GHEORGHE MEDIAN: "Botoșanii nu mai au altă șansă în afară de cultură!"

În zi de mare sărbătoare a creștinătății - Învierea Domnului și înainte de prăznuirea Sfântului Gheorghe - ocrotitorul orașului Botoșani, vă invităm la un taifas cultural cu Gheorghe Median, istoric și scotocitor vreme de 45 de ani, în căutarea frumuseților unui târg altădată semeț.  

GHEORGHE MEDIAN: "Botoșanii nu mai au altă șansă în afară de cultură!"

GHEORGHE MEDIAN

Prahovean prin naștere, botoșănean de suflet. A crescut aproape de Vălenii de Munte, acolo unde numele lui Nicolae Iorga căpăta străluciri de icoană națională. Poate și inspirat de forța intelectuală a acestui mare om de stat, Gheorghe Median a ales să urmeze istoria, la Universitatea ieșeană. A crezut că venirea la Botoșani a fost una întâmplătoare. Dar întâmplarea a prins rădăcini și a devenit destin. Ușoara dezamăgire – terminase al doilea facultatea și nota foarte mare i-ar fi putut asigura un post de asistent universitar – s-a dizolvat precum ochiul de apă în arșița verii atunci când a înțeles că fire nevăzute și neînțelese atunci aveau să îl ducă tot spre numele lui Iorga. Dumnezeu îi rânduia un destin de care, atunci, tânărul absolvent de facultate din anii 70 nu fusese conștient.

Din pasiunea pentru Iorga a apărut cartea Nicolae Iorga și Botoșanii - legături epistolare. Pentru aceasta carte, a fost nevoie de ani multi de studiu, inclusiv în Biblioteca Academiei Române, unde a citit sute de volume. Efortul a meritat, pentru că lucrarea a fost distinsă cu Premiul National de Istorie "Nicolae Iorga".


"Destinul a făcut să vin și să rămân la Botoșani și să nu vreau să plec niciodată de aici!"


-Domnule Gheorghe Median, sunteți născut în satul Nucșoara de Jos, din judetul Prahova, la o aruncătură de băț de Vălenii de Munte ai lui Iorga. De 45 de ani locuiți și trăiți în spiritul acestui oraș moldav, Botoșani. Care este povestea venirii dvs. în nord?

-Când am terminat facultatea, s-a primit o repartiție la muzeul din Botoșani. Botoșaniul era singurul oraș centru de județ și mi s-a părtut convenabil. Satul copilăriei mele este aproape de Vălenii de Munte. Memoria lui Iorga era foarte puternică în rândul sătenilor, pentru că în fiecare an el ducea cursanții de la Vălenii de Munte într-o localitate, Starchiojd, cu trecere prin Nucșoara mea. Oamenii îl apreciau și mereu vorbeau cu mare admirație despre Iorga. Eu nu credeam că voi ajunge aici, speram să primesc un post de asistent universitar, terminasem al doilea pe țară, dar așa a fost să fie. Nu am găsit un loc mai potrivit, trebuia să aleg muzeul de la Botoșani sau Bârladul, la o școală generală. Am ales muzeul, voiam să fac și cercetare. Dar ajuns la muzeu mi-au spus că nu aici am repartiție, ci la Flămânzi… Am spus că nu merg la Flămânzi, dar nu au vrut să îmi dea dreptate, așa că am ajuns la Ministerul Culturii. De acolo mi-au spus să merg la Reșița. Am spus din nou: Nu, eu merg la Botoșani. Așa a fost să fie. Am venit la Casa Iorga și doi ani de zile l-am cunoscut pe Iorga citindu-l. Citindu-i publicațiile, o parte din cărți. Am simțit că trebuie să fac ceva. Și am adunat scrisorile pe care Iorga le-a primit de la Botoșani, cu care am făcut apoi o carte. Nu a făcut-o nimeni până atunci și nimeni după mine, deși mai sunt încă scrisori primite de Iorga în fonduri. Destinul a făcut să vin și să rămân la Botoșani și să nu vreau să plec niciodată de aici. Eu cred că foarte multă lume mă crede botoșănean. M-am legat și am și făcut să se simtă că iubesc acest oraș. Cu o bucurie pe care nici nu o pot exprima în cuvinte.

-Cum a fost începutul vieții de muzeograf în acel an 1972?

-Am lucrat doi ani de zile la Casa Memorială Nicolae Iorga și apoi am trecut la Muzeul Județean de Istorie, primind ordinul – ordin se chema, căci era din partea Comitetului Județean de Partid - să mă ocup de organizarea secției de istorie contemporană a muzeului. Pentru mine era un lucru nou. Cunoșteam bine istoria locului de unde veneam și istoria Iașului, dar acum eram obligat să rezolv această problemă, așa că am făcut investigații pe toate palierele. Și în domeniul economic, și social, și cultural, politic. Am răscolit arhive, am discutat cu sute de oameni, am umblat prin nenumărate cotloane, prin poduri, prin beciuri. Și așa am ajuns să iubesc orașul, să îi cunosc tainele, să trec dincolo de ce, în general, se știa și apoi să aprofundez această cunoaștere. Prin urmare, eu am iubit orașul cunoscându-l din mers, cunoscându-l zi de zi, datorită unei profesii extraordinare. Dacă ar fi să aleg încă o dată, tot muzeograf m-aș face. Este formidabil cum te poate ajuta - dacă vrei, desigur - să cunoști un oraș, să îl iubești, să te stabilești acolo și să nu mai vrei să pleci niciodată. Dincolo de faptul că Botoșaniul este o zonă extraordinară, pe care eu o iubesc cu toată ființa mea.


"Botoșanii de astăzi duc lipsă de inițiativă și de curaj!"
 

-Sunt, așadar, 45 de ani de când vă aflați în acest oraș. Aproape jumătate de secol! Ce anume ați văzut atunci la Botoșani, în anii 70, și  v-a rămas în memoria afectivă?

-Dacă stau să mă gândesc, primul lucru care m-a izbit la Botoșani este că e un oraș mic. Și foarte intim. Pe care poți să îl cunoști foarte ușor și foarte profund, dacă vrei. Centrul vechi era animat și populat pe vremea aceea. Îmi petreceam mare parte a timpului meu liber privind arhitectura extraordinară a clădirilor. Este ceea ce mi-a reținut atenția și pentru care am rămas sensibil: moștenirea arhitectornică pe care Botoșaniul o are. Apoi țin minte niște oameni. Pe care i-am cunoscut și care au avut un rol deosebit în formarea mea și profesională, și în accentuarea legăturilor mele cu orașul. Aș aminti printre ei o persoană extraordinară, profesoara Ileana Turușancu, de la Liceul Eminescu, pe care am cunoscut-o și care mi-a devoalat o parte pe care nu aveam unde să o găsesc, nici din cărți, nici din lecturi. Erau amintirile doamnei, care avea o memorie uluitoare și care m-a făcut să văd cu alți ochi orice: străzi, oameni.

-Ce vârstă avea doamna Turușancu atunci când ați cunoscut-o?

-Doamna atunci avea în jur de 70 de ani, era pensionară. Îi făceam vizite, apoi am devenit prieteni de familie. Am mai întâlnit un om, era pedagog la Liceul Pedagogic, Mihuț îl chema, care pătimise la vremea lui din punct de vedere politic și care m-a introdus în cunoașterea nu numai a locurilor, dar și a oamenilor de seamă care s-au născut sau care au venit aici, el fiind un foarte bun cunoscător. Îmi mai amintesc și de un coleg de muzeu, muzeograful Alexandru Pleșca, de la Muzeul de Artă, al cărui fiu este astăzi custode la Galeriile Luchian. Venit și el din alte părți, mi-a oferit mereu momente de relaxare aducându-mi alături oameni pe care îi ascultam povestind. Prin urmare, amintirile mele sunt legate nu numai de locul meu de muncă, de Casa Iorga în care am lucrat cu pasiune doi ani de zile, dar și de acest aspect uluitor al Botoșanilor pe care puțină lume îl simte. Este o durere să vezi ce se întâmplă acum, față de ce era. Botoșanii de astăzi duc lipsă de ceva: de inițiativă și de curaj!

-Intrăm, iată, în zona de cultură pe care ne-am propus să o dezbatem. De unde această lipsă, cum îi spuneți, de inițiativă și de curaj?

-Înainte, cei care conduceau destinele județului se implicau direct în actul de cultură. Acum se pare că este de ajuns să acorzi un buget unei instituții și să lași instituția respectivă să se descurce cum dorește ea. Ceea ce nu este bine. Revin la acele clădiri minunate pe care le admiram demult. De ani de zile, Muzeul Județean nu are o clădire pentru secția de Artă. Ea este găzduită în Galeriile Luchian, galerii care au alt rol decât acela de depozit. Sunt în oraș clădiri frumoase și nefolosite. Două dintre ele au fost solicitate, vorbim despre Casa Zamfirescu, aflată vizavi de blocul Turn de pe Unirii, și Casa Garabet Ciolac, aflată lângă Casa de Cultură a Sindicatelor. Casa Zamfirescu aparține de Ministerul Muncii, cealaltă de Ministerul Sănătății. Ambele sunt ale statului. Nu se poate transfera o clădire care aparține statului unei instituții care aparține tot statului? Aceste clădiri sunt nefolosite, sunt lăsate să se deterioreze și nimeni nu este tras la răspundere. De ce nu se intervine de la nivelul județului, ca cei care țin aceste clădiri nefolosite să le pună la dispoziția unor instituții care au nevoie de ele? Știți ce patrimoniu are secția de Artă? Uluitor!
 

"Botoșanii nu mai au altă șansă în afară de cultură!"

-Îmi permit să accentuez aici că avem și o Direcție de Cultură care trebuie să vegheze asupra monumentelor istorice. Și avem în cadrul Poliției un Departament de Patrimoniu…

-Un departament de Patrimoniu care mai degrabă verifică starea în care se află obiectele care fac parte din patrimoniul cultural național. Sigur, Direcția pentru Cultură ar trebui să fie prima care să se implice în această problemă. Și Prefectura, și celelalte instituții. Aceste clădiri au niște proprietari temporari, care nu doresc să se implice, dar sunt monumentele de for public, monumentele de artă care se deteriorează și ele. Vă atrag atenția - și să atrageți atenția și dvs. celor interesați – de monumentul din colțul Parcului, de pe Bulevard. Se numește Monumentul închinat țărănimii. Este opera unui renumit sculptor ieșean, Gavril Covalschi. Acest monument figurează în toate biografiile lui Covalschi ca unul dintre cele mai importante. La ora aceasta, monumentul este deteriorat, soclul este în mare parte distrus. Pe spațiul care desparte cele trei basoreliefuri, copiii merg cu bicicletele și cu snowboard-ul. Aceste aspect privește Primăria în primul rând. Cum poate fi lăsat un monument să se deterioreze? Cine îl are în grijă? Este absolut revoltător să vezi că atâtea clădiri minunate se ruinează pur și simplu, când ele ar putea fi cel puțin conservate, pentru o viitoare vreme când vor fi bani. Este o clădire pe strada Marchian, o casă care a fost școala postliceală sanitară, foarte frumoasă, exemplu de arhitectură eclectică de la începutul secolului XX. Știu și cum era înăuntru, ce saloane, ce parchet de trandafiri… Intră în ea cine vrea și cine nu vrea și nimeni nu face nimic. E o problemă la nivelul deciziilor. Botoșanii nu mai au altă șansă în afară de cultură. Cel puțin eu nu mai văd altă șansă de a se remarca, de a fi cunoscut și recunoscut decât revigorarea culturii. Iar arhitectura este o parte a culturii. Și dacă lăsăm centrul să se deterioreze, iar pe cele care nici nu sunt în zona centrală le lăsăm să se strice cu totul, atunci cu ce mai rămânem? Nu avem nicio datorie față de cei care vin?


 

-Noi tragem un semnal de alarmă și am făcut asta de foarte multe ori. Totdeauna se pune problema banilor. Dar în timp ce noi ne lamentăm vedem că la Suceava au înființat un teatru, au modernizat un cinematograf cu sală de spectacole. În Botoșani, astăzi - și probabil că în ultima sută de ani nu s-a mai întâmplat așa ceva - nu există o sală de spectacole adevărată.

-Așa este. La Suceava au restaurat și Muzeul Județean, care este impecabil. Nu știu cum au făcut rost de bani, cu proiecte europene… Iar la noi am auzit de curând o declarație a domnului primar, că în următorii ani nici nu se poate vorbi de vreun euro venit din afară pentru investiții în județ. Este și o problemă de proastă dirijare a fondurilor, cred. La Botoșani exista un proiect de restaurare a clădirii Muzeului Județean, clădire de la început de secol XX, monument istoric foarte important, proiectat de Petre Antonescu, unul dintre cei mai mari arhitecți ai României. Faptul că acum acolo funcționează Muzeul de Istorie o face cu atât mai valororasă. Iar în urmă cu câțiva ani, când se mai puteau da niște bani măcar pentru refacerea fațadei, președintele Consiliului Județean de atunci, domnul Țurcanu, a decis că este mai bine să refacă o clădire la Ștefănești, unde voia să facă și o tabără de pictură. La Ștefănești, oraș fără nici un fel de vocație culturală…


"Știți că nu există o strategie pentru turism la Botoșani?"
 

-Și unde, trebuie să spunem, nici nu putem vorbi despre casa natală a lui Luchian...

-Un muzeu care a fost prădat, fiind și neasigurat, Primăria nu a vrut să suporte și paza. De ce să se ducă bani acolo când puteau fi direcționați spre Botoșani? Să mai spunem că la nivelul județului există, între consilieri, o comisie de cultură. Care ar trebui să aibă un cuvânt de spus în tot ce înseamnă cultură. Eu nu am găsit niciodată o persoană care să aibă în sarcină să vină să ne întrebe ce proiecte avem, ce nevoi avem… Noi nu am făcut nimic pentru ca Botoșanii să devină un pol de interes, având un atu pe care nu îl are nimeni în țara asta, avându-l pe Eminescu. Muzeul de la Ipotești a avut o perioadă de înflorire până prin 85-90, după care - și prin faptul să el a trecut de l Ministerul Culturii la Consiliul Județean - a ajuns un oarecare. Aici, la Botoșani, există una dintre cele mai importante colecții de ceramică neolitică din România, excepțională. Se spune că orașul e departe, sunt două trenuri pe zi, șoselele nu sunt cele mai bune și atunci oamenii preferă să meargă direct la Suceava, unde s-a tot dus și unde se vor tot duce. Noi nu facem nimic. Noi nu avem o strategie. Știți că nu există o strategie pentru turism la Botoșani? Singurul lucru despre care s-a vorbit în ultima vreme a fost să se creeze un traseu pe la mănăstirile din județ. Despre altceva nici vorbă!
 
-În anul 2017, în acest Botoșani nu avem indicatoare către muzee, către bisericile-monument…

-Așa este, nu există indicatoare. Și ce mă intrigă cel mai tare este că pe șoseaua care merge spre Dorohoi, în dreptul Ipoteștilor nu există o plăcuță indicatoare către Ipotești. Poate că ar trebui schimbat ceva. La Suceava, toate instituțiile de cultură au o singură subordonare. Poate că așa trebui să fie și aici, să fie un manager general care să se ocupe și de aceste amănunte. Altfel nu văd unde vom ajunge.       


"Teatrul acesta nu este nici al Primăriei, nici al altcuiva. Este al botoșănenilor"


-…dar avem o mare durere în inima orașului: Teatrul Eminescu!
     
-În 1912, într-o perioadă grea, s-au găsit oameni care să pună bani să se construiască un teatru. Teatrul Eminescu, construit între 1912 și 1914, a fost făcut prin bani colectați de la populație, apoi răscumpărat de primărie și oamenii au recuperat sumele investite. Mai mult, în 1944 teatrul a fost bombardat. După război, cu toate necazurile prin care a trecut România, s-au găsit bani pentru a fi renovat, să fie refăcut în starea în care a fost până de curând. Și acum nu sunt bani să fie repus în funcțiune, să fie terminată clădirea. Clădirea aceea stă lângă Primărie, lângă Consiliul Județean, stă în ochii tuturor și toată lumea se miră și spune: nu se poate merge mai departe, facem o nouă licitație! Asta nu este joacă, Teatrul acesta nu este nici al Primăriei, nici al altcuiva. Este al botoșănenilor. A fost și trebuie făcut, dintr-o datorie față de cei care au dorit să fie teatru la Botoșani. Ar trebui să urgentăm lucrările. Altfel, ce a mai rămas se va autodărâma, ca și alte clădiri. Casa Sofian este un minunat exemplu în acest sens. Era cea mai frumoasă clădire din nordul Moldovei. Nu se poate să nu o folosești. S-a vorbit odată să fie acolo un muzeu al personalităților. Probabil că, dacă nu s-ar fi produs Revoluția din 89, lucrurile s-ar fi întâmplat așa. Ea a fost cedată Bisericii, Mitropoliei Moldovei. Dar noi am mai avut o experiență cu o clădire pe care muzeul a administrat-o și care a fost dată Mitropoliei Moldovei: Conacul de la Miorcani al familiei Pillat, care o dată intrat în noua administrație a fost golit de conținutul lui memorial. Acolo nu se mai întâmplă nimic, așa cum se întâmplă cu Casa Sofian, invocându-se că nu sunt bani. Dacă s-ar fi păstrat ceea ce a fost acolo, o reconstituire a spațiului care l-a inspirat pe Ion Pillat... Nu știu când și în ce sens va fi refăcută clădirea. Proiectele astea, apropo de proiectul Teatrului Eminescu, au avut o hibă, că nu a ținut cont proiectanta de existența unor camere de dedesubt pentru apărarea antiaeriană, și din cauza asta se spune că nu s-a mai putut continua construcția, s-au pierdut banii. Dar cineva trebuia să observe tot, să nu fie un lucru superficial acel proiect. Or la noi totul se face superficial. Cel puțin la Botoșani…


 

-Vinovații nu sunt trași la răspundere! Da, s-a lucrat după proiect, dar, cum spuneți, cineva avea datoria să supervizeze sau să analizeze fiecare detaliu.

-Un proiect este făcut de un specialist care trebuie să știe bine CE FACE, un om cu experiență care știe bine meseria. S-au pierdut 5 milioane se euro, ce a pățit acel om care nu și-a făcut meseria? Nimic.

-Mai sperați, mai vedeți teatrul acesta măcar cum a fost?

-Eu sper, dar în nici un caz nu se va mai face cu fonduri europene, pentru că o dată pierdut nu mai primești din aceeași sursă. Trebuie să se găsească un alt finanțator. Compania Națională de Investiții, pentru care trebuie făcute demersuri serioase. Or, cum la noi se schimbă garda din 4 în 4 ani… Noi avem o mare hibă: sunt lucruri pe care guvernanții, în funcție de culoarea politică, le pot schimba. Dar sunt alte lucruri care trebuie transmise ca o ștafetă, de la unul la altul. Ne referim la ceea ce înseamnă urbanism, la ceea ce înseamnă cultura, ceea ce înseamnă bine pentru obște trebuie făcut. Or la noi această ștafetă nu există. Și aici mai este o problemă care nu ține nici de voința noastră, ci de o mentalitate păguboasă pe care o avem. În administrație, în parlament sau în guvern, înainte intrau oameni cu școală. Oameni și culți și buni profesioniști. O radiografie a oricărei instituții sau a Parlamentului o să vă arate că acolo numai de așa ceva nu poate fi vorba. Dacă nu ești un om cu orizont larg și cu o înțelegere profundă a lucrurilor, nu te saltă nimic, nu te mișcă nimic pentru că nu ai cum. Care sunt astăzi criteriile după care sunt aleși cei care răspund de un oraș, de un județ, de o țară?


"Botoșanii au ratat de mult șansa de a deveni centru universitar!"
 

-Am văzut, în urmă cu un an, poziția dvs. legată de o posibilă înființare la Botoșani a unei universități. Ați fost aproape o voce singulară, o voce care se situa de partea cealaltă a baricadei…

-Eu am considerat - și nu mă sfiesc să spun - că o asemenea inițiativă este una populistă. Pentru că Botoșanii au ratat de mult șansa de a deveni centru universitar. La înființarea județului, orașul era unul important, cel puțin din punct de vedere cultual. Avea teatru, avea teatru de păpuși, avea filarmonică. Era ceva! Nu s-a făcut nimic atunci pentru a se aduce aici o universitate. S-a făcut centrul universitar de la Suceava, dotat cum trebuie. Este și Iașul. Cui îi trebuie centru universitar la Botoșani? Dar unde învață studenții? Care sunt aulele? Care sunt laboratoarele? Care sunt profesorii? Și în ce meserii să îi califici? Când toți tinerii pleacă de aici... Chiar când termină o facultate la Iași nu pot profesa, pentru că piața muncii la Botoșani nu există. Facem textile, pielărie, IT? Sunt aduși aici profesori de la Iași, de la Suceava, facem colocvii… De ce? De ce să cheltuim bani? Nu se va face nimic! Cunosc pulsul acestui oraș… Ce îmi trebuie universitate la Botoșani când se discută de desființarea liceelor la Botoșani? Dacă există forță și bani, mai bine să investim acolo unde este cu adevărat nevoie. Nu se face o fabrică, nu se face un atelier, unde să zicem că ar putea să lucreze o parte dintre absolvenți…

-Sunt puțini oameni - dintre intelectualii orașului - care iau atitudine în zona culturală. De ce credeți că nu se implică mai mult/mai mulți?

-Există lucruri care dau consistență unui timp. Lucrurile acestea trebuie contabilizate, notate și păstrate. O localitate este o ființă vie, care are și prezent, dar are și trecut. Trebuie să existe undeva, poate la Direcția pentru Cultură, poate în altă parte, o publicație care să se ocupe de cultură. Pentru că revista Hyperion se ocupă de partea de scriitori. Cineva care să spună și alte întâmplări. Actorii au nevoie să se scrie despre ei. Actorii sunt altfel decât noi. Despre ei trebuie să se scrie, să le spui ce au făcut și ce n-au făcut bine. Un ziar pe care județul să îl susțină este necesar! Cultura este partea cea mai consistentă a presei. Asta rămâne peste timp!
 
-La finalul discuției noastre, vă rog să transmiteți un gând botoșănenilor!
 

-Sunt recunoscător Botoșanilor pentru că sunt sigur că, dacă eram în altă parte a țării, nu aș fi făcut ceea ce am făcut la Botoșani, nu aș fi cunoscut oamenii pe care i-am cunoscut și nu m-aș fi legat atât de tare de o localitate cum am făcut-o cu Botoșanii. Urez botoșănenilor tot binele din lume, le urez să prospere acest oraș, să se bucure de tot ce au. Și pentru că sunt sărbătorile pascale, Sărbători Fericite!


 

(Nota redacției: În sprijinul celor prezentate mai sus, am încercat să aflăm care este situația monumentelor istorice în alte județe. Vă oferim un exemplu dintr-o zonă a Moldovei care atrage numeroși turiști și unde restaurarea monumentelor istorice este o prioritate. În imaginile filmate veți constata ce înseamnă, pentru un ofițer de poliție de la Departamentul Patrimoniu al Poliției Neamț, să supravegheze și să protejeze bunurile de patrimoniu)

 

 

 

Spune-ne opinia ta

Vezi alte știri publicate de Florentina Tonita

Marcel Iureș și Serge Ioan Celibidache, la Cinema Unirea Botoșani, proiecție specială a filmului "Octav"! FOTO

astăzi, 01:41
196

Public, emoție, copilărie, sensibilitate, un film despre România frumoasă, un actor fascinat de propriul personaj și un regizor îndrăgostit de țara lui și a părinților săi!Pi...

La mulți ani, Elena Cardaș! "Nu există facultate de făcut scriitori. Scrisul este un mister!"

Miercuri, 15 Noiembrie 2017
1936

Există oameni care au puterea de a se situa în fața propriului destin și de a-și trăi mai departe faptele cu detașare și firească înțelegere a lumescului. Extraordinarul se î...

Caravana UAIC ajunge în peste 150 de licee din țară pentru a prezenta elevilor oportunitățile de studiu

Marţi, 14 Noiembrie 2017
189

În perioada noiembrie 2017 - mai 2018, Caravana UAIC, formată din studenți şi profesori de la cele 15 facultăți ale Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași (UAIC) și re...