Zece copii - şase băieţi şi patru fete - au adus pe lume Constantin şi Saveta Zub. Familie de ţărani vrednici din satul Maghera, comuna Vârfu Câmpului. Saveta, fiica lui Costache Iţco - tâmplar la curtea boierului Moruzi - şi a Elenei - moaşa satului Vârfu Câmpului, vestită mai ales pentru că ştia să prepare leacuri pentru diferite boli - era o femeie înţeleaptă, viguroasă şi harnică. Se spune despre Saveta Zub că îi încânta pe copiii satului cu poveşti şi, lucru extraordinar, vorbea adeseori în proverbe. Constantin Zub era fiul tâmplarului Dumitru şi al Haretei. A ştiut să ducă "povara" demnităţii fiului său Alexandru, arestat de comunişti pentru "crima" de a-l fi cinstit la Putna pe domnitorul Ştefan cel Mare: i s-a desfăcut contractul de muncă, a fost bănuit că unelteşte împotriva noii orânduiri, dar nu s-a încovoiat niciodată în faţa celor care i-au prigonit fiul. A trăit 79 de ani (d. 17 august 1979), fără să mai apuce zorii libertăţii.  

"În persoana discretă a lui Alexandru Zub, moralitatea era singurul lucru lipsit de discreţie"

Din familia Zub, numele Alexandru a făcut istorie. Serbarea de la Putna, ameninţările Securităţii, zvonurile care mai de care mai înfricoşătoare, culminând cu arestatea în tren, la miez de noapte, şi cei şase ani de puşcărie grea, nu sunt pagini de literatură, ci componente ale unui destin exemplar. 

Întruchipare a discreţiei, de o eleganţă a spiritului aproape inexplicabilă în condiţii de maximă suferinţă trupească, impresionând printr-un discurs echilibrat şi lipsit de patosul autocompătimirii, Alexandru Zub şi-a construit o forţă sufletească radiantă care nu trecea neobservată.

În închisoare, statura sa demnă, atitudinea de aristocrat şi boier al minţii au atras admiraţia tuturor şi îl făcea pe un coleg de închisoare, Florin Constantin Pavlovici, să scrie mai târziu, în cartea sa, "Tortura pe înţelesul tuturor": "Dacă Securitatea l-ar fi ocolit şi l-ar fi lăsat liber, mulţi puscăriaşi ar fi fost privaţi de un tipar de comportament impecabil. În persoana discretă a lui Zub, moralitatea era singurul lucru lipsit de discreţie".



Aristide Zub, un intelectual în lumea satului! 

Pe firul discret al poveştii Academicianului Alexandru Zub, am poposit în faţa fratelui Domniei-Sale, Aristide Zub. O figură ce pare coborâtă dintr-un tablou de familie interbelic. Trăsăturile fine se furişează într-o blândeţe de ţăran pe care niciodată nu a abandonat-o, chiar dacă destinul l-a purtat mai mult în lumea intelectuală a satului. Doar doi dintre cei zece fraţi – Aristide şi Alexandru – au mers la facultate, încă patru au fost purtaţi la liceu, iar ceilalţi fraţi au urmat studii elementare şi şcoala profesională. Însă toţi au "absolvit" şcoala bunei-cuviinţe, a respectului şi a muncii asumate şi responsabile.

Aristide Zub este al cincilea copil al familiei Zub, după fratele Alexandru. S-a născut pe 14 mai 1936, în satul Maghera, comuna Vârfu Câmpului.

-Cum era satul Maghera în perioada copilăriei dvs.?

-Satul Maghera, ca toate satele de dinainte de război, era plin de copii. Familiile aveau 7-8-10, chiar şi 12 copii. Satul era foarte animat. Satul a trecut prin război şi prin perioada foarte grea de după război. Din copilărie îmi amintesc suferinţele mamei – tatăl plecase în Teleorman cu premilitarii, fiind comandant de centru de premilitari. A rămas mama cu toţi copiii acasă. Doi fraţi erau plecaţi cu tata, restul eram copii mici. Revăd cu ochii de copil deosebirea dintre cele două trupe care au trecut peste casa şi peste localitatea noastră. Au venit întâi nemţii, care veneau cu ciocolată la copii, cu un comportament civilizat. Aveam 8 ani. Îmi amintesc şi când au venit ruşii, care s-au aciuat în Conacul Moruzi (Prinţul Dimitrie P. Moruzi din satul Maghera, nota red.), unde aveau comandamentul, se aprovizionau din sat, dar fără nici un fel de bună cuviinţă.

O secvenţă pe care o ţin minte: mama mulsese vaca într-o seară. Vaca era sursa principală de hrană pentru familie. Ruşii i-au cerut laptele. Mama s-a împotrivit, iar ruşii au lovit-o, mama s-a prăbuşit la pământ. S-a vărsat laptele, aşa că nici rusul nu l-a luat, dar nici noi nu am avut ce mânca în acea seară.

Îmi mai amintesc şi că, imediat după venirea ruşilor, Conacul Moruzi a fost devastat. O biblioteca imensă a fost făcută vraişte. Cine credeţi că s-a îndreptat către acea bibliotecă a boierului? Fratele Alexandru. A adus acasă două cărţi cu coperţi de piele. L-a certat mama. Părinţii mei erau foarte cinstiţi, şi Alexandru a fost nevoit să le ducă înapoi. Deşi întreaga bibliotecă a fost distrusă...

-Vorbiţi-ne despre tatăl dumneavoastră, Constantin Zub. Cum au trecut părinţii prin perioada războiului, cu 10 copii de hrănit?

-Provenea dintr-o familie în care tata era tâmplar. Cunoştea şi el, avea noţiuni de tâmplărie, se pricepea. Tata era comandant de centru de premilitari. Premilitarii erau tineri între 16-18 ani. El era unul dintre şefii de centru, a ajuns până la Teleorman, înainte de a veni nemţii şi ruşii. Mama a rămas acasă, ea a fost baza. Toată viaţa noastră am fost sub oblăduirea mamei. Tata, după ce a venit din război, el fiind absolvent a cinci clase, şi scria foarte frumos, a fost gestionar, preşedinte de cooperativă de consum, a fost salariat la Uniunea Raională din Dorohoi. Până l-au dat afară comuniştii, după condamnarea fratelui. În 1958 fratele Alexandru a fost condamnat, în 1959 i s-a desfăcut contractul de muncă tatei pentru că are un fiu condamnat politic.



"A venit un rus şi fratele Alexandru i-a strigat ceva pe limba lui, rusul a vrut atunci să-l împuşte"

-Unde eraţi când a fost condamnat fratele Alexandru?

-Eram la Vârfu Câmpului.

-Cum au primit părinţii vestea arestării fiului lor?

-Părinţii au fost distruşi! Au început apoi o serie de controale inopinate. Veneau, căutau, scotoceau peste tot să găsească lucruri compromiţătoare, să aibă argumente pentru condamnarea fratelui Alexandru. Nu avea nici un motiv regimul să îl condamne, pentru că nu făcuse nimic. Fiind un student foarte bun, a fost unul dintre organizatorii sărbătoririi lui Ştefan cel Mare, la 500 de ani de la înscăunare.

-Este tulburătoare scena arestării din tren... Cei care l-au cunoscut vorbesc despre domnul Alexandru Zub ca despre o fire aristocrată, calmă. V-aţi fi aşteptat vreodată la o atitudine atât de fermă în faţa regimului comunist, atât de fermă încât să rişte atât de mult? Nu părea a fi un revoluţionar, un lider!

-Nişte semne au fost! Revenind la perioada în care erau ruşii în sat, a fost un semn al îndrăznelii şi al curajului. A venit un rus şi fratele Alexandru i-a strigat ceva pe limba lui, ca o înjurătură. Rusul a vrut atunci să-l împuşte, a avut noroc doar că a dat imediat colţul casei şi a scăpat. Era capabil să îl împuşte! Era un lider de mic, când era elev la şcoala primară, fiind talentat şi în domeniul muzicii, preotul îl îmbrăca în haine preoţeşti şi în fiecare duminică, la biserică, spunea Crezul. Era deja un elev care ieşise în evidenţă. Acel preot i-a descoperit capacităţile, l-a folosit în multe serbări. Construcţia bisericii s-a făcut în 1946 cu ajutorul programelor artistice pe care preotul le prezenta în sat şi în comunele învecinate, el fiind unul dintre membrii de bază ai formaţiilor. Era un foarte bun recitator. La Şendriceni, la Şcoala Normală, era de asemenea considerat cel mai bun elev, pentru că studia foarte mult. Mereu avea o foame de lectură, de a şti foarte mult. Citea noaptea sub pătură. În felul acesta a abolvit Şcoala Normală cu rezultate foarte bine, a intrat fără examen la Istorie, s-a impus ca un student foarte bun. Pentru toată familia, Alexandru a fost un model din toate punctele de vedere: şi ca seriozitate, şi ca atitudine şi comportament...

-Întorcându-ne la părinţi şi la urmările pe care arestarea fiului lor le-au avut asupra vieţii întregii familii. Academicianul Alexandru Zub mărturisea într-un interviu: "Până târziu, nici fraţii, nici părinţii nu m-au întrebat nimic despre închisoare, doar lucruri generale. Era o delicateţe, de a nu zgândări o rană care nu se închisese...". Este adevărat că părinţii nu i-au reproşat nimic, niciodată, fiului lor?

-Niciodată! Nici un reproş, pentru că ştiau că nu e vinovat. Părinţii mei au fost oameni simpli, de o omenie rară. Aşa cum erau atunci ţăranii!

-Astăzi, o familie cu mulţi copii este privită ca un fel de paria, drept oameni care vor să paraziteze societatea... Ce însemna în anii 50-60 o familie cu 10 copii? V-aţi simţit vreodată săraci, defavorizaţi?

-Vrednicia oamenilor era atunci şi în numărul copiilor, pe care desigur că şi reuşeau să îi crească...

-...că îi crească în condiţii mult mai dificile decât astăzi!

-Mult mai dificile! Dar lucruri care astăzi li s-ar părea unora foarte greu de depăşit atunci nu existau greutăţi cărora să nu le faci faţă. Pornind de la asta nu a fost niciodată impresia că suntem nenorociţi sau că depindem de alţii.




"Academicianul de azi a păscut şi el, alături de mine şi de Ştefan, alt frate al nostru, oile"

-Ce s-a schimbat între timp? Vrem mai mult? Consumăm mai mult şi ni se pare că nu ne mai ajunge niciodată? Atunci se mânca dintr-o mămăligă, din acelaşi ceaun...

-Tata a ştiut să ne pună pe toţi la muncă! De mici am muncit. Astăzi fiecare vrea să îşi ocrotească tot mai mult şi în mod exagerat copilul, nu îl pregăteşte pentru condiţii posibil mai grele care pot veni. Atunci nu era, în sistemul nostru formativ şi al şcolii, să scuteşti pe cineva ca să o ducă mai bine, să nu străbată greutăţile. Dimpotrivă, erai implicat în greutăţi ca să te formezi. Era un lucru general în societatea de atunci. Începând de la rege, care era pus să muncească şi să înveţe alături de alţi copii din ţară. Trebuia să ştie şi o meserie. Fiecare aveam misiunea noastră. Academicianul de azi a păscut şi el, alături de mine şi de Ştefan, alt frate al nostru, oile. Tata, ca să poată învinge greutăţile, aduna, pe lângă oile lui, şi oile din sat. Mama dirija problema muncii la câmp. Toate surorile ştiu să prăşească de atunci.

-Familia avea oi. Ce mai aveaţi?

-Când m-am trezit eu copil, tata avea doi cai, Balan era calul alb şi Ţiganul era armăsarul negru. În tinereţea lui, tata făcuse şi cărăuşie. Căra balastul de pe malul Siretului până unde se cerea. Avea două vaci, porci. Asta cât a fost bine, până la război. Cât a reuşit mama să ţină vacile, dar oi avea mereu şi le păşteam pe imaşul satului alături de alţi copii. Au fost vremuri plăcute, chiar dacă jumătate de zi mergeam la şcoală, jumătate de zi cu oile.

-Cu ce aţi rămas după venirea comuniştilor?

-Perioada colectivizării a fost pentru noi foarte grea. Fiind unul dintre oamenii de vază din comuna Vârfu Câpului, tata a fost ereu vizat, cu tentativa de a-l trece la chiaburi, deşi avea numai 3 hectare de pământ, dar cu 10 copii. Atunci nu se judeca corect. Totul depindea de o informare pe care o făcea un oarecare. În timpul colectivizării era acuzat că e împotriva formării cooperativelor de producţie. Apoi, şi cu arestarea fratelui, i s-a desfăcut contractul de muncă. A urmat o perioadă grea. Tata a slăbit mult. A devenit incomod. Şi eu am avut anumite probleme, tentativa de a mă agăţa şi pe mine, dar mereu am avut un înger păzitor.

-Sunt două imagini pe care domnul Alexandru Zub le aminteşte din această perioadă. Spune că fără rugăciunile mamei nu ar fi ieşit sănătos şi viu din închisoare: "Cred că m-a ajutat foarte mult, pentru că în închisoare mi s-au întâmplat lucruri pe care nu mi le explic, am scăpat din momente dificile. Când atmosfera devenea foarte apăsătoare şi nu mai suportam, se întâmpla un lucru care mă ducea brusc în altă parte. Rugăciunea mamei a contribuit, desigur. Voinţa ei disperată de a mă ajuta".

-Da, mama avea nişte prietene din sat cu care în anumite zile din sărbătoare mergeau la biserici şi făceau rugăciuni împreună pentru fratele Alexandru. Acelea probabil au fost clipele în care fratele a simţit că mama se roagă, deşi greutăţile erau pe capul lui.

-Şi scena întoarcerii acasă, în sat. Pe care, cu voia dvs., o voi relua prin mărturisirile domnului Alexandru Zub: "L-am văzut întâi pe tata, era în mijlocul ogrăzii, tăia lemne. Când m-a văzut intrând pe poartă a avut o ezitare, când m-a recunoscut mai întâi a scăpat toporul din mână, apoi a exclamat: Măăi, băiete! Am intrat în casă, mama lucra. Şi eu nu ştiam ce să-i spun. Exista o anumită jenă, o dorinţă a lor de a mă proteja, ştiau că nu trebuie să scormonească. O mentalitate ce ţine de filosofia omului simplu. M-au lăsat să spun doar cât am vrut să spun. Iar eu am spus foarte puţin. Discreţia intră în natura mea. Mi-am cultivat această discreţie". Cum vă amintiţi aceste momente evocate de fratele dvs.?

-Când a intrat acasă şi eu îmi amintesc. Era tuns scurt. Nu a vorbit prea mult, totdeauna a fost discret. Era slăbit...

-Dar nicidecum nu era imaginea unui om înfrânt!

-Nu! În ochi i se vedea voinţa. Nici nu a stat prea mult acasă, deşi părinţii l-au rugat să mai rămână. S-a dus la Iaşi, regreta că a trecut mult timp fără să fie la curent cu ce se întâmpla în domeniul culturii, rămăsese în afara bibliotecilor. Greu a ajuns de unde a plecat la Institutul Xenopol. Dar fiind foarte tenace a reuşit să se impună, deşi a fost ţinut la index până în 1989. Abia după 89 a fost făcut profesor universitar, deşi toţi ceilalţi profesori îl stimau în mod deosebit.


"Inspectorul mergea în primul rând la locuinţa directorului, să îl vadă dacă are livadă, ştie să altoiască, dacă ştie să îşi organizeze curtea"

-Să ne întoarcem la dumneavoastră, revenind în cursul cronologic. Eraţi acasă atunci când fratele Alexandru a fost arestat. Ce făceaţi în acei ani, 1958-1960?

-Eram acasă, lucram la Consiliul Local, ca agronom, fiind absolvent al Liceului Anastasie Başotă din Pomârla. În 64 lucram deja în învăţământ când s-a întors Alexandru din închisoare. În 68 am terminat studiile la Iaşi, la Ştiinţe Biologice, la fără frecvenţă, apoi am lucrat în învăţământ, la Şcoala nr. 2 mai întâi... Eram căsătorit cu o învăţătoare şi am zis să lucrez şi eu în învăţământ. Am fost director de cămin cultural în perioada 1968-1972. Comuna Vârfu Câmpului, pe plan cultural, era apreciată, aveam formaţii corale de 80 de persoane. Aveam un  învăţător talentat, Gheorghe Vasiliu, director la Şcoala Ionăşeni. Am avut un alt învăţător, talentat în domeniul foclorului, am avut formaţii de dansuri. În toate domeniile am ridicat nivelul de cunoaştere a domeniului şi din punct de vedere cultural. Ca director de cămin, de atunci am început reconstituirea trecutului cultural al comunei. Eu am dorit să plec de acolo, pentru că nu voiam să mă implic politic, iar funcţia respectivă însemna implicare politică. Voiau să mă pună secretar de partid şi am refuzat. Am avut un înger păzitor, care s-a chemat atunci inspectorul şcolar Mihai Burlacu.

-Să vorbim şi despre şcoala din anii 70-80, în raport cu şcoala de astăzi.

-Eu am intrat ca director coordonator în 1973. Vă spun cum am găsit şcoala.  Era săracă în ce priveşte baza materială, dar cu oameni deosebiţi. Am căutat să mi-i alătur ca să realizez ceva în beneficiul copiilor. Primul lucru a fost să lărgesc spaţiul, astfel că în doi ani de zile am făcut opt săli de clasă cu ajutorul satului. Revenind la oamenii satului de atunci, erau foarte receptivi la chemarea şcolii, numai dacă avea cine să îi cheme. În toată istoria şcolii părinţii au fost foarte receptivi, până la o anumită perioadă. Până în 1989. Aproape toate cadrele didactice de la şcoala din Vârfu Câmpului erau soţ-soţie, legaţi de sat, cu ruşine faţă de oameni. Aveau modele din trecut. Am găsit, cercetând arhive, oameni deosebiţi. Pe unii i-am cunoscut direct. Învăţătorul trebuia să fie un model. Inspecţiile care se făceau pe vremuri... Inspectorul mergea în primul rând la locuinţa directorului, să îl vadă cum s-a organizat, dacă totul este bine, dacă are livadă, ştie să altoiască, dacă ştie să îşi organizeze curtea.

-Cum erau elevii, în condiţiile grele de atunci?

-Până în 1962 au avut necazuri, la sate nivelul economic era destul de scăzut. Dar eram toţi la fel, nu ne aducea nimeni cu maşina, nu ne lua nimeni de la şcoală, trebuia să ştim drumul la şcoală şi de întoarcere. Cred că nivelul şcolii după 1989 a scăzut, în primul rând din cauza faptului că a avut loc o slobozenie a cadrelor didactice. Cadre foarte bune au plecat, nu mai erau legaţi dascălii de şcoală. Profesori foarte buni mi-au plecat atunci, au venit apoi cadre tinere, cu altă pregătire universitară, nu prea legaţi de şcoală. Poate asta e una dintre cauzele pentru care şcoala nu îşi mai îndeplineşte scopul formativ. În trecut existau programe corelative, care îmbinau cunoştinţe de fizică cu cele de matematică, chimie cu biologie, tipuri de lecţii obligatorii. Îl puneau pe elev să cultive o anumită cultură, să măsoare terenul, schiţa terenului. Totul era interdisciplinar. Mergea pe un făgaş bun.

-Şi cu aplicare practică a cunoştinţelor dobândite la clasă...

-Absolut! La noi a existat muzeu şcolar, grădină şcolară, lot şcolar. Exista o preocupare, exista control. Control care astăzi nu se mai face cu exigenţa cuvenită. Erau atunci în inspectoratul şcolar oameni responsabili. Domnul profesor Mihai Matei, un om pornit de la Şcoala Normală din Şendriceni, domnul Burlacu, şi alţii care făceau control foarte serios, cu inspecţii colective, nimeni nu scăpa din vizor. Se făceau controale amănunţite, până la câte note pui la un elev pe căptămână, de câte ori te-ai ocupat de notarea elevilor. Nu mai există asemenea controale.


"Nu toţi posesorii unui carnet de partid sunt şi buni organizatori sau destul de responsabili pentru a conduce învăţământul"

-Dacă cineva de sus, din minister, v-ar solicita astăzi să identificaţi problemele care au condus la prăbuşirea mediului cultural, educaţional românesc, spre ce anume v-aţi îndrepta?

-Urgent ar trebui ca Ministerul Educaţiei să nu mai numească directori politic. Depolitizare! Nu toţi posesorii unui carnet de partid sunt şi buni organizatori sau destul de responsabili pentru a conduce învăţământul. Este nevoie de un lider.

-Care ar fi criteriile alegerii acestui lider?

-Criteriul competeneţei, desigur. Probat printr-o experienţă didactică şi nu numai. Ştiţi cum se numeau directorii înainte? Trebuia să ai minimum 27 de ani, cu experienţă, un comportament ireproşabil,  pregătirea necesară. Nu se numeau oricum. Erau criterii profesionale şi comportamentale. Astăzi directorii se numesc politic şi acţionează politic. Directorii trebuie să fie oameni responsabili care să devină, la rândul lor, polarizatori pentru viaţa intelectuală. Aşa cum s-a întâmplat înainte vreme.

-Altă urgenţă?

-Este nevoie de o sită la universităţi. Prea uşor scot cadre, pe bandă rulantă. Nu cred că mă înşel, cunosc pe unii veniţi în învăţământ în ultima perioadă. Cum ar trebui stimulat un om care să facă din asta o preocupare? Asta e greu. Astăzi nu mai există dedicaţie profesională. Fiecare îşi face funcţionăreşte treaba. Nu mai sunt cadre locale, se face naveta, nu mai sunt legaţi dascălii de comunitate. Primarii ar mai putea face ceva. Să selecteze, începând cu gimnaziu, copii dotaţi, cu părinţi responsabili, să ofere burse pentru şcolarizarea lor cu condiţia să se întoarcă în sat. Ar fi o soluţie salvatoare.

-Avem un învăţământ performant doar când facem lista olimpicilor. Dar uităm de minţile strălucite ale copiilor de la ţară, care nu sunt deloc sprijiniţi. Pierdem aceste minţi strălucite?

-Ar trebui nu doar autorităţile locale, ar trebui şi inspectoratul să se implice. Cadrele didactice, demult, îndrumau copiii valoroşi. Era o preocupare a şcolii. Sunt de părere că directorul şcolii are cea mai mare răspundere pentru evaluarea corectă a şcolii şi punerea ei pe baze noi. În legătură cu ministerul, trebuie să facă programe de care vorbeşte în fiecare an dar niciodată nu s-a ocupat cu adevărat.

-Credeţi că o soluţie ar fi şi întoarcerea la triada din urmă cu mai bine de jumătate de secol: învăţător-preot-primar?

-Ar fi posibil, este o cheie pentru promovarea valorilor culturii, ale tradiţiei. Da, legătura dintre profesor, preot şi administraţie - primar. În istoria şcolii noastre ilustrativ este faptul că tatăl lui Enescu era atât de insistent pentru rezolvarea problemelor, încât mereu făcea rapoarte la Dorohoi pentru bănci, pentru materiale materiale. Astăzi, sincer, nu ştiu dacă mai ai pe cine stimula...

-Avem în faţă cartea ce poartă semnătura dvs., "Forme de rezistenţă anticomunistă. Zina Siretului Superior. Documente, mărturii, evocări, consecinţe". De unde nevoia de a lăsa aceste pagini despre rezistenţa anticomunistă. Înainte de 1989 v-a trecut prin minte că veţi scrie o asemenea carte?

-M-am gândit că nu pot să trec indiferent pe lângă un asemenea fenomen cumplit în istoria României. Am avut cazuri de învăţători şi profesori, cercetând arhiva şi realizând monografia şcolii, pentru sărbătorirea a 110 ani, am citit despre directorul şcolii, un om deosebit, revizor şcolar, cu activitate prodigioasă în toate domeniile, pe plan local implicat în toate problemele satului.

Un alt profesor, Mihai Moroşanu, absolvent de drept şi filologie, în 1959 a fost condamnat. Directorul şcolii nu s-a mai întors acasă. Condamnaţi politic. Mereu mă gândeam că nu putem noi, urmaşii, să punem o floare la mormântul directorului şcolii, căci nu ştiam unde a decedat. Apoi am aflat că a murit la Botoşani.

Pornind de aici am spus că e de datoria mea să nu trec pe lângă acest fenomen. Am lărgit sfera de cunoaştere în toată zona Siretului Superior, în fosta plasă, Berhometele – aşa se numea plasa -, din care fac parte comunele Vârfu Câmpului, Zvoriştea, Zamostea, Grămeşti, pe partea dreaptă a Siretului, întorcându-ne, Mihăileni, Dersca, am abordat şi Hilişeu. Am făcut cercetările cuvenite în arhive, documentare la faţa locului. Am constatat că foarte mulţi învăţători, intelectuali, se fereau să vorbească, frica încă nu dispăruse.

-Revenind la zilele de azi, ce credeţi că ar trebui să înveţe un tânăr politician din această carte?

-Tânărul politician ar trebui să se îndrepte asupra trecutului ca să ştie cum să trateze viitorul şi prezentul. Pentru că oamenii condamnaţi de atunci erau elite ale satelor. Toţi!