de Ciprian Mihali, filosof, profesor universitar:
Un bun prieten dintr-un județ împădurit al României îmi spune că niciodată ritmul defrișărilor ilegale nu a fost mai intens, mai sălbatic ca în aceste zile. Ca și cum salvarea țării ar depinde de frenezia cu care se taie pădurile, de zecile de camioane cu bușteni care nu se mai opresc, sub ochii celor mai corupte autorități locale care pot să existe.
În România, zonele de non-drept sunt tot mai întinse. Zone în care, dacă protestezi, ai soarta pădurarului din Maramureș, ucis fără scrupule de mafia locală.
Oamenii se tem pentru viața lor, pentru că li se aprinde mașina sau casa din greșeală, pentru că se pot întâmpla oricând accidente. Oamenii din orice instituție, din spitale, din licee, din universități, din administrații locale, din agenții de tot felul din sate sau comune, se tem. Se tem pentru posturile lor și pentru viața lor.
Și au dreptate să se teamă. De aceea aș fi foarte precaut când îi judecăm pe oameni că nu reacționează, că nu denunță abuzuri, că nu ies în față.
Dacă o fac, curajul lor ține cât o repriză de spectacol la televizor sau pe facebook, după care se întorc în spațiul lor dominat de mafioți, de șefi pentru care toți angajații sunt un nimic, de primari și președinți de consilii județene care se comportă ca niște stăpâni de iobagi cu oamenii simpli.
Frica nu e întreținută artificial, ci e sădită și cultivată prin mijloace coercitive foarte diverse. Și ajunge la proporții insuportabile pentru că oamenii nu se simt protejați de nimeni. Polițistul local e pe o mână cu traficanții, primarul are și el partea lui de comision, managerul este cel care controlează fărădelegile.
Unde vreți să își spună oamenii frica într-un stat de non-drept? Unde să își caute dreptatea? Care dintre autorități îl mai protejează azi pe cetățeanul simplu în fata abuzului?