de Ciprian Mihali, filosof, profesor universitar:
În rasism există întotdeauna ceva fascinant, miraculos. Rasismul spune ceva de genul: „e de ajuns să închizi ochii și să îți imaginezi cum ar putea să arate o lume pură fără evrei, fără negri, fără țigani, fără homosexuali, fără lesbiene, fără handicapați, fără... Vă puteți imagina cât de frumoasă, de albă și neprihănită ar fi o asemenea lume?”.
Există în orice poveste rasistă un contrast foarte puternic între curățenia „noastră” și murdăria „lor”, între inocența noastră și păcatul lor cel greu. Asta la nivelul imaginației și al unui imaginar care se poate amăgi cu asemenea norișori imaculați care ne-ar fi promiși dacă scăpăm de cei care ne trag în jos.
În practică însă, obiectivul înălțător al rasismului trebuie rezolvat tehnic și industrial. Da, lumea e mai frumoasă și mai „curată” fără intruși, dar cum scăpăm totuși de ei? A scăpa de ei înseamnă că trebuie să ne „murdărim” totuși pe mâini, nu? Asta au înțeles să facă naziștii, când au creat programe birocratice și industriale de exterminare.
Pentru că una este „puritatea” idealului rasist și alta este mizeria punerii lui în practică. Toată istoria modernă a Occidentului stă mărturie pentru atrocitățile, cruzimile și barbariile pe care le implică realizarea idealului rasist. Cei nedoriți, cei inferiori, cei urâți nu dispar ca prin miracol, ei trebuie bătuți, torturați, închiși, gazați, arși – și în această fază tehnică se pune la încercare umanitatea omului.
Este idealul purității (sau eficienței, sau al natalității, ca în cazul primarului de la Târgu Mureș), atât de nobil încât să ne îndreptățească să curmăm vieți, să interzicem vieți, să pedepsim vieți?
Aceasta e dintotdeauna esența rasismului: nu frumusețea falsă a idealului său, ci oroarea permanentă și inevitabilă a violenței pe care o provoacă. A crimei pe care o presupune.
Nu, „problema țiganilor” nu se rezolvă așa cum vrea primarul nazist, deși ar fi unii care l-ar urma în entuziasmul lui exterminator.
Problema, dacă există o problemă, este a statului care nu a făcut nimic vreme de decenii pentru a-i scoate pe acei oameni din starea de cruntă dependență de o alocație.
Un stat eșuat, un stat care de 150 de ani nu este în stare să scoată o parte a poporului din sărăcie, umilință și analfabetism și care în loc să-și asume responsabilitatea acestui eșec dă vina pe originile etnice ale acestei părți a poporului român.