de Ciprian Mihali, filosof, profesor universitar:
În vreme ce noi dezbatem, la inițiativa unui senator mediocru, despre riscul ca un băiat îmbrăcat în fată să intre în toaleta fetelor, în jurul nostru se petrec tragedii pe care nici nu ni le putem imagina și despre care suntem incapabili să vorbim.
Dacă milioane de români au plecat din țară în ultimii ani, trebuie să fim conștienți că ei nu au făcut-o doar pentru că nu le ajungeau banii. Oamenii au fost săraci și înainte, vreme de decenii sau secole, dar pentru asta nu și-au părăsit casele și pământurile. Au făcut-o pentru că au devenit inutili. Pentru că nimănui în România nu-i mai păsa de ei.
Da, România este o țară în care autorităților (de la președinte și prim-ministru până la primarul din sat), nu le pasă de o mare parte din populația țării. Atunci când din țară au plecat olimpici, medici, ingineri, IT-iști, dar și zidari și instalatori, asistente și îngrijitoare, prostituate și copii ai străzii, se cuvine să fim conștienți că ei nu au făcut-o pentru bani: sigur, veniturile sunt discursul cel mai la îndemână, dar nu de bani duceau în primul rând lipsă toți acești oameni: ci de respect, de atenție. România de astăzi este societatea în care un român din patru nu înseamnă nimic pentru ceilalți. În care ne putem debarasa fără ezitare de absolut oricine, fără regret și fără ezitare, fără să-i întrebăm pe cei care pleacă de ce o fac, fără să ne mai pese o singură clipă de dramele sau tragediile individuale și colective.
Am întâlnit în aceste zile o femeie care a fugit din România împreună cu cei cinci copii, pentru că nenorocitul de stat român nu a putut pedepsi tatăl care viola una dintre fetițe. Iar mama și-a luat toți copiii și a plecat în Belgia, dacă nu să-și găsească dreptatea, măcar să scape de efectele devastatoare ale nedreptății. Am întâlnit femei cu copii care au fost alungate de acasă pentru că și-au urmat iubirea vieții, care i-a trădat pe toți și a devenit un infractor. Am întâlnit tineri care s-au stabilit în Belgia, dar frații sunt în Italia, tatăl în Anglia, iar mama rămasă în Moldova.
Ce îi unește pe toți acești oameni? Nedreptate, abuzul, disprețul unui stat care a devenit indiferent și monstruos cu toți cetățenii lui. Un stat care își urăște visceral cetățenii și se bucură când scapă de cei care îi reclamă dreptate. Este un stat profund nedrept, pentru că toate concursurile și examenele și angajările sunt nedrepte, pentru că totul se aranjează, totul se trafichează, totul e pe pile și influență. Pentru că nici măcar justiția nu mai face dreptate, pentru că atunci când încearcă să ajute oameni, tribunalul ajută călăii, nu victimele.
Și atunci oamenii, lipsiți de apărare, lipsiți de orice posibilitate de a vorbi, de a se revolta, de a găsi dreptate, nu au de ales și pleacă: în Belgia, în Anglia, în Spania sau în Italia, nu o duc neapărat mai bine, dimpotrivă, suferă uneori ca niște câini în chirii insalubre și cu salarii nesigure: dar măcar nu sunt batjocoriți.
Iar soluția nu este de a-i mitui ca să se întoarcă în țară. Nu le trebuie miile de euro promise de niște îmbuibați. Ei vor doar să fie respectați și să știe că trăiesc într-o societate dreaptă.
Până ce România nu va deveni o societate dreaptă, oamenii vor continua să plece, să fugă din calea nedreptăților cotidiene, indiferent câte măriri de salariu li se vor promite.