de Cătălin Borangic, istoric:
Suntem încă răniți până la os de comunism. Ca nație, ca mentalitate. Se fura și înainte, dar sub comuniști acest gest, altfel reprobabil, și-a modificat fundamental paradigmele.
Deposedați prin colectivizare de propriile averi și pământuri, dar totuși puși să le muncească, țăranii români (și nu numai ei) s-au văzut foarte repede la limita existenței, căci recoltele nu erau ale lor, iar partea care le era cedată era aproape întotdeauna insuficientă. Situația era agravată de cotele obligatorii foarte mari, cerute din diferite produse pe care adesea nu le aveau.
Așa că foarte rapid, furtul produselor agricole sau zootehnice din gospodăriile colective, din „avutul obștesc” - adică de pe câmp, din depozite, la cântar și de pe oriunde se putea - a devenit endemic.
Desigur, autoritățile încercau prin diverse metode de represiune să oprească hemoragia, dar în esență furtul de la colectiv, de la stat, a căpătat foarte repede legitimitate, prin generalizare și consimțământ.
Comunitatea nu mai recepta actul ca o abatere de la normele sociale și morale de conviețuire.
În noile sisteme sociale, furtul era mai mult decât supraviețuire. Era și revoltă, și răzbunare, era protest chiar, căci adesea țăranii distrugeau ce nu puteau fura.
Nu cred că a fost nevoie de instructaj. Martorii, istoriile scrise consemnează o stare generalizată cu privire la furt.
Industrializarea n-a făcut decât să mute la oraș niște țărani în căutare de un trai mai bun. Evident, aceștia au venit cu metehnele de acasă.
Cred că mai toată lumea își amintește că furtul de la întreprindere, fabrică, atelier, uzină nu era considerat un furt propriu-zis. Decât de Miliție, dar care intervenea doar în cazurile răsunătoare. CAP-urile n-au scăpat niciodată de furturi, până la final, când sătenii le-au furat chiar și pe ele cu totul.
În fapt, furtul de la locul de muncă a fost dintotdeauna un gest larg acceptat, mai tacit sau mai încurajator, de către ceilalți. Eu cred că pe filiera descrisă.
Am cunoscut oameni care dacă nu plecau acasă cu o mână de cuie, niște ghips, câteva lațuri sau o rolă de sârmă considerau ziua pierdută. Din instinct, aducă. De ce să dea banii pe ceva ce putea lua?
Cine nu-și amintește târgurile de vechituri din anii 90 pline de cuțite de strung noi-nouțe, de rulmenți, fermoare, ciorapi, truse de chei și în general tot ce se putuse fura de la fabrici, chiar cu ani buni înainte. Debandada cu privatizarea doar a dus furtul în absurd.
Iar astăzi, rar găsești vreun meșter să nu-ți vămuiască din materiale. Patronii de după Revoluție, mai ales cei străini, au fost adesea copleșiți de furturile din afacerile lor, când erau duse acasă inclusiv hârtia igienică din weceurile de la firmă.
Iar acum ne mirăm sincer că se fură în țara asta.
E congenital, oameni buni. E scris în ADN.