de Ciprian Mihali, filosof, profesor universitar:

Ieșim, de vreo două decenii încoace, ca societate, dintr-o istorie seculară a foamei și sărăciei. Anii 30 și apoi anii 60-70 au fost perioadele scurte în care modernizarea prin bunăstare relativ generalizată au fost curmate tragic de anii războiului și ai stalinismului, respectiv ai privațiunilor dramatice din anii 80. Societatea întreagă (sau majoritatea ei) nu a cunoscut, astfel, niciodată bunăstarea, îndestularea, nu a reușit să alunge niciodată spectrul lipsurilor (bani, mâncare, bunuri mobile, proprietăți) și, mai ales, spaima pierderii lor neașteptate, din cauze independente de voința lor (confiscări, jafuri, naționalizări, falimente etc.).

Așadar, abia de vreo douăzeci de ani încoace începem să posedăm, să avem ceva care e al nostru și numai al nostru. Explozia imobiliară, cumpărare de mașini, de orice fel de mașini, și mai ales mulțimea de garduri dau seama pentru această dobândire și împroprietărire pe termen lung și durabil.

Mental însă e nevoie de mai mult timp decât două decenii pentru a scoate din capetele noastre asemenea frici. Noi nu am terminat încă de dobândit, nu a venit încă momentul să împărțim, nici vorbă să avem în minte ideea că am putea împărți ceva agonisit cu atâta trudă. Bunicii noștri nu au avut nimic, părinții noștri au reușit să aibă un apartament sau o mașină după o viață de trudă, abia noi ce începem să avem.

Toate politicile publice din ultimii treizeci de ani au fost despre „a avea”, despre „buzunarul românilor”, cum spunea Liviu Dragnea. Gardul înalt și buzunarul plin sunt imaginile dominante ale unei lumi în care individualismul modern s-a repliat pe identitatea centripetă dintre „a fi”, „a avea” și „a părea”. Nu exiști dacă nu ai și nu ai dacă nu arăți că ai. Iar asta nu e neapărat un lucru rău câtă vreme împlinirea personală nu se reduce la gard și buzunar.

Atunci când această societate va învăța, de la conducătorii ei vizionari, de la educatorii ei competenți, de la părinții ei împliniți, că a împărtăși nu înseamnă a ne întoarce la comunism, că a nu poseda totul în exces, a nu înmagazina, a nu risipi și a nu arunca totul și oriunde nu sunt rămășițe ale trecutului, ci provocări ale unui viitor apropiat cu alte mize și pericole decât comunismul tot mai îndepărtat, abia atunci vom putea imagina împreună o zi de mâine eliberată de fricile trecutului, deschisă spre un poimâine al nostru și nu spre un ieri din ce în ce mai fantasmatic și mai steril.