de Ciprian Mihali, filosof, profesor universitar:
În rasism există întotdeauna ceva fascinant, miraculos. Rasismul spune ceva de genul: „e de ajuns să închizi ochii È™i să îÈ›i imaginezi cum ar putea să arate o lume pură fără evrei, fără negri, fără È›igani, fără homosexuali, fără lesbiene, fără handicapaÈ›i, fără... Vă puteÈ›i imagina cât de frumoasă, de albă È™i neprihănită ar fi o asemenea lume?”.
Există în orice poveste rasistă un contrast foarte puternic între curățenia „noastră” È™i murdăria „lor”, între inocenÈ›a noastră È™i păcatul lor cel greu. Asta la nivelul imaginaÈ›iei È™i al unui imaginar care se poate amăgi cu asemenea noriÈ™ori imaculaÈ›i care ne-ar fi promiÈ™i dacă scăpăm de cei care ne trag în jos.
În practică însă, obiectivul înălțător al rasismului trebuie rezolvat tehnic È™i industrial. Da, lumea e mai frumoasă È™i mai „curată” fără intruÈ™i, dar cum scăpăm totuÈ™i de ei? A scăpa de ei înseamnă că trebuie să ne „murdărim” totuÈ™i pe mâini, nu? Asta au înÈ›eles să facă naziÈ™tii, când au creat programe birocratice È™i industriale de exterminare.
Pentru că una este „puritatea” idealului rasist È™i alta este mizeria punerii lui în practică. Toată istoria modernă a Occidentului stă mărturie pentru atrocitățile, cruzimile È™i barbariile pe care le implică realizarea idealului rasist. Cei nedoriÈ›i, cei inferiori, cei urâÈ›i nu dispar ca prin miracol, ei trebuie bătuÈ›i, torturaÈ›i, închiÈ™i, gazaÈ›i, arÈ™i – È™i în această fază tehnică se pune la încercare umanitatea omului.
Este idealul purității (sau eficienÈ›ei, sau al natalității, ca în cazul primarului de la Târgu MureÈ™), atât de nobil încât să ne îndreptățească să curmăm vieÈ›i, să interzicem vieÈ›i, să pedepsim vieÈ›i?
Aceasta e dintotdeauna esența rasismului: nu frumusețea falsă a idealului său, ci oroarea permanentă și inevitabilă a violenței pe care o provoacă. A crimei pe care o presupune.
Nu, „problema È›iganilor” nu se rezolvă aÈ™a cum vrea primarul nazist, deÈ™i ar fi unii care l-ar urma în entuziasmul lui exterminator.
Problema, dacă există o problemă, este a statului care nu a făcut nimic vreme de decenii pentru a-i scoate pe acei oameni din starea de cruntă dependență de o alocație.
Un stat eÈ™uat, un stat care de 150 de ani nu este în stare să scoată o parte a poporului din sărăcie, umilință È™i analfabetism È™i care în loc să-È™i asume responsabilitatea acestui eÈ™ec dă vina pe originile etnice ale acestei părÈ›i a poporului român.