DUMITRU TIGANIUC
Dumitru Ţiganiuc: Dacă acest interviu mi se ia doar dintr-un gest de pură curtoazie, m-aş întrista; dacă însă s-a înţeles ca interviul să fie o imagine relativă a celor şaptezeci de ani de viaţă – atunci aş putea să surâd.
Bunul Dumnezeu şi părinţii m-au înzestrat mai întâi cu o memorie bună. Deşi eram de trei ani şi jumătate când au venit ruşii peste noi, îmi amintesc scene şi întâmplări tulburătoare din sat şi din curtea casei. Parcă văd şi acum doi bondari uriaşi zumzăind ciudat nu dinspre Prut, ci dinspre apus, avioane care-au mitraliat chiar strada unde-mi era casa, şi parc-o văd pe mama acoperindu-mă cu o plapumă şi împingându-mă sub un pat în timp ce aud şi acum exploziile bombelor aruncate peste fabrica de zahăr şi spirt de la Ripiceni. Iar apoi, peste Prut, pe malul basarabean zăream cazanele uriaşe portocalii (nu se ştia atunci de PDL), unde se depozitase melasa de la fabrică, stând lângă o serie de motoare dezmembrate aparţinând fabricii distruse.
Părinţii mei, la obârşie ţărani, au lucrat efectiv la fabrica de zahăr, eu păstrându-le şi acum carnetele de muncă. Şi chiar din acele începuturi de viaţă păstrez amintiri tulburătoare pe care le-am înscris pe nişte pagini de caiet. Nu pot uita când copil mic, cu păr cârlionţat, eram în braţele unei vecine, iar lângă fruntea ei un ofiţer rus îndreptase un pistol. Martori erau chiar copiii săi mai mari decât mine, băiatul, Niţă, e posibil să traiască încă pe la Dorohoi. Se pare că eu am fost salvatorul vieţii acelei femei. Lacrimile curate şi vărsate cândva parcă ar curăţa şi ilumina acele momente mai puţin fericite.
Şi mă văd cu picioarele goale, înfundate până mai sus de glezne într-un praf cenuşiu, sub un soare realmente de foc, adunând spice de grâu căzute din căruţe sau rămase pe mirişte, spice cărora mama le lua boabele şi le ducea la o râşniţă şi din care obţinea câţiva pumni de făină să facă turte coapte (era prin 1946).
Satul în genere, nu doar casa mea, a suferit şi-a plâns în acei ani, urmaţi de perioada colectivizării forţate. Poezia mea s-a filtrat de la început prin pâinea curată a lacrimilor mele şi ale mamei mele, de aceea tonurile elegiace nu sunt construite ca-ntr-un joc, ci naturale, autentice. Nu cred, însă, că oricine a suferit şi a plâns devine poet. Poezia se naşte şi din har, dar şi din şcoală, din iubirea faţă de cărţi, care încă din copilărie era uneori mai importantă decât pâinea zilnică. Şi cum să nu fi plâns în mine mai mult, decât exteriorizându-mă, când în grădina casei mele de la Ripiceni, când s-a realizat lacul de acumulare de pe Prut, au fost aşezate alte două case şi raiul grădinii mele cu trandafiri, vie, pomişoară, pruni, meri, peri, zarzări, cu tufe de zmeură s-a spulberat. Peste întuneric, nedreptăţi şi suferinţe, lacrima din cântec a devenit punctul meu real de sprijin.
Accentele din volumul "Ecranul de iarbă", apărut în anul 1986, ne trimit la anii grei de sub comunism, care nu v-au marcat creaţia de până atunci, aşa cum s-a întâmplat cu alţi autori din generaţia dumneavoastră, pentru că în volumele precedente v-aţi refugiat în paradisul "socotit pierdut al naturii, al satului şi al lumii de la ţară" (Laurenţiu Ulici). "Ecranul de iarbă" este un imens ecran în care ne ducem viaţa într-un "Joc de umbre", cu fantezie, rezistând în călătoria aceea "prin clorofila timpului banal", un timp bolnav, călătorind prin noi înşine, spre nicăieri, târând după noi "cămăşile prin rouă" – sufletele neînvinse. Această carte a fost un protest subtil, în speranţa trezirii, poetul ducând ca un mim "o maimuţă albă pe umăr". V-aţi simţit învins vreodată în acel timp banal?
Dumitru Ţiganiuc: Odată cu volumul "Aceeaşi lumină", apărut la Editura Junimea din Iaşi, reacţiile versului meu faţă de asperităţile şi umilinţele acelui timp s-au infiltrat discret în metaforele textului, încercând să sugerez, de altfel ca şi alti autori, că timpurile sunt trecătoare, dar marile trăiri şi sentimente sar peste vremi, merg înainte ca şi copiii cu cheile la gât care "aleargă neopriţi de orizonturi,/ ca o lumină trec peste urât/ fără a ţine cont de timp, de conturi…".
Poate, rar, cineva se va fi întrebat cum de-au apărut atunci într-o carte asemenea poezii. Iar eu răspund apăsat că unele texte nu mi-au fost acceptate în volum pe motivul de mai sus. Dar rămân îndatorat colectivului care conducea viaţa acelei edituri, condus de scriitorul Mircea Radu Iacoban, şi redactorului C. Drăgan, pentru înţelegerea de care s-a dat dovadă, pentru încurajarea estetică, promovându-mi cartea; şi să nu uităm că, tot în acele timpuri, un volum sau o poezie ori mai multe apărute într-o revistă ca Luceafărul, Cronica, Convorbiri literare erau susţinute băneşte, fenomen care azi e o "rara avis".
Mă întrebaţi dacă m-am simţit învins vreodată în acele vremuri; bineînţeles că am trăit chiar şi în viaţa mea de profesor umilinţe apăsătoare, dar poezia era soldatul meu de plumb care m-a reechilibrat, mi-a adus o victorie sufletească.
Un om dă valoare existenţei sale prin amintirile pe care le răspândeşte prin lume. Un profesor valoros, se spune, este cel despre care foştii elevi îşi amintesc. Câţi foşti elevi îşi amintesc de dumneavoastră, domnule Dumitru Ţiganiuc? Poate fi acesta un prilej să vă amintiţi de elevii care v-au trecut prin "mână"? Care dintre ei vă sunt încă vii în amintire?
Dumitru Ţiganiuc: Nu cred că despre profesorul de română Dumitru Ţiganiuc s-ar înşira doar amintiri pozitive, dar sunt sigur că au rămas şi secvenţe de neuitat în memoria multora dintre elevii mei. Aş aminti că uneori eu însumi am fost surprins de reacţia foştilor mei elevi.
Acum trei ani, în vara destul de încinsă, mă întorceam de la gară şi aşteptam ca un maxitaxi să mă ducă în centru. Maşina vine, oamenii se îngrămădesc să urce şi şoferul mă solicită să mă aşez lângă dânsul. Maşina porneşte, eu dau să-i plătesc şoferului, dar el, cam trecut de patruzeci de ani, îmi zice: "Nu mă mai recunoaşteţi, dom’profesor, v-am fost elev la "Laurian" şi mereu am regretat că nu v-am ascultat sfatul să învăţ. N-aţi fost un om rău, dom’ profesor, ne-aţi vrut binele, dar mulţi ne-am trezit prea târziu". Nu pot uita vorbele fostului meu elev, de aceea şi cred că viaţa mea a avut un sens. Desigur, dintre foştii elevi, unii s-au distins, şi-au dat doctorate în străinătate (Franţa, Spania, Italia), au scris eseuri mai mult decât interesante, au tipărit cărţi de poezie, de proză, au făcut traduceri importante, s-au impus în cercetarea unor limbi clasice sau străine etc.
Din dorinţa de a nu sări peste vreun nume de elită dintre foştii elevi, nu-i nominalizez în acest interviu. E mai bine să-i port în sufletul meu, chiar dacă, poate, sufletul lor m-a uitat.
Aţi cunoscut mulţi poeţi şi scriitori botoşăneni, despre mulţi dintre ei aţi scris cronici elogioase, despre majoritatea aţi vorbit la diferite ocazii publice (şezători literare, prezentări de carte etc). La ce nivel consideraţi că se află poezia scrisă de poeţii botoşăneni în contextul actual al poeziei româneşti?
Dumitru Ţiganiuc: N-aş spune că-n activitatea mea literară am cunoscut pe toţi poeţii şi scriitorii plecaţi de la Botoşani, cândva, sau trăind şi scriind sub cerul botoşănean. Dacă i-am cunoscut pe unii, atunci mi i-am apropiat prin cărţile lor, realizându-le cronici de susţinere şi apreciere, fiind convins că nivelul talentului şi creaţiei acestor condeieri nu este cu nimic mai prejos de ceea ce se publică şi se susţine în revistele literare centrale. De altfel, revista ce apare la Botoşani – "Hyperion" - sub tutela ochiului generos, dar exact, al scriitorului profesionist Gellu Dorian, eu o situez între publicaţiile centrale ale beletristicii actuale.
Dacă trebuie să dau încă un nume având, într-un trecut mai îndepărtat, un rol dinamic, de descoperitor de talente, dar şi de descurajator al unor iluzii, un om care s-a contopit într-un mod inimitabil cu viaţa culturală de la noi, acesta este poetul şi memorialistul plin de relief Lucian Valea, bistriţean la obârşie.
Ce sfat aţi da poeţilor tineri, celor care abia debutează în poezie?
Dumitru Ţiganiuc: Poeţii tineri şi cei foarte tineri ar fi de dorit să se familiarizeze cu exigenta estetică a cărţilor scrise de cei mai în vârstă, cu mecanismele lirismului lor, nu însă printr-un gest de mirare, ci de individualizare reală. De la iluzie la realitate sunt mulţi paşi de făcut şi ambiţia nu ajunge dacă nu-i contopită cu o cultură estetică pozitivă. Le-aş mai da un sfat: să scrie atunci când simt că au ce spune.
Pentru că aţi fost destul de zgârcit cu editurile şi cu cititorii dumneavoastră, publicând volume de versuri destul de rar, ce surpriză ne pregăteşte poetul Dumitru Ţiganiuc?
Dumitru Ţiganiuc: Cred că n-am fost zgârcit cu caietele mele, dar exigenţa faţă de mine însumi m-a făcut să ocolesc, adeseori, paginile revistelor sau presa tipografică. Voi scoate, sper, în curând două volume de poezii şi un eseu despre creaţia unora dintre botoşăneni.
În încheiere aş vrea să faceţi referire la condiţia scriitorului din zilele noastre, în speţă a poetului, care e şi mai delicată, pornind de la versul lui Hölderlin: "La ce bun poeţii în vremuri sărace?".
Dumitru Ţiganiuc: În condiţiile de azi sociale şi spirituale, destinul scriitorului, şi îndeosebi al poeţilor, poate fi asemănat cu Fata Morgana, rătăcind prin deşertul Sahara. Să nu uităm însă că sub dunele mişcătoare se află apa – element vital ce trebuie asociat cu un al doilea element vital – creaţia.
La şaptezeci de ani nu pot să ridic steagul unui optimism insolent, dar cred că vitregia vremurilor nu poate seca izvoarele vitalităţii generaţiilor. Şi-apoi se cuvine să sperăm că şi deasupra noastră tronează lumina Marelui Creator.
(A consemnat poetul Nicolae Corlat. Interviul complet poate fi citit in revista Hyperion, numerele 1-2-3, din 2011, disponibil pe site-ul Stiri Botosani)
Dumitru Tiganiuc s-a nascut pe 24 martie 1941, la Ripiceni, judetul Botosani. Profesor la Colegiul National A.T.Laurian, poet, membru al Uniunii Scriitorilor din Romania. A absolvit Facultatea de Filologie a Universitatii A.I.Cuza din Iasi, promotia 1965. Imediat dupa absolvire a activat, pana in 1966, ca profesor de limba si literatura romana, la Liceul Teoretic din Darabani. Urmatorii doi ani i-a petrecut la Centrul Regional al Creatiei Populare Suceava, ca instructor. Se intoarce repede la catedra. Din 1969 pana in 1974 este profesor la Liceul Teoretic Saveni, urmatorii ani, pana in 1982, profeseaza la Liceul Electrocontact Botosani. Dupa 1982 vine la Laurian, unde, din 1999, este profesor titular la catedra de limba si literatura romana.
A colaborat la diverse publicatii periodice din Botosani si din tara cu versuri, articole literare si recenzii: Caiete botosanene, Amfitrion, Hyperion, Ateneu, Cronica, Convorbiri literare, Contemporanul, Romania literara, Luceafarul, Tribuna s.a.
A condus cenaclul literar al Casei Corpului Didactic si cel al filialei Botosani a Uniunii Scriitorilor. Face parte din colegiul de redactie al revistei de cultura Hyperion - Caiete botosanene. Este prezent intr-o serie de culegeri de versuri si proza aparute pe plan local si national.
Debuteaza in anul 1964, inca din facultate, la revista Luceafarul.
Stiri Botosani ii ureaza poetului Dumitru Tiganiuc, la sarbatorirea celor 70 de ani, multa sanatate, impliniri sufletesti si bucurii scriitoricesti pe masura harului sau! LA MULTI ANI!