CRISTI PUIU
I se spune copilul teribil al filmului românesc și nu se sfiește să se considere botoșănean. Și o face cu nostalgie, strângând sub sprâncene un soi de duioșie copilărească. S-a născut pe 3 aprilie 1967, la București. Din părinți botoșăneni. Tatăl Emil s-a născut la Roma, iar mama Iuliana originară din Nicșeni. Alături de cei doi frați, a copilărit în mahalaua Botoșanilor, pe strada Luceafărul 78.
Originile botoșănene nu au fost niciodată pitite în biografiile mai mult sau mai puțin oficiale. Dimpotrivă. Și îi place să își zică moldovean! Dialogul cu Eugenia Vodă, în emisiunea "Profesioniştii", este edificator în acest sens:
"-La Botoşani era Bunelul, bunicul după mamă. Bunicii după tată, tot din Botoşani, au venit în 1946 în Bucureşti, cu foametea din Moldova...
-Deci sunteţi botoşănean get-beget...
-Moldovean get-beget! M-a mai întrebat pe mine cineva: "Domnule Puiu, de unde sunteţi?" Din Bucureşti. "Dar părinţii?" Din Moldova. "De unde din Moldova?" Din Botoşani. "Aaa, păi sunteţi bucovinean". Nu, sunt moldovean, nu bucovinean. Vedeţi, ca să-şi explice cumva că... sigur influenţa austriacă sau nu ştiu ce prostii... Ştiţi cum e, toată lumea se reclamă cumva, caută prin trecut, prin memorie, prin arborele genealogic, rude de prin Ardeal şi de prin Bucovina.
-Deci dumneavoastră vă reclamaţi, vă trageţi...
-De la Botoşani... Ai mei erau ţărani cu animale, cu pământ... Erau ţărani! Marea foamete din Moldova, pe Bunelul şi Bunica nu i-a adus la Bucureşti. Pe părinţii tatei, da. Tataia a fost pompier la Rapsodia Română, Mamaia a fost garderobieră la Academia Română. Noi, eu şi fratele meu, am crescut în Bucureşti şi la Botoşani".
Cristi Puiu este unul dintre regizorii pe care istoria filmului românesc îi va păstra în antologiile secolelor ce vor veni.
În cotidianul românesc, este o îmbinare între băiat de cartier și alură universitară, care pe Cristi Puiu îl prinde și îl așază într-o lumină a hâtrului artistic. În blugi, cu tricouri atârnând bezmetic pe umerii mai mereu agitați, cu părul de cele mai multe ori răzvrătit, atunci când nu și-l cumințește în tunsori grizonate, regizorul aruncă un sacou elegant gata să te surprindă și să te rușineze. Păi ce credeai?!, par să spună ochii râzători ai lui Puiu. Pe scena de la Botoșani sau pe covorul roșu de la Cannes, bucureșteanul-moldovean-get-beget atrage privirile. Uneori intrigă, alteori stârnește ropote de aplauze. Nici una dintre reacțiile publicului nu îl dărâmă.
Puiu nu face des filme. Dar când face, greu îți mai dă drumul. Poate de asta și filmele lui au câte trei ore. Îți lasă răgaz să îți placă, să te răzgândești dacă în prima oră nu știi de ce te afli în sala de cinema, pentru ca finalul celei de a treia ore să te prindă aplaudând frenetic din mijlocul sălii și să te miri că în jurul tău puhoi de lume aplaudă la fel.
În urmă cu câțiva ani, un critic de film, regretatul Alex Leo Șerban, împărțea cinematografia românească în before Cristi Puiu (BCP) și after Cristi Puiu (ACP).
Și e de ajuns să spunem aici câteva titluri: "Marfa și banii", "Moartea domnului Lăzărescu" (Un certain regard la Cannes), "Aurora", "Sieranevada".
A debutat în lungmetraj cu "Marfa şi banii", în 2001. Un film despre care s-a scris mult în vreme și care a adunat numeroase premii internaționale. Se spune despre acest film că a inaugurat noul val românesc în cinematografie. Trei ani mai târziu câştiga Ursul de Aur la Berlinală, cu scurtmetrajul "Un cartuş de Kent şi un pachet de cafea". Al doilea scurtmetraj, "Moartea domnului Lăzărescu", un film din 2005, a fost distins cu trofeul sectiunii Un Certain Regard, la Festivalul de Film de la Cannes - 2005. În 2010 urma "Aurora".
În 2016 a făcut mare vârvă cu "Sieranevada", foarte bine primit de critici, premiat și studiat în mediile academice. Lansarea de la Botoșani, în noiembrie, a adunat sute de oameni.
"Puiu e cel care ne-a pus pe hartă"!
La 50 de ani, Cristi Puiu este deja un regizor internațional, cu merite și cu un statut bine definit. Însă biografia poate fi ea însăși un scenariu de film. Mama, Iuliana, era învățătoare. Tatăl, Emil, șef de inventar la Spitalul Colentina din București. Copiii familiei Puiu: Florentina cea mai mare, Iulian, cel mai mic. Și Cristi.
Despre Cristi, fratele Iulian spune că era 'ăla deștept care citea". Citea enorm, își construise singur biblioteca. Un univers pe care nu a reușit nimeni să îl distrugă. Nici școala, nici sistemul comunist.
În casa Puiu, atmosferă mai degrabă boemă, creativă. Părinții pictau. Mama Iuliana ținea un jurnal al copiilor. De acolo avea să afle Cristi, mai târziu, că atunci când era mic îi plăceau nespus istoria și desenul. Nu e de mirare că în curând s-a apucat mai serios de pictură. Recunoaște că imboldul i-a venit după ce a văzut tablourile mamei și ale unui unchi din Botoșani. Nici frații nu s-au lăsat mai prejos: studiau vioara (Florentina) și clarinetul (Iulian).
Pasionat și îndrăgostit de culoare, Cristi Puiu a ratat, totuși, admiterea la Liceul de Artă din București. Avea 14 ani și eșecul l-a marcat: a renunțat la pictură. S-a înscris la un liceu care nu avea aproape nicio legătură cu bucuriile artistice: chimie.
Familia Puiu a trăit un dezastru cu cei trei copii, iar Cristi nu făcea excepție. Cel puțin din afară așa se vedeau lucrurile. Cristi a repetat clasa a XII-a. Într-un final a fost exmatriculat și a reușit să termine în alți șapte ani liceul.
După ce a terminat liceul a plecat în armată, unde a reînceput să picteze. I se spunea Pictorul. În 1990, în avântul eroic al Revoluției, s-a eliberat din armată, dar a ocupat Piața Universității. Nu a luat niciodată certificate de revoluționar. Din respect pentru cei care au murit, mărturisea într-un interviu.
Nici gând de cinema pe atunci. Pictura îl ținea încă în mreje și visa să devină un nume mare. Ajunsese să expună chiar câteva tablouri în Elveția, în 1990. La întoarcerea din Lausanne, a dat examen la Institutul de Artă din București. A picat din nou. S-a întors în Elveția unde, în 1992, intră la secția pictură a École supérieure d’art visuel din Geneva, însă după un an începe să studieze filmul. A privit cinematografia ca pe o provocare. Pe care a biruit-o!
"N-a avut timiditatea sau instinctul de conservare al unui debutant", spune criticul de film Andrei Gorzo. "Și-a făcut mulți dușmani înainte de a avea presa internațională de partea lui. N-a făcut un film să-și facă aliați. A atacat din start oamenii care făceau și desfăceau lucrurile, a denunțat corupția și mediocritatea sistemului, a dat nume. Se crease chiar o mișcare anti-Puiu, se scria despre el că are marele talent de a se pune rău cu toată lumea.
Cu toate acestea, nimeni nu i-a contestat valoarea, talentul, genialitatea. Luminița Gheorghiu îl descria ca fiind "groaznic" la filmări. Dar imediat adăuga: "Pentru Cristi Puiu aș face oricând, orice fel de rol. Pentru mine el este regizorul cu care știu că nu am să dau greș".
Oricât de incomod, de arțăgos sau de orgolios, oricât de scandalos ar fi Cristi Puiu, el a reușit să schimbe multe în cinematografia românească. A pus sare acolo unde doare, apoi a și întors cuțitul în rana filmului autohton. O industrie păguboasă, fisurată de jocurile unei corupții care a cuprins toate domeniile, inclusiv cele artistice. Căreia Cristi Puiu i-a venit de hac. Prețul a fost mare! Însă și câștigul pe măsură!
"Puiu e cel care ne-a pus pe hartă", îi mărturisea același Alex Leo Șerban lui Cristian Lupșa. "Altă formulă mai sintetică nu-mi vine: Puiu a pus sămânța, Porumboiu a udat locul, iar Mungiu a cules roadele".
Cristi Puiu este omul care, în plină glorie, nu uită să vorbească despre Botoșani. Despre bunici, părinți, despre copilăria din fosta stradă Luceafărul 78. Poate că ar fi bine ca și Botoșaniul să și-l asume. Cu respectul pe care acest mare regizor îl merită.
Pe 3 aprilie, Cristi Puiu împlinește 50 de ani. Îi dorim sănătate sufletească și trupească, inspirație, premii pe măsura talentului. Și dese întoarceri în Botoșanii copilăriei!