PETRONELA RUSU: "Crăciunul e Nașterea Domnului, a Mântuirii noastre. Nu trebuie să aflăm de la televizor asta!"

PETRONELA RUSU: "Crăciunul e Nașterea Domnului, a Mântuirii noastre. Nu trebuie să aflăm de la televizor asta!"

În portul popular, chipul imprimă o disciplină a profesiei în spatele căreia se ghicește preocuparea pentru valoare, autenticitate, respect pentru tradiție și, mai presus de toate, o consecvență exemplară. Într-o după-amiază de iarnă, la un ceai de tihnă sporovăită, privind același chip, aveam să descopăr și altceva: o cumințenie românească și o blândețe a privirii care se sprijină pe un zâmbet de o frumusețe rară. 

Petronela Rusu nu este o vedetă dintre cele care stârnesc patimi, controverse, scotociri prin reviste. Poate că nici nu este o vedetă, pentru că trăim într-o lume în care vedetismul naște monștri, și  vedem asta zi de zi în emisiunile televizate și nu numai. Petronela Rusu este un profesionist în artă. Muzica pe care o cântă vine din satele copilăriei, dar deschide și inima oaspeților veniți pe nepusă masă.

40 de ani în slujba cântecului popular, dintre care 30 ca solistă a Orchestrei Profesioniste Rapsozii Botoșanilor! Dincolo de ce știam ascultându-i melodiile, am descoperit în omul Petronela Rusu o generozitate aparte. Reușita în muzică are în primul rând nume de oameni, de artiști alături de care a cântat sau care i-au îndrumat pașii. Pentru Petronela Rusu, parcursul artistic înseamnă în primul rând evoluție, dezvoltare personală, asumare a fiecărui pas și recunoștință.  

Povestea începe demult, în Ștefăneștii Botoșanilor, cu iernile copilăriei și vărzările bunicii sau cu zumzetul la muzicuță al bunicului.  


Din Ștefăneștii copilăriei, pe scenele țării!
 

-Colindul copilăriei la Ștefănești... Ce vă amintiți astăzi despre vremurile acelea minunate?

-Păstrez cu nostalgie și cu bucurie amintirea anilor din copilărie. Sărbătorile religioase erau cele mai mari evenimente ale familiei noastre și ale satului deopotrivă. Pentru sărbătorile Crăciunului ne pregăteam dinainte, mai ales învățând colinde. Eu am mai prins perioada în care tradițiile se păstrau, când copiii mergeau la colindat în Ajun. Porțile erau deschise, oamenii îi primeau cu bucurie. 

-Ce vă emoționa mai cu seamă?

-Venirea părintelui cu Ajunul. Atunci simțeam cel mai puternic spiritul Crăciunului. Îmi amintesc și azi cu emoție cum bunica mea păstra gutuie ca să facă dulceață proaspătă pentru a-l primi pe părintele. Oamenii trăiau altfel sărbătorile pe atunci. Bunicului îi plăcea să cânte la muzicuță. Practic, de cum venea Crăciunul, erau întâlniri în sat, un fel de șezători care aveau loc în casele lor țărănești. La bunicul, la nașa mea de botez, sora tatălui, chiar și la noi. Erau cântece și multă voie bună. Nu mai văd atâta voie bună acum. Și erau oamenii foarte mulțumiți. Își făceau mulțumire din faptul că au primit oaspeți, că s-au simțit bine... Bunica făcea plăcinte, acele vărzări, și era așa fericită că i-au ieșit bune! Niciodată nu am văzut-o nemulțumită. Și nu a avut o viață ușoară. Astăzi suntem foarte nemulțumiți, e o stare generală. Probabil că noi cerem mult prea mult.

-Ce efect au avut acei ani în dezvoltarea dvs. ulterioară?

-Se depănau amintiri din copilăria lor, a țăranilor. Cred că așa a început să se contureze personalitatea mea și dragostea pentru lumea lor. Cumva și-au pus amprenta. Nu a trebuit să mi se spună: uite, acesta este drumul pe care trebuie să îl urmezi! Eu doar am tras concluzii. 

-Când ați simțit că știți cânta bine, că sunteți diferită față de alți copii? 

-Când am mers la grădiniță. Doamnele au spus: iată, ea știe să cânte. Apoi la serbările școlare. Nu mai spun că, pe la 5 ani, am participat la o cumetrie și atunci am simțit gustul succesului. (râde) Publicul, aplauzele... Părinții m-au încurajat. Apăruse radioul, ascultam soliștii, cunoșteam soliștii. Îmi amintesc de Sofia Vicoveanca, Ion Luican, Maria Lătărețu, Maria Tănase, Angela Moldovan. 

-A rămas muzica o simplă pasiune sau a devenit o preocupare?

-Am început că fac mai mult. Din clasa a V-a am început muzica, era o doamna care absolvise Conservatorul. M-a întrebat de ce nu merg la o școală de muzică, dar mama a spus că nu dă fata de lângă ea. La Ștefănești era un taraf cu care au am început să cânt din clasa a V-a, la serbările din comună.

În clasa a V-a, directorul căminului cultural a spus: Hai șă mergi la un festival la Botoșani. Era prin 1975. Eram foarte interesată, ascultam nu doar interpreți, ci și comentariile specialiștilor, la radio mai mult, pentru că televiziunea oferea prea puțin în perioada aceea. 

Am fost un pic autodidactă. Învățând multe cântece am început să învăț zonele folclorice, să învăț interpreții din zonele respective, știam deja să fac diferența. Am început să îmi adun și cântecele, m-am gândit să îmi fac un repertoriu.

-Și ați avut curaj să mergeți la un festival!

-Am mers la Satule, mândră grădină. Numai cu voia lui Dumnezeu am fost laureata festivalului! După vreo lună am mers la Steaua litoralului, la Constanța. Nu îmi dădeau mari șanse, dar și acolo am luat Premiul I, era un festival de muzică ușoară și populară. Mi-am luat-o cumva în cap, recunosc. Deși, atunci când m-am întors acasă, Dumitru Lavric, director atunci al Centrului de Creație Populară, mi-a spus: E ușor de urcat, dar greu să te menții. Ai grijă, că nu o să îți fie simplu. Foarte repede m-am convins să are dreptate. În următorii ani am mers la festivaluri, am câștigat în continuare premii peste tot în țară (la 24 de ani am luat premiu de excelență pentru activitatea). În paralel am început Școala Populară de Artă. Nu am venit la Liceul de Artă, deși directorul de atunci cumva m-a invitat. Mi-a fost teamă că nu mă descurc, că nu fac față, nu cunoșteam teorie. 



Întâlnirea cu Ioan Cobâlă: exigență, muncă, foarte multă muncă!

-Totuși, ați făcut un pas important în educația dvs. muzicală...

-Am mers la Școala Populară de Artă. Primul an am studiat cu doamna Mioara Cortez-David, mezzosoprana noastră care astăzi este în Canada. A fost foarte important pentru mine, parcă venea din altă lume, avea o anumită atitudine... Cu ea am lucrat mai mult tehnica. Eu aveam nativ acest talent, dar sunt secrete pe care doar un profesor le poate dezvălui. Am studiat apoi cu doamna Maria Tronciu și apoi cu doamna Cojocaru Maria. Personalități diferite, de la care am învățat altceva. Se spune că e bine să studiezi cu același profesor, dar eu cred că a fost bine că am avut profeori diferiți în cei trei ani. Între timp am început colaborarea cu Orchestra Rapsozii Botoșanilor. 

-Cum vă amințiți primele întâlniri cu domnul Ioan Cobâlă?

-Pe Maestrul Cobâlă l-am cunoscut când eu aveam 14 ani. El venise ca dirijor la Orchestra Rapsozii Botoșanilor. Tot timpul mi-a fost frică de dumnealui, dar am avut și mult respect. Și azi îl văd la fel, e profesorul meu! 


 

-Despre Ioan Cobâlă se spune că avut mereu un simț deosebit în a vedea talentul într-un tânăr. Ajuta și lansa tinerii. Ați trecut prin asta? V-a "muncit"?

-Atunci nu eram conștientă. Când am colaborat, mai târziu, nu am fost conștientă că sunt testată psihologic, am realizat ulterior asta. Da, este frumos, dar și greu să reziști. Domnul Ioan Cobâlă, din punct de vedere profesional, era foarte exigent. Ca profesionist nu trecea nimic cu vederea, dar ca om este de execepțite. Poate uneori, nu foarte des, intervine cu o oarecare duritate, probabil când acumulezi mai multe greșeli. Când devii profesionist, nici publicul nu mai are atâta răbdare să îți accepte greșelile.

-Se poate spune că Ioan Cobâlă și-a crescut artiștii, că i-a menținut aproape și uniți, în cadrul orchestrei?

-Da, i-a menținut. A avut mare grijă să ne formeze fiecăruia un stil. Probabil că atunci când și-a format echipa a ținut cont de toate aspectele. Și nu doar că vocile noastre erau diferite, dar a dat fiecăruia după posibilitățile interpretative și vocale, în felul acesta ne-a conturat un stil. Nu mi se potrivesc mie melodiile celorlalți colegi, nici lor melodiile mele. 

-Ați colaborat mai întâi cu Orchestra Rapsozii Botoșanilor. Când ați trecut de la statutul de colaborator la cel de angajat? 

-În 1987, am venit prin concurs, deși se dorea un băiat la orchestră. Când se spune că Dumnezeu știe mai bine ceea ce ne trebuie... Am vrut să renunț de câteva ori. Simțeam că nu mi se potrivește lumea aceasta a artiștilor, și nu mă refer la scenă, ci la culise. Chiar am avut tentativa aceasta, vreun an, până să mă angajez. Cine spune că scena este un blestem are dreptate. Am revenit, așa a fost să fie... 

-Câți ani aveați?

-Aveam 24 de ani. Între timp făcusem, cu ajutorul Maestrului Cobâlă, și câteva înregistrări. Atunci nu era ca acum, pentru înregistrări așteptai mult, erau jurii, comisii... Am înregistrat la Radio București 9 cântece, înainte de a fi angajată, pe care le adusesem din Ștefănești. Cântecele erau de la mama, câteva, dar am avut și norocul, deși nu am știut să profit atunci, de a avea în sat un rapsod. Nicolae Lupașcu, Dumnezeu să îl odihnească... 

Am cules din Bobulești, de la mine din zonă, se mai păstrau pe atunci. Când am început a cânta erau mai puține cântece, mult mai puțini artiști. 

-Ați intrat, așadar, în Orchestra Rapsozii Botoșanilor cu 9 melodii...

-Am fost fericită. Dar după câteva luni am avut și neșansa de a-mi pierde tatăl, iar asta mi-a tăiat aripile, mi-a întors viața. Tatăl meu era încă tânăr, eu eram nemăritată, nu eram pregătită. M-am schimbat din momentul în care mi-a murit tatăl, ca persoană. Îmi plângea sufletul, Maestrul m-a lăsat câteva luni, dar după un timp mi-a spus: Gata, cânți! Probabil că a observat că e periculos să mai rămân în starea respectivă.

Apoi, în 1990 am fost în Franța o lună de zile, cu Orchestra Rapsozii Botoșanilor. Când am venit din Franța – până atunci eram subordonați sindicatelor – am primit vestea că nu mai mențin Orchestra. S-a desființat Orchestra Rapsozii Botoșanilor. Ne-am trezit fără sediu, fără salariu. Maestrul Cobâlă are un merit deosebit că a reînființat Orchestra, că 6 luni de zile a menținut orchestra și soliștii. În cele 6 luni a reușit, cu ajutorul unor oameni de la vremea respectivă - mi-aduc aminte de Eugen Bordușanu, care a ajutat foarte mult, Dorin Glăvan, Dumnezeu să îi ierte, personalități puternice - a trecut Orchestra Rapsozii Botoșanilor la Consiliul Județean. 



 

Momentul de cumpănă: Sofia Vicoveanca. "M-am gândit mult dacă să mai continui sau nu cu muzica, văzând ce înseamnă un artist!"
 

-Ați avut, iată, alături de Orchestra Rapsozii Botoșanilor, o carieră muzicală de excepție. Cum ați trăit momentul întâlnirii cu vocile care v-au încântat copilăria? Când v-ați întâlnit cu Sofia Vicoveanca, de pildă?

-Cu Sofia Vicoveanca m-am întâlnit la Constanța, îmi amintesc că am rămas înmărmurită... Dar apoi, prin 77-78, Adrian Păunescu făcea un fel de Gală a Antenelor, și am întâlnit-o la Suceava. Eu eram reprezentanta județului Botoșani la interpreți amatori, dumneaei era la profesioniști. A fost un moment de cumpănă pentru mine atunci. M-am gândit mult dacă să mai continui sau nu cu muzica, văzând ce înseamnă un artist.  Am fost copleșită și în continuare sunt copleșită de personalitatea ei. 

-De ce este atât de diferită Sofia Vicoveanca? Ce are altfel, prin ce impresionează mai cu seamă?

-Cred că în primul rând prin inteligență. E foarte important ca, în afara talentului, un artist să fie inteligent. Un cântec cântat de Sofia Vicoveanca e cu totul altfel. Are har de la Dumnezeu. Apoi inteligență, seriozitate, multă, multă muncă. Este un artist complet. Am beneficiat de sfaturile dumneaei mereu, sfaturi pe care le oferă cu foarte multă grijă. Este foarte modestă. Am învățat multe, în primul rând buna cuviință, felul de a te comporta cu publicul. 

-Este o adevărată școală... 

-Am învățat mult de la Maestrul Cobâlă, dar și de la dumneaei, mai ales că de 20 de ani suntem colege la Orchestra Rapsozii Botoșanilor. Și nu numai de la dumneaei. Având colaboratori, de la fiecare învățai câte ceva. Am fost colegă cu Anton Achiței, Laura Lavric, am cântat foarte mult cu regretata Mina Pâslaru, am avut de unde învăța. Am învățat cât am putut. Și în limitele mele.


"De la cei tineri cred că îndrăzneala ar fi trebuit să o învăț, dar nu îndrăznesc să o învăț!"
 

-De la cei tineri ați învățat ceva? Se spune că este o generație foarte grăbită...

-Așa este, este o generație foarte grăbită, dar nu sunt de condamnat. Nu știu cum să spun să nu greșesc, dar cumva venim din lumi diferite. De la ei cred că îndrăzneala ar fi trebuit să o învăț, dar nu îndrăznesc să o învăț. (râde)

-Îi ajută această îndrăzneală?

-Da, în societatea de astăzi îi ajută, pentru că dacă nu ești îndrăzneț cel de lângă tine va fi și trece în față. Noi nu am beneficiat de aceleași mijloace. Ei sunt și foarte școliți, apoi au apărut posturile private de muzică populară unde au posibilitatea să își promoveze cântecele. E adevărat că, fiind foarte mulți, e greu să se facă remarcați. Eu sunt adepta principiului: pas cu pas. Ei mai sar peste etape. Câștigă într-un sens, pierd în celălalt. Dar riscă!

-Dacă ați face o listă cu ce are de transmis generația dvs. pentru artiștii tinerim, ce valori le-ați lăsa moștenire?

-Atitudinea noastră față de cântecul popular și față de folclor în primul rând, atitudinea noastră față de tradiții și față de public. Noi ne-am respectat și iubit publicul, noi am cântat nu neapărat pentru beneficii materiale. Când mă pornesc undeva mă gândesc mai întâi ca publicul meu să fie mulțumit. Când am pornit pe drumul cântecului popular nu m-am gândit la beneficiile materiale, deși sunt importante. Dar nu m-am gândit. Acum părinții își îndrumă copiii spre acest domeniu, le spun că e o meserie ușoară și bănoasă. Nu e adevărat! Este o meserie grea, și până să scoți beneficii trebuie să treacă ani mulți și trebuie să convingi. Aș spune că generația care vine după noi trebuie să fie cu grijă ce duce mai departe, pentru că noi ne-am străduit să păstrăm muzica populară autentică din zonă. Publicul s-a schimbat și el, are alte cerințe. Noi cumva trebuie să ne adaptăm, e adevărat, dar esența rămâne. Arta adevărată nu se schimbă!

-Care este direcția pe care o vedeți în viitor? Tradiția și creștinismul mai merg alături sau de la o vreme băgăm creștinismul sub preș?

-Nu trebuie! Dacă ne pierdem credința și tradițiile ne pierdem identitatea. Nu spun un clișeu. Crăciunul înseamnă credință și tradiție. Eu nu văd altceva. 

-Iată, suntem în perioada meselor de sărbători, a cumpărăturilor... Ce mai înseamnă Crăciunul?

-Crăciunul e Nașterea Domnului, a Mântuirii noastre. Nu văd altceva. Așa ar trebui văzut. Părinții poartă responsabilitatea, eu ca părinte trebuie să îi spun copilului meu ce înseamnă Crăciunul. Nu trebuie să aflăm de la televizor asta, nu așteptăm să ne spună domnul președinte că e Crăciunul și ce înseamnă Crăciunul. Eu îi spun copilului meu ce înseamnă Crăciunul pentru că și mie mi-a spus mama. Eu trebuie să primesc preotul, iar copilul meu vede asta, că preotul vestește Nașterea Mântuitorului nostru.

-Fiica dvs. vă calcă pe urme?

-Nu. Are 16 ani, a venit foarte târziu în viața mea, când nu mai speram, am vrut să scriu un cântec de leagăn, dar a ieșit un cântec de mulțumire și de slavă lui Dumnezeu că rugăciunile mele au fost ascultate. Nu spun că fiica mea nu ar fi avut ureche muzicală. Am încercat să o învăț să cânte, dar a spus că vrea să cânte mai bine decât mine. Nu avea răbdare când îi spuneam că sunt de parcurs niște etape. A spus că ar vrea muzică ușoară. Acolo nu te pot ajuta, i-am spus, aici te pot îndruma, te pot învăța. Apoi, i-am explicat ce înseamnă și muzica clasică, ce înseamnă școala de muzică, că nu există cale de mijloc. Dar am învățat-o să fie muncitoare de mică. I-am imprimat câteva valori pe care și eu le-am primit de la mama mea. Este elevă la Colegiul Eminescu, mulțumesc lui Dumnezeu și mulțumesc și profesorilor, sunt foarte mulțumită. 


"Am învățat și din greșeli!"

-Sunteți un om fericit?

-Am avut o viață frumoasă la Orchestra Rapsozii Botoșanilor. Am respectat colectivul și mi-am iubit colegii. Am făcut și fac în continuare ceea ce îmi place. 

-Cum vă vedeți ca artist?

-Eu zic că nu am fost o persoană dificilă. Sunt conciliantă de felul meu, tolerantă. Astea le-am învățat pe parcurs. Nu am fost așa de la început, dar am intervenit și asupra caracterului meu, am învățat și din greșeli. Am o relație bună cu toți colegii, cu colegii interpreți și cu colegii instrumentiști, nu numai de la noi. 

-Ce vă propuneți pentru timpul care vine?

-Să mai fac câteva înregistrări. Mai am material, acum Maestrul Cobâlă a revenit la orchestră și vom începe lucrul de unde am rămas. Îmi rămăseseră niște piese nefinalizate pe care le vom finaliza. În paralel, sper să lucrez și cu celălalt dirijor, Ciprian Potoroacă. 

-Un alt om, iată, format în spiritul lui Ioan Cobâlă... E și acesta un merit al unui mare dirijor, generozitatea lui Ioan Cobâlă, de a împărtăși unui om tot ce știe?

-Ciprian Potoroacă este un instrumentist și un dirijor talentat. Maestrul Ioan Cobâlă a fost conștient că a creat această instituție, Orchestra Rapsozii Botoșanilor. Și-a pus amprenta pe tot ce înseamnă muzică populară în județul nostru. Este un brand, Rapsozii Botoșanilor sunt un brand. Stilul de Botoșani va rămâne așa cum Ioan Cobâlă l-a conturat și i-a dat viață. 

-Mulțumim pentru răgazul de suflet pe care i l-ați acordat. Vă dorim sărbători binecuvântate. Vă rugăm să transmiteți un gând cititorilor Știri Botoșani.

-Sărbători cu tihnă și cu bucurie, să se bucure de tot ce au. Și cu multă speranță. Ca o dorință: să fie pace! Nu am conștientizat multă vreme ce înseamnă să fie pace în țară, pace în lume. Este foarte important. Să nu caute fericirea în afară. Fericirea e înăuntru. Sunt cu gândul și la românii de departe. Atâta timp cât ești dezrădăcinat este greu... Am cântat acum câțiva ani pentru românii din Italia. Nu i-am văzut fericiți. Poate e doar o părere. Poate nu am văzut eu latura care trebuia. Dar mai mult m-am amărât. Gura râde, ochii plâng... 

 

 

 

Spune-ne opinia ta

Vezi alte știri publicate de Florentina Tonita

"Soluția Schopenhauer", o lecție despre cum să mori înfruntând Viața!

Duminică, 15 Iulie 2018
415

Dincolo de aparenta prețiozitate a titlului, cartea lui Irvin D. Yalom este mai presus de toate un tratat despre iertare, iubire, asumare. Sau despre cum înveți să mori, în vâltoa...

O pastilă amară la suprapreț... de Botoșani!

Duminică, 15 Iulie 2018
4015

Șase lei. Omul oprește aparatul de taxat și "scoate" suma la rotund, chiar dacă pe aparat mai pâlpâie un rest mic. Îi dau șapte lei. Nu știu cât câștigă...

Bogdan PÎRVU: "Se speculează mult, oameni care nu sunt neapărat specialişti îşi dau cu părerea despre Eminescu"

Marţi, 10 Iulie 2018
874

Scriitorul Mircea Radu Iacoban aduce în atenție, din nou, boala lui Eminescu. "După editarea volumului colectiv coordonat de acad. Eugen Simion, discuţiile nu par a mai avea rost, c...