de Ciprian Mihali, filosof, profesor universitar:
Trăim fără îndoială un moment de răscruce în istoria omenirii, a Europei și, poate, și a României. După COVID19 multe lucruri nu vor mai fi la fel. Societățile noastre vor fi puse la încercare în numeroase dintre certitudinile, obișnuințele și dimensiunile confortului câștigat în ultimele decenii. O parte din trecutul nostru se va închide definitiv. Iar o parte din viitorul nostru se va deschide inevitabil. Nu este deloc sigur că acestea sunt amândouă vești bune.
Ceea ce se măsoară și se decide acum este ceea ce mulți experți numesc reziliență, altfel spus capacitatea unui sistem (social sau instituțional) de a-și reveni în urma unei perturbări grave, a unei catastrofe naturale, tehnice sau sanitare.
În mod aparent paradoxal, societățile cele mai reziliente sunt fie cele care au o osatură instituțională foarte solidă (ca în țările foarte dezvoltate, precum Japonia, Elveția, Germania sau țările scandinave), fie o țesătură comunitară solidă, întărită din cauza numeroaselor încercări la care a fost supusă în timp (iar aici e cazul unor societăți africane, bunăoară, care au știut să se adapteze în timp foametei, molimelor, secetelor, inundațiilor etc.).
România e din nou într-o situație tare proastă din punctul de vedere al rezilienței: ultimele decenii au slăbit foarte mult legăturile sociale și comunitare, fie prin urbanizare haotică, fie prin emigrare.
Pentru a se adapta unei lumi noi, sălbatice, oamenii au renunțat la o parte din calitățile care ușurează nu doar trecerea comună peste o traumă, ci și extragerea de învățăminte permițând societății să treacă mai ușor peste alte eventuale traume.
„Colectiv” este, pentru noi, prenumele eșecului rezilienței.
Din punct de vedere instituțional, situația este infinit mai proastă decât la nivel comunitar. Corupția, frauda, hoția, nepotismul au slăbit nu doar ierarhiile instituționale (autoritatea și eficiența actului decizional), ci și comunicarea inter-instituțională, iar asta se vede în bâlbâieli, în frica de a lua decizii, în dependența de niște ordine politice date de oameni perfect incompetenți sau de-a dreptul iresponsabili.
Ne dorim cu toții ca acest coșmar sanitar să ia sfârșit cât mai curând. Dar, în acest moment, sfârșitul lui depinde, pe de o parte, de viteza cu care cercetătorii vor găsi antidotul medical, iar, pe de altă parte, de capacitatea fiecăruia de a înțelege că nu are nicio șansă de a răzbi de unul singur. De felul în care fiecare va ști să ofere încredere fiind responsabil și să se încreadă în celălalt și în autorități.
Oricum ar fi, în următoarea perioadă va trebui să ne bazăm pe ce am construit vreme de trei decenii și să suportăm consecințele a ceea ce s-a distrus vreme de trei decenii. Iar proporțiile dezastrului vor depinde de proporția dintre distrugere și construcție. Rezultatul acestei proporții se numește reziliență.
Dacă vom fi inteligenți, reziliența ne va permite să ne redefinim ca națiune, să redefinim noțiuni precum patriotism, curaj, solidaritate, responsabilitate, de data aceasta în acord cu propriile noastre experiențe și nu cu mistificări venind din alte epoci. Căci singurul patriotism veritabil este cel al putinței de a depăși împreună cele mai grele încercări ce se ivesc în fața unei comunități naționale.