Scriitorul Lucian Alecsa s-a stins din viaţă pe 5 februarie 2016, în urma unui infarct, la nici o săptămână după ce împlinise 62 de ani şi îşi lansase ultimele volume: "Umbra, agent dublu" (versuri, Editura Junimea), şi "Femeia fără zâmbet" (proză scurtă, Editura Eikon).
În urmă cu câţiva ani învinsese un cancer devastator. A trăit mai bine de şase decenii de încercări printre cuvinte, printre prieteni sau duşmani, într-o societate dispusă să îl asculte, nu atât de dispusă să îl înţeleagă. Sau nici măcar să îl asculte, de multe ori.
Poet, prozator, jurnalist, săvinean prin adopţie şi botoşănean prin absorbţie, Lucian Alecsa s-a distins în peisajul contemporan printr-o larghete scriitoricească împinsă deseori spre idealismul cultural, alteori spre ordinarul politic, marşând în zona pamfletului ziaristic.
Poet îndrăzneţ, de la poemul clasic până la cel experimental, romancier dezinhibat peste măsură, jurnalist caustic, maratonist al cuvintelor, scriitorul Lucian Alecsa a rămas în memoria multora drept omul incomod, care şi-a trăit viaţa cu sufletul zăngănind printre cuvinte, traversând deseori ordinarul politic, marşând în ultimii săi ani către zona pamfletului ziaristic.
La zece ani de veșnicie, îl privim pe Lucian Alecsa prin ochiul cuvântului-metaforă, în mantra poeziei şi a descătuşării sale spiritual-fataliste. A fost scriitorul care a călcat mai toate cărările literaturii şi ale umanului. A experimentat înălţimile, dar și căderile în abis. Dar de acolo, din deznădejde şi din hăul purificator, mai avea încă multe a ne spune. Nerostirile rămân pitite în scrierile sale, iar noi vom desluşi atât cât ne va fi dat. După cum l-am cunoscut fiecare.
Trăia într-o voluptate intelectuală a cuvântului scris, fără să epuizeze înţelesurile, fără să se înfricoşeze, ca noi toţi, de efectele dezastruoase ale strigătului. Dar nu de puține ori a lăsat să se vadă și fața unui Lucian vulnerabil sentimentelor umane, răvăşitoare.
Ne-am întâlnit foarte rar în anii lui din urmă, ultima dată la Mihăileni, la casa bunicilor lui Enescu. Era la fel: opintit, epuizat în cuvinte, ca de fiecare dată când revolta îl împiedica să răsufle năduful deodată şi definitiv. Revoltat pe politicieni, pe şefii din Cultură, pe indolenţa tuturor celor care nu fac destul şi niciodată la timp. Am fost colegi de redacţie într-o vreme. Scria editoriale şi probabil că atunci, în acel peisaj al presei locale, era singurul care striga nestăpânit. Care ieşea din tipar. Provoca reacţii violente, aproape zilnic ajungeau în redacţie tot felul de ameninţări mai mult sau mai puţin agramate, mai mult sau mai puţin justificate.
Lucian Alecsa a fost prietenul multora. Şi duşmanul altora. A fost prieten mai ales cu cei care nu îşi puteau permite un duşman ca el.
Redăm, mai jos, și două mărturii ale confraților întru viață și cuvinte:
Gellu Dorian - Credem în destinul literar al lui Lucian Alecsa
În acea zi de 4 februarie 2016, am primit în jurul orei 13,30 un telefon de la Lucian, să ne vedem la un ceai la Rapsodia. Ca de obicei, în acele vremuri, acolo ne beam ceaiul zilnic, stăteam la o şuetă. Atunci chiar trăgeam concluziile de la lansarea cărţilor noastre, petrecută cu cîteva zile în urmă. Am ajuns în jurul orei 14. A primit un telefon de la un medic cardiolog, de fapt o prietenă, o colegă de scris. Era de prin septembrie 2015 diagnosticat cu angină pectorală. Pe lîngă ce mai avea el, o luptă de zece ani cu un cancer pe care l-a învins, asta-i mai lipsea. Chestiunea urma să fie rezolvată prin plantarea a doi stentori. Şi asta urma să se petreacă la începutul săptămînii următoare. Atunci era joi.
Şi, bucuros că telefonul îi rezolva această chestiune, s-a dus la acel medic, la acea colegă de scris. Era ora 14,20 cînd ne-am despărţit, cu înţelegerea că va veni la ora 17 la cenaclu, la Întîlnirile de joi, pe care le organizam la Reprezentanţa Botoşani a Filialei Iaşi a Uniunii Scriitorilor din România.
N-a mai venit la întîlnire. S-a dus la Săveni şi la ora 20,30 mi-a trimis pe e-mail articolul despre cartea lui Gheorghe Grigurcu, apărută recent în seria Poeţi laureaţi ai Premiului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu”.
Pe la ora 23,20 am primit un telefon. Eram în pat. Pînă să ajung, am văzut doar pe diskplay-ul telefonului numele lui, din agendă. Am încercat să sun, dar telefonul era mereu ocupat. Abia după ora 24, am mai primit un telefon. Era soţia lui la telefon, care, plîngînd, mi-a spus că Lucian a murit. Imposibil! Dar adevărul nu mai putea fi contrazis cu nici o mirare, cu nimic. Am sunat la medicul din Botoşani la care fusese înainte de-a ne despărţi după ceaiul de la Rapsodia. Nu-i venea să creadă. Mi-a spus că s-a despărţit ieri de el şi era foarte bine, cu speranţa că marţi, la Iaşi, urma să fie programat pentru stentori. Dar n-a fost să fie.
Ce-a urmat se ştie, chestiuni fireşti, dar şi nefireşti, mai ales cele legate de comunicarea cu cei din familia lui, care au rămas în urmă. Chiar şi din partea unui prieten, care a sărit în ajutor, cum era firesc, dar a şi blocat orice legătură cu familia, prin modul de a păstra relaţia cu prietenii lui Lucian. Ne-am văzut de durere şi de speranţa că posteritatea lui Lucian Alecsa va repara unele lucruri din ceea ce el a dorit să fie – scriitorul adevărat, jurnalistul dur şi incomod.
(…) Într-o lume ca aceasta prin care trecem, este foarte greu să rezişti şi să te afirmi în astfel de domeniu în timpul vieţii, darămite după ce treci dincolo, lăsînd în urmă ceva ce poate a însemnat sensul vieţii tale. Să se fi oprit aici sensul vieţii lui Lucian Alecsa – marele lui dar de a scrie şi mai ales de-a nu scrie oricum, ci foarte bine şi deranjant pentru unii care cred că doar lucrurile comode fac parte din viaţă, celelalte trebuie eliminate?
Noi, colegii lui, care încă mai răzbim prin aceste vremuri de restrişte, credem în destinul literar al lui Lucian Alecsa şi sperăm ca el să nu intre în seria multor scriitori români uitaţi, ignoraţi de o lume avidă de superficialităţi şi mondenităţi de prost gust.
Victor Teişanu - Lucian Alecsa, un expresionist al imaginarului
Impresia unei naşteri fără efort, a fluxului care scapă controlului, se înfiripă în legătură cu poezia lui Lucian Alecsa chiar de la primele volume şi creşte considerabil pe măsură ce autorul îşi scrie cărţile maturităţii. S-ar putea afirma că poetul are o înclinaţie naturală către secvenţele crude, macabre, folosind în acest scop spaţii largi şi apelând fără restricţii, adesea, la mecanismele de cursă lungă ale poeziei.
Dar concomitent cu perfecţionarea arsenalului poetic, sporesc şi aglomerările metaforice, adevărate cavalcade ale imaginarului, parcă imposibil de ţinut în frâu. Culorile sumbre par a se potrivi cel mai bine cu autoscopiile sale, prefigurându-se o estetică a halucinaţiei, morbidului şi pestilenţialului. Asta şi pentru că peste înclinaţia nativă de care vorbeam, s-a grefat, cu o forţă implacabilă, experienţa unei maladii cumplite, lăsând urme adânci la nivel mental şi modificând hotărâtor concepţia despre materialele de construcţie poetică.
Diafanităţile, evanescenţa ingenuă şi graţia care caracterizează de obicei vocabularul liric dispar cu desăvârşire. Locul lor este ocupat aproape ostentativ de imaginea fiinţei hăituite de boală şi rătăcind sub spectrul morţii. Un destin arbitrar, alegându-şi la întâmplare victimele şi atât de ostil fiinţei condamnată biologic, are însă urmări extrem de favorabile în plan creativ.
Brusc poezia lui Lucian Alecsa devine câmpul său de luptă cu propria moarte. Un spectacol halucinant al calvarului la care este supusă fiinţa se desfăşoară sub privirile cititorului, invitat să asiste. Poetul devine astfel cronicarul propriei sale destructurări fizice, notând asiduu fiecare nouă senzaţie şi compunând, mai ales în cheie maximizată, scenariul încleştării cu stihiile morţii. Falsele pudori de limbaj sunt total ignorate, acordându-se cuvintelor, indiferent de impactul lor asupra sensibilităţii comune, drepturi egale de exprimare. Ca într-un carusel manevrat de magia demonilor, acestea, cuvintele, se rostogolesc sub înfăţişări terifiante, încropind o nouă realitate, de fapt o suprarealitate, populată de creaturi bizare, monstruoase, alese spre a oferi cititorului, olfactiv şi vizual, senzaţia surpării necontenite, un circ al ororilor fiziologice care aneantizează fiinţa umană.
Lucian Alecsa (31 ianuarie 1954 – 5 februarie 2016)
Lucian Alecsa s-a născut în localitatea Mihăileni, judeţul Botoşani, la data de 31 ianuarie 1954, şi s-a stins din viaţă pe 5 februarie 2016. A absolvit şcoala primară şi gimnaziul în comuna natală (1961-1969), Liceul Teoretic Siret, județul Suceava (promoţia 1973). A frecventat Cenaclul literar "Mihai Eminescu" din Botoşani, condus de scriitorul Lucian Valea. Din 1993 devine membru al Uniunii Scriitorilor din România – Filiala Iaşi. A fost redactor-şef adjunct al revistei culturale Hyperion și a desfăşurat o bogată activitate publicistică.