea Tainei nu-i în grija mea, a unuia „slab de înger”.

V-aţi întoarce... Ce mi-a fost dat să trăiesc prin iubire, am trăit „atunci” şi „acolo”, în eternitatea clipei trecute. În iubire, cred, nu-i nimic de „retrăit”, eu vorbind doar despre partea infimă ce mi-a fost dată mie. Despre iubire nu ştiu nimic, aici am rămas inocentul incapabil de autoreflecţie. Presimt însă că toate iubirile mari sunt tragedii, iar eu mai sunt în viaţă!

Din privinţa întoarcerii, a recuperării, a retrăirii... nu! Când ştiu ce am trăit eu, când ştiu ce-i aşteaptă şi câte au de pătimit, în anii care vin, copiii de-acum, n-am curajul s-o iau de la capăt, să retrăiesc nici cele mai frumoase clipe. N-aş repeta nimic nici în iubire, iar regretele mi le înghit, pe tăcute, de unul singur.


A  t r e i a  s e a r ă

Este 8 decembrie, zi de împlinire. 72 de ani. Vârstele omului. Ce aţi câştigat, ce aţi pierdut pe acest drum, domnule Mircea Oprea?

Mircea Oprea: Când antologia de sentinţe lirice publicată de mine anul acesta la TIPO-MOLDOVA are titlul Vârstele mirării, mă întreb cât e hazard, cât e sens în coincidenţa din întrebarea dumneavoastră. Vârstele omului (ale unui individ, nu ale speciei) vor fi paşii tăi către starea de trezie, senzaţia de nesuportat că prin pori îţi trece şi durerea aproapelui, a celui de departe, în spaţiu, în timp, cum prin plămâni îți trece, să rămâi viu, aerul, acelaşi aer trecut prin plămânii fiinţelor de azi, a fiinţelor dintotdeauna, îţi trece prin plămâni aceeaşi plapomă comună din care tragem cu dinţii din generaţie în generaţie. 

Ce aţi câştigat...? Fraza - interogativă - sună deja ca o somaţie de bilanţ la sfârşit de an, la sfârşit de ani. În termeni contabili ar trebui, adică, să mă întreb dacă diferenţa dintre „pasiv” şi „activ” dă zero (0) sau o cifră care să arate un oarece profit pentru mine. Gândind, în sistemul meu paradoxal, că am pornit de la nimic, văd că, acum, la 72 de ani, eu sunt în pierdere. Ar putea, oare, să-mi spună cineva de unde am avut „capitalul” sau cine m-a împrumutat încât să am de irosit, de pierdut în timpul vieţii mele, că singur nu îndrăznesc să-mi răspund.


A  d o u a  s e a r ă

Unde mai este locul intelectualului în societatea actuală? Dar cel al creatorului? 

Mircea Oprea: Intelectualii sunt, în accepţia oamenilor de acţiune, a politicienilor, nişte-ncurcă lume, mereu nesiguri pe ei, gata să treacă dintr-o tabără în alta, de la o idee la alta, ba-s anarhişti, ba-s comunişti, iar când îmbătrânesc ajung liberali, de nu cumva şi mai rău - monarhişti, că pe vremea regelui ei erau tineri şi frumoşi! Ce bază să pui pe ei? Nici nu se „integrează” în structuri, nu ţin la disciplină, nu ascultă de şefi şi au ei alte ierarhii, după criteriile lor, nu ascultă de nimeni şi gândesc de capul lor. Unii, mai aventuroşi, sătui tot să aparţină altora, îşi fac ONG-ul lor, cu nimic mai bun decât cel din care au plecat. M-aş întreba dacă creatorul e şi el intelectual, dacă e obligatoriu să fie! 

Intelectualii, să duc vorba până la capăt, hrăniţi în spirit cu utopii sunt nemulţumiţi de prezent. Incapabili să ia lumea cum este şi s-o lase cum au găsit-o, incapabili să se adapteze, ei preferă să vină cu tot felul de idei şi de invenţii trăsnite încât afli peste zece, peste o sută de ani, că repetentul ăla de care râdeau toţi a inventat cine ştie ce minune, ne-a adus „progresul”, iar copiii tăi trebuie să înveţe la şcoală despre el!

Faţă de alte „pături” sociale, intelectualii nu s-ar deosebi prea mult; vei găsi şi printre ei oameni de caracter la fel de rar ca şi printre academicieni, cămătari sau bişniţari, vor fi şi printre ei arivişti şi ipocriţi, ba - mai mult, e posibil ca unii să creadă în dreptul lor la dubla morală. Vor fi leiţii lumii din care au ieşit! 

Creatorul? Locul creatorului este cel câştigat nu atât prin talent ori valoarea creaţiei lui, cel puţin nu în timpul vieţii, cât mai degrabă cel câştigat cât ţipă mai tare şi dă din coate şi genunchi, să se ştie de el, să fie văzut şi auzit. Nu ajunge talentul, acesta ar fi, să zicem, detonatorul, dar amploarea exploziei o dau relaţiile pe care le are, anturajul, rudele, prietenii, cunoscuţii, toţi fiind înhămaţi să tragă la căruţa gloriei acestui ambiţios. Am înţeles, târziu, dar am înţeles, că talentul nu înseamnă doar să ai capacitatea să scrii mai bine decât altul; în aceeaşi măsură a talentului intră şi puterea, viclenia, determinarea de a persuada mediul literar până la sufocare cu insistenţele tale insipide, de a-ţi atrage prin toate metodele partizani feroci, apoi să ai deşteptăciunea de a nu fluiera în biserică, dacă vrei să intri şi tu într-o... bisericuţă.

Aşadar - locul creatorului? Într-o sesiune recentă de bacalaureat se cerea din partea candidatului un eseu  pe tema asta - „rolul” scriitorului. Ar fi fost încă o ocazie să intru în conflict cu ideile profesate de la catedră şi să mai pierd un examen. (Sau puteam fi ipocrit, să scriu ce aşteptau profesorii de la mine, nu ceea ce gândeam, ceea ce credeam eu cu adevărat, dar sigur acela nu mai eram eu, ci unul dintre mediocrii de la catedră.) Pentru mine e clar, locul şi rolul unui scriitor e să scrie la masa lui de scris. Asta-i treaba lui, iar dacă vrea să-şi asume un rol social, de lider de opinie, de preşedinte de ONG, de luptător pentru drepturile marginalilor - o poate face din orice poziţie, de la gunoier şi şomer, până la doctor în filozofie, indiferent de poziţia sa socială, pentru că o părere rămâne egală cu altă părere, indiferent cine o ţipă în stradă. Dar unii au abilitatea deloc dezinteresată ca autoritatea câştigată, deseori cu onestitate, într-o profesie, inginer, medic, preot ori jurist, să o transfere în domeniul politicului încât, vezi dragă Doamne, eu, sedus de Marele Profesor, Marele Poet, Marele Preot, voi acorda acelaşi credit şi părerilor sale în politică, deşi eu ştiu că nu valorează cu nimic mai mult (asta-i frumuseţea perversă a democraţiei) decât cu vorbele unei precupeţe de rând, de nu cumva precupeaţa ar avea mai mult bun simţ decât toţi iluștrii anunţaţi mai devreme. Dacă face cumva caz şi de carismă să mă convingă că dreptatea stă de partea lui, chiar e şarlatan curat. De obicei, escrocii au carismă şi-ţi lasă impresia că tu îi rogi, îi implori să te înşele, să te păcălească. (De aceea n-am încredere în cei „reuşiţi” în politică, în afaceri, că prea miroase a escrocherie, a înşelătorie.) Faţă de toţi aceşti guralivi, reţeta mea (n-o recomand şi altora) e să-i ascult, să-i cercetez, să râd de ei, dar nu-i urmez, nu „cumpăr” de la ei, nu-i votez! Văd, au reuşit să ajungă în funcţii repede şi fără „admiraţia” mea, şi tot repede şi-au dat în petec, unii sfârşind în puşcărie... Atunci, care e „dreptul” meu, „alegerea” mea? Să votez? Vasăzică, aleg un borfaş oarecare trecut pe liste, cum altfel,  ajunge parlamentar, corupe ori se lasă corupt şi eu îl am pe conştiinţă: sunt complice moral la infracţiunea lui, că doar cu mâna mea de votant l-am împins în păcat. Deci - cum să merg la vot! Asta ca să ne lămurim cu „rolul”, cu menirea şi misiunea creatorului. (A, nu mă luaţi în serios, doar v-aţi dat seama că totul e un pamflet şi nu are nici o atingere cu realitatea.) 

Sunt nedrept în judecata mea şi un înţelept de-aproape mă trage de mânecă: Şi ce, înainte de ’89 era mai bine? Nicidecum. Dar atunci ştiam cu toţii cine-i vinovatul şi, printr-un consens mut, acceptam sperând că vom apuca şi vremea când vom ajunge în Rai. Pentru noi, atunci, Raiul era să cadă comunismul şi să trăim şi noi ca în Vest. Iată, a căzut comunismul şi vedem că tot n-am ajuns în Rai. Sau poate că aşa arată Raiul, iar eu mă-ntristez fără rost.  


P r i m a  s e a r ă

Pornim de la un "prieten" comun, Knut Hamsun, deținător al unui Premiu Nobel pentru Literatură. A scris Foamea, un roman autobiografic care stă sub semnul foamei și al nebuniei iminente. Cu toate acestea, experiența care l-a marcat cel mai mult pe Hamsun (și care a declinat aproape definitiv percepția publicului asupra cărților sale) a fost acuzația, în târziul vieții, de susținător al nazismului. A rămas, însă, cu supranumele  de "Dostoievski norvegian". Și ajungem astfel la Dostoievski, a cărui operă s-a hrănit mai ales din anii de tinerețe: condamnarea, momentele din fața plutonului de execuție, Siberia.

Se naște întrebarea/temă a serii: Cât din opera unui scriitor se "extrage" direct din viață? Mai exact: până unde duce imaginația, în absența unei experiențe, a unor surse biografice?

Mircea OPREA: Ar trebui să aduc în discuţie cel puţin două teorii situate, să zicem, la extreme. 

Una crede că scriitorul e doar intermediarul dintre Creator şi Operă, scribul care, primind şoapta în ureche, în vis, în transă, nu face decât să transcrie, meritul autorului fiind cât al unui copist îndemânatic. Brutal spus, Dumnezeu a modelat omul în humă şi nu prea i-a plăcut ce-a ieşit: Gata, se vede că n-am talent, aşa că de-acum îl las pe Adam să se joace cu lutul! Se vede că şi-a înţeles limitele şi, de atunci, creează  fiinţe, dar el nu poate scrie, nu poate picta, nu poate compune muzică. Îmi închipui că Dumnezeu poate face oameni, nu poate face artă. Şi, aşa, din mohorala eternităţii mai apar Beethoven, Michelangelo, Shakespeare. 

Privind pe deasupra viaţa unor scriitori, aş înclina să zic că, iată, Creatorul divin se exprimă prin opera lor. Numai că teoria asta nu-i acoperă pe toţi. Alţii cred că, peste orice har sau peste orice talent, scriitorul scrie despre el şi, indiferent ce şi cum scrie, autorul lucrează doar la autoportretul său. Nici pe aceştia nu i-aş contrazice prea vehement, când ştiu că orice frază deconspiră stilul, "gheara", amprenta autorului, aşa şi deosebind pe unul de altul după sunet, după rumoarea specifică, până să afli ce spune. E un fel de "grafologie" să afli personalitatea, viciile şi bolile cuiva din felul nu cum aşază literele pe hârtie, nu după "caligrafie", ci după cum foloseşte cuvintele, frazele imaginile.

Când asculţi atent un om vei înţelege că el îşi dezvăluie afectele faţă de subiectul despre care vorbeşte, simpatiile şi resentimentele, îşi arată temperamentul, tipul de personalitate, capacitatea de a fi pătimaş pentru un subiect sau altul, îi vei observa maniile, obsesiile, bolile, îi vei afla prietenii şi duşmanii, vei afla, după limbajul folosit, câtă şcoală are, care-i este profesia, din ce zonă a ţării vine – tu numai să-l asculţi cu atenţie! Bine, şi asta-i literatură? Saramago (un anarho-comunist, premiant Nobel şi "binecuvântat" de biserica catolică prin excomunicare) zice că orice act scris, chiar şi cel administrativ, tot înscrisul adică e literatură. De ce l-aş contrazice?! Vei găsi, oare, şi cititori pe măsură, cu acel gust subtil încât să prindă savoarea oricărui text, chiar şi a discursului politic în haina lui de lemn? Şi să am încredere în cititorul care-mi zice că degustă cu aceeaşi înălţare în spirit şi Divina Comedie şi Decameronul? Să mă încred în cel care îmi spune că îi place Chopin şi ascultă şi fanfara în parc, cu aceeaşi ureche sensibilă? N-aş exclude nici un gen dintre arte (nici nu cred că le ştim pe toate, nu cred că recunoaştem toate felurile de artă!) dar, judecând după mine (evident), nu pot face abstracţie de gustul fiecăruia, sinteză a culturii, a educaţiei sale. 

După cum vedeţi, răspund la această întrebare sub impactul clipei şi al subiectivităţii mele flotante, încât tot ce scriu are aspect de ciornă... 

Aţi pomenit mai devreme de Dostoievski şi de avatarurile sale. Aş mai adăuga crizele sale de epilepsie, o boală capabilă să modifice profund o personalitate, crize dureroase, traumatice, izvor de suferinţă morală prin starea descalificantă, mutilantă în faţa celorlalţi, suferinţe care, însumate, l-au copleşit cu o hipersensibilitate monstruoasă, imposibil de controlat, de dominat, făcându-i viaţa un infern, acel infern împărţit cu membrii familiei, cu prietenii. Dacă eşti un altruist, bănuiesc că îţi vine să renunţi la dragostea celor apropiaţi ţie când simţi că dragostea lor pentru tine îi doare ca jarul pe suflet. Să adaug şi meteahna irepresibilă a jocului la ruletă, sincope când, ajuns în străinătate, pierdea toţi banii la cazinou, cerea alţii din ţară, să aibă cu ce se-ntoarce acasă cu soţia şi fetiţa, pierdea şi banii aceştia, soţia îi dădea să-i amaneteze bijuteriile, pierdea iarăşi... E acelaşi Dostoievski care moare celebru lăsându-şi familia înglodată în datorii. Te întrebi dacă o operă, fie şi genială, poate plăti asemenea suferinţe. Cred că scriitorul nici nu s-a întrebat! Da, opera sa este capitală pentru literatura lumii, el reuşind să coboare şi să descrie cele mai întunecate unghere ale sufletului cu o acuitate demonică ori dumnezeiască, sursa inspiraţiei având aceeaşi divinitate, spun asta că, tocmai pentru că descrierile sale cutremurătoare i-au adus suspiciunea de pedofilie. Te întrebi, acesta este Scriitorul? 

Să vorbim poate şi de Tolstoi, contemporanul său, cel cu care s-a întâmplat să fie în acelaşi timp la aceeaşi întrunire, fără a reuşi să se întâlnească, încât nici azi nu se ştie cu certitudine cine pe cine a ocolit, al cui orgoliu era mai înalt. Ca personalitate, şi Tolstoi avea viciile unui ofiţer de viţă nobilă, fiind - şi el - conte: afemeiat, beţiv, ani buni cartofor, plin de datorii, dezinteresat de confortul igienei spre disperarea soţiei. Cu aceste vicii şi nu cu capodoperele pe care soţia sa se întâmpla să le transcrie, cum îi transcria şi jurnalul (nu şi pe cel secret păstrat în cizmă!), da, cu păcatele sale lumeşti a reuşit să-şi scoată consoarta din minţi cât să se arunce în iazul moşiei, că nu era departe să se înece. 

Aflând doar viaţa scriitorului, orice optimist ajunge la deznădejde, pricepând că nu este scăpare pentru o conştiinţă ce-şi ia asupra lui păcatele lumii. De altfel, ambii scriitori pomeniţi au fost în felul lor credincioşi, cu frică de Dumnezeu, nu întotdeauna acelaşi cu al bisericii, cu al preoţilor, Tolstoi ajungând să fie excomunicat. Şi s-o mai adăugăm şi pe asta: în apropierea morţii să fugi de-acasă, să nu mai doreşti să trăieşti lângă mama copiilor tăi... Altfel, nici cu toţi copiii săi Tolstoi nu se înţelegea prea bine. Vă rog să scuzaţi aproximările acestea în "telegrafierea" unor biografii care acoperă sute de pagini la fiecare în parte şi vă rog să reţineţi doar aerul, atmosfera din jurul unor genii, şi aşa să înţelegem că personalităţile rareori sunt persoane agreabile, politicoase şi bine crescute încât să le poţi invita la un prânz de duminică într-o casă onorabilă cu fete de măritat! Orice viitoare soacră ştie că artiştii nu-s o partidă bună, mariajele lor fiind, de regulă, nişte dezastre. Nu, sigur nu-i grija artistului să placă lumii ca om! Da, asta este, se pare, viaţa artiştilor, a unora - sigur. Să vorbim cât din ”experienţa” lor de viaţă se regăseşte în operă? Nu ne rămâne decât să suprapunem biografia peste filele cărţi. Am încercat şi cât am aflat nu este relevant. Poate că alţii au înţeles mai mult; mă bucur pentru ei şi sunt gata să-i ascult. Te şi întrebi ce lege a compensării face ca asemenea "monştri" să aducă pe lume capodopere în stare să ne apropie de sublim sufletul de iască? Mai bine nu ne întrebăm! 

 
 

Născut pe 8 decembrie 1945 la Belcești, județul Iași. A absolvit Liceul "A.T.Laurian" Botoșani, apoi Facultatea de Ziaristică București, promoția 1976. A activat în diverse domenii, primul loc de muncă, cu care se și mândrește, fiind cel de metodist la Biblioteca Raională Botoșani. Urmează o perioadă ca funcționar la Uniunea Județeană a Cooperativelor de Consum Botoșani, după care ocupă posturi de lucrător la Oficiul Poștal Botoșani și merceolog la Întreprinderea Textilă Moldova. Cariera jurnalistică ocupă, însă, un loc aparte in viața lui Mircea Oprea. Este redactor, redactor de rubrică, iar după 1989 redactor-șef adjunct și redactor-șef la ziarul Clopotul (devenit după 1989 Gazeta de Botoșani), apoi director la SC Vega (editorul Gazetei de Botoșani). Părăsește o vreme jurnalismul, pentru a activa ca metodist pe domeniul cultural la Casa Tineretului, dar îl regăsim apoi pe funcția de redactor-șef la Curierul de Botoșani. Botoșănenii îl cunosc și din perspectiva administrativă a Botoșanilor postdecembriști, Mircea Oprea fiind consilier al președintelui Camerei de Comerț, Industrie și Agricultură Botoșani, consilier al primarului în cadrul Primăriei Botoșani, precum și consilier al prefectului, în cadrul Prefecturii județului Botoșani. În prezent este pensionar. 

Membru al Uniunii Scriitorilor din România, al Uniunii Ziariștilor Profesioniști, al Societății Ziariștilor din România și al Asociației Jurnaliștilor de Turism din România. A debutat în presă în anul 1971, în ziarul Clopotul. În anul 1990 a publicat aforisme în "Revista de filozofie", îar în 1999 semnează pagini de proză în revista Hyperion. 

Debut în poezie în anul 1971.

Publică volume: Gravitația Lunii (poezie, Ed. Litera, 1988), Polul Est (versuri, Ed. Litera, București, 2010), Mirarea de mine (eseuri, Ed. Limes, 2010), Mirarea de voi (eseu, Editura Conta, Piatra Neamț, 2012), Să dai mâna cu președintele (proză scurtă, Ed. Axa, 2012), Împăcarea cu lumea – Jurnalul de Curtești (proză, Ed. Zona Publishers, 2013). Cuvântul ca spectacol (cronici dramatice, literare, de artă plastică și alte texte), Ed. PIM Iași, 2015, Vârstele mirării (Ed. Tipo Moldova Iași, 2017), Oaspetele din condominiu (Ed. Quadrat Botoșani, 2017)

 

Spune-ne opinia ta

Vezi alte știri publicate de Florentina Tonita

Din APROAPE în APROAPE...

Joi, 7 Decembrie 2017
772

Suntem extrem de neputincioşi în relaţiile interumane, mai ales cu oamenii pe care îi iubim. Dar, de la o vreme, din ce în ce mai greu ne recunoaștem. Și doar atât de frumo...

La mulți ani, MANUELL MĂNĂSTIREANU!

Marţi, 5 Decembrie 2017
646

Manuell Mănăstireanu s-a născut pe 5 decembrie 1973, la Botoşani. A absolvit în anul 1992 Liceul de Arte "Octav Băncilă" Iaşi, iar în anul 1999 finaliza cursurile Facultă...

Hamsun, povestea unei trădări! FOTO, VIDEO

Luni, 4 Decembrie 2017
737

Knut Hamsun (1859-1952), un scriitor norvegian admirat, care a câștigat Premiul Nobel, era considerat un erou în țara sa. Cu toate acestea, după izbucnirea celui de al Doilea Război Mo...