Suflet de botoşănean, înmuiat în apele mării. Meseria de scafandru, cu unul dintre cei "aleşi"
OAMENI si MESERII

Suflet de botoşănean, înmuiat în apele mării. Meseria de scafandru, cu unul dintre cei "aleşi"
"Dacă ar fi uşor, oricine ar putea-o face". Pentru noi, oamenii cu preocupări obişnuite, pare doar o simplă zicere. Pentru o mână de oameni, însă, aceste cuvinte reprezintă un motto, cuvintele care îi călăuzesc în fiecare zi de muncă. Acei oameni lucrează la Centrul de Scafandri din Constanţa, structură militară în care activează și botoşăneni.

De câţiva ani, în fiecare vară, în preajma Zilei Marinei, ofiţerii, maiştrii militari şi subofiţerii Centrului de Scafandri din Constanţa ies la întâlnire cu oamenii obişnuiţi, desfăşurându-şi tehnica de lucru. Curioșii care doresc pot deveni scafandri pentru câteva minute. După instructajul teoretic- scurt dar cuprinzător, amatorii costumaţi în neopren intră pe mâna scafandrilor care încearcă să le explice cum se inspiră pe gură, nu pe nas. Lucru dificil, chiar dacă nu pare. Dacă reuşeşti să inspiri pe gură din muştiucul care aduce aerul necesar, urmează scufundarea propriu-zisă.

Când totul e verde, bucăţi de alge şi vegetaţie marină dansează în jurul tău, instinctul de conservare se activează și te îndeamnă să nu mai asculţi de curiozitatea care te tot împinge să explorezi mai mult şi-ți ordonă să te ridici la suprafaţă. Asta e prima luptă a "scufundacului" amator. La scafandri, însă, instinctul de supravieţuire are alte atribuţii – să-i țină în viață într-un mediu ostil și care nu poate fi dominat, indiferent de cât de buni sunt.

De pe Başeul natal pe malul mării

Printre scafandrii prezenţi la scufundări, un botoşănean, crescut pe malul Başeului şi care, la 14 ani, a "plonjat" în adâncurile cunoaşterii mării. Maistru militar principal Marian Vasile Arfire este unul dintre instructorii Centrului de Scafandri, cei care iau în primire profani, atît din structurile militare cît și civile care dețin scafandri profesioniști în organigramă, şi-i învaţă "să planifice, să organizeze, să conducă şi să execute o scufundare în siguranţă", după cum scrie în atribuţii.

"Sunt un om obişnuit, născut şi crescut în Nordul Moldovei, la Săveni, care a avut şansa să facă tot ce-şi doreşte. O şansă uriaşă, de care puţini au norocul să beneficieze, în condiţiile în care mulţi au calităţile necesare să facă ce facem noi. Am trecut printr-o mulţime de aventuri, dar am rămas dedicat scufundării", povesteşte Marian Arfire.

A terminat cursurile gimnaziale la Săveni şi le este şi acum recunoscător profesorilor care au văzut în el acel "ceva" numai bun de exploatat. Îşi aminteşte cu nostalgie de Casa Pionierilor unde, alături de alţi copii de vârste similare, migălea aeromodele şi navomodele, dedicându-le ore până când reuşea să le asambleze. Atunci în micul săvinean s-a pornit lupta. Amănunte, mai târziu.

"Tatăl meu m-a convins să urmez Liceul Militar, argumentele sale fiind de ordin sentimental. La vremea adolescenței, tata a făcut parte dintr-o celulă anticomunistă și a fost încarcerat pentru asta. Liderul grupului rebel era tot elev, dar la Liceul Militar, şi i-a impresionat pe toţi atunci când a luat asupra lui întreaga vină. În ciuda gestului, toţi au intrat în puşcărie, liderul chiar la Piteşti, ceilalţi la Iaşi, însă tocmai conduita sa generoasă şi responsabilă l-a convins pe tata că acel liceu militar formează caractere adevărate, oameni adevăraţi pentru care onoarea nu e doar o noţiune", îşi aminteşte scafandrul.

Aşa că, la nici 15 ani, a abandonat confortul și siguranța date de prezența familiei şi a plecat din micul orăşel botoşănean la Constanţa. "A fost extrem de greu pentru mine şi pentru colegii mei, dar am avut şansa unor comandanţi şi colegi extrem de buni. Nu cred că făceam față fără ei, împărţeam aceeaşi soartă, toţi veniţi din toate colţurile ţării, toţi nişte copii, dar, din nou, am fost un norocos şi norocul nu m-a părăsit nici acum".

Sufletul, teren de luptă între cei doi uriaşi albaştri: cerul şi marea

"În liceu am descoperit tentația lucrului sub apă. Totul a început cu un dicţionar de scufundare, unul dintre primele documente despre scufundare în România, "Scafandri şi vehicule subacvatice", de Dumitru Dinu şi Constantin Vlad. Erau cel mult cinci cărţi apărute la momentul respectiv despre acest domeniu şi dicţionarul ăsta era una dintre ele. Am şi acum dicţionarul, e una din cărţile mele de căpătâi. În acelaşi timp, însă, tentația zborului a devenit atât de mare încât în timpul şcolii militare m-am brevetat paraşutist", spune Marian Arfire.

După ce a absolvit Liceul Militar de Marină "Alexandru Ioan Cuza", a urmat Școala Militară de Maiștri de Marină "Amiral Murgescu", începută în 1988. Având experiența Liceului Militar, a fost mai uşor. Numai că Cerului nu i-a convenit nestatornicia tinerelului, aşa că i-a pregătit nişte surprize dureroase, care l-au "alungat" în adâncuri.

"Eram în şcoala militară şi am avut posibilitatea să fac un curs de deltaplan. Odată, am căzut cu tot cu deltaplan şi l-am rupt, cam de la vreo cinci metri. Problema nu era că am căzut, ci că în săptămâna următoare aveam examenul de stat, cum era pe atunci. Am avut noroc că nu mi-am rupt clavicula, că n-aş fi putut scrie. M-am lovit la cap, dar nu a fost mare jale. Tot în perioada şcolii, am făcut un curs de paraşutism, avându-l ca instructor pe comandantul de atunci al Divizionului de Scafandri de Luptă, comandorul Paul Chiron, un om de o calitate umană şi profesională absolut remarcabilă. Atunci i-am cunoscut pe scafandrii de luptă şi mi-am dat seama că mi-ar plăcea să mă număr printre ei. Experienţele ulterioare cu zborul m-au convins că nu prea am ce căuta pe cer, mai ales că în 1990, am avut un incident la paraşutare, când am dat cu capul de pământ. Nu mi-am pierdut cunoştinţa dar a fost urât, mi-a cam zdruncinat creierul", râde acum scafandrul.

La asta se adaugă şi un incident cu parapanta, când şi-a "deranjat" un picior, iar toate aceste experienţe l-au îndepărtat de Cer, deşi şi acum mai zboară- salvarea pe mare cu ajutorul elicopterului face parte din misiunile normale ale scafandrilor.

Fundul mării, verde ca dealul Naftuli

Despre prima scufundare vorbeşte cu nostalgie. Rememorează acele clipe de parcă s-ar fi întâmplat ieri, nu în urmă cu 25 de ani. "S-a întâmplat să o fac pe timpul unui viscol, pe 6 decembrie 1991. Vremea era atât de urâtă, iar noi atât de emoţionaţi şi nerăbdători. Când am intrat sub apă, am fost fascinat, era un mediu de vis. Atâta linişte, o ambianță total diferită de cea de afară. Prima senzaţie e că te fură peisajul, eşti atât de încântat de ceea ce vezi încât uiţi şi de frică şi de tot. Era atât de frig, încât apa era "cristal", iar pe fund era algă atât de verde, ca o pajişte de Rai. Nici pe dealul Naftuli (dealul din apropierea orașului Săveni, n.r.), când creşteau toporaşii, nu era atât de verde şi de frumos. Afară era furtună, viscol, zăpadă, dar sub apă era de vis", îşi aminteşte Marian Arfire.

După şcoală, s-a alăturat subunităţii de scafandri deminori, unde a lucrat zece ani şi a avut ocazia să vadă urmările istoriei pe viu, lucrând la asanarea zonei proxime Portului Constanța de mine amplasate în cel De-al Doilea Război Mondial.

Atunci, armata germană a încercat să protejeze Portul Constanţa împotriva sovieticilor cu un baraj de mine subacvatice, ce se întindea de la Tuzla la Constanţa. Când ruşii au încercat să pătrundă în port cu submarine și cu nave de suprafață au avut parte de o primire "explozivă", dovadă stând cele două nave ruseşti şi un submarin, scufundate în largul Portului Constanţa.

"După anii '50 a început deminarea, asta presupunând neutralizarea minelor din baraj. Operaţiunea era cam aşa pe vremea aia: veneau cu dragoarele, tăiau ancorele de la mine, minele ieşeau la suprafaţă şi apoi cu artileria le distrugeau. Nu pe toate le-au distrus atunci, în anii 50-60, astfel că a rămas o grămadă de mine ce nu au fost neutralizate. Noi asta făceam: puneam încărcătură de trotil pe ea, pocnea şi mina devenea "prietenoasă", adică varză. După 1999, au mai fost misiuni de neutralizare, făcute de alţi colegi de-ai mei, ultima prin 2004- 2005", rememorează maistrul militar.

O belugă în Marea Neagră

Tot în acea perioadă a avut parte de o aventură cum nu se întâmplă decât o dată în viaţă. În timp ce lucra sub apă cu mai mulţi colegi, s-au trezit lângă ei cu o frumoasă belugă, un mamifer marin, o specie de delfin. Neastâmpărat, "delfinul alb", s-a jucat în jurul scafandrilor deminori, sub privirile uluite ale acestora, manifestând un interes și curiozitate aparte pentru activitatea militarilor. Nu este o poveste pescărească, întâmplarea fiind documentată cu fotografii.

Facem o paranteză aici. Orice om familiarizat cu mediul acvatic, la fel ca echipa de deminori, ştie că de regulă beluga trăiește în ape reci și nu avea ce căuta în Marea Neagră. Se știe și că unele armate au folosit astfel de mamifere pentru misiuni de luptă: plasare de încărcături explozive pe navele inamice sau pentru supravegherea unor zone. Presa internaţională nota că, în timpul Jocurilor Olimpice de la Soci, "escadroane" de beluge au supravegheat staţiunea.

"Sarcina paznicilor acvatici include semnalizarea prezenţei de scafandri sau alte obiecte subacvatice necunoscute care pot prezenta un risc, precum și raportarea militarilor despre orice abatere de la normal", scria Courrier International. Având în vedere cele de mai sus și faptul că Armata Roșie are o flotă importantă la Marea Neagră, în proximitatea României, e relativ simplu de dedus că prezența frumosului mamifer nu a fost rodul vreunei minuni biologice.

Cum se împacă scafandrul cu frica? "Din punctul meu de vedere, frica față de ce poate fi mai rău este naturală. Prefer să lucrez cu oameni care conștientizează pericolul. Am simţit frica de moarte şi nu este doar o poveste că te gândeşti la toți cei dragi și apropiați. Ai însă şi un nivel de pregătire și, cel mai important, ai o echipă la suprafață și un coleg mereu lângă tine care au grijă ca tu să fii mereu în siguranță. Incidente se pot întâmpla oricând, motivele fiind diverse, însă în 25 de ani de scufundări, nu am avut probleme la scufundare tocmai datorită faptului că întotdeauna echipa a fost la datorie, colegii mei".

Centrul de Scafandri, "Dacă ar fi uşor, oricine ar putea-o face"

Şi după ani de zile de scufundare, a ajuns la Centrul de Scafandri, unde îi învaţă pe alţii secretele meseriei. "De 16 ani sunt sunt instructor de scufundare şi mă ocup de partea de formare și antrenare a scafandrilor. În mare parte, lucrez cu novici sau începători în meserie şi mă bucur când remarc faptul că pe parcursul evoluţiei, cursanții îşi dezvoltă şi alte abilități, alte calificări. Lucrăm cu toți cei care vor deveni scafandri profesioniști, indiferent de proveniența lor- militari sau civili", spune Marian Arfire.

Cum se derulează un curs de scafandri? Dacă "elevii" trec de evaluările psihologice, medicale şi primesc toate avizele necesare, urmează evaluarea fizică: instructorii îi urmăresc în probe de înot, de apnee statică (cât pot să-şi ţină respiraţia), alergare pe 3.000 de metri, flotări, genuflexiuni, abdomene. Urmează alte trei săptămâni în care elevii sunt pregătiţi pentru înot şi exerciţii de apnee în cadrul cărora abilităţile sunt dezvoltate, finalizate cu un examen teoretic şi practic pentru admiterea la scufundare. După ce sunt admişi la scufundare, elevii fac, timp de o săptămână, scufundări la bazin, şi apoi, alte două săptămâni, în mare, ultima săptămână, a opta a cursului. fiind dedicată evaluările finale în mare. "Nu toţi care încep cursul îl şi termină", subliniază instructorul.

Cât despre susţinerea de care a avut parte de-a lungul carierei, scafandrul afirmă că, fără sprijinul familiei, n-ar fi reuşit. "Soţia mea râde şi acum că prima oară m-am însurat cu scafandreria, apoi cu ea. Cât despre fiul meu, pot să mă laud că este un înotător mai elegant decât mine, dar nu cred că va prinde microbul de scafandru", povesteşte soţul şi tatăl.

În ciuda vieţii tumultoase ca marea căreia i-a dedicat ani din viaţă şi resurse interioare greu cuantificabile, săvineanul are nostalgia locurilor unde a crescut. "Nostalgii am mereu, noi toți suntem sentimentali. Şi cred că nici n-am face meseria asta altfel. Îmi lipsesc dealurile şi pădurea de acasă, şi acum m-aş urca pe schiuri să cobor dealul Naftuli sau prin pădure. Dar îmi place marea tare mult. Astfel că acum stau în barcă, fie vară, fie iarnă şi parcă mai compensează".

Şi aşa, pe barcă, fie vară, fie iarnă, anii trec, pensia bate la uşă, cariera militarilor fiind mai scurtă decât a angajaţilor obişnuiţi. Nu şi pentru instructor. "Nu mi-am propus să mă pensionez pentru că îmi place foarte mult ce fac. Însă atunci când din punct de vedere medical sau fizic nu voi mai face faţă, mă voi retrage", încheie Marian Arfire.

Se spune că oamenii îşi aleg meseriile în funcţie de abilităţi, de plăcere, de nevoie. Se pare însă că sunt oameni pe care meseria i-a ales, astfel că au devenit "meseriaşi" în ceea ce fac, punând la bătaie tot ce au mai bun.





 

 

Spune-ne opinia ta

Vezi alte știri publicate de Madalina Ursuleanu

Toamna s-a instalat la Botoşani, aducând frigul! Estimări meteorologice pentru următoarele zile

Luni, 25 Septembrie 2017
1435

La Botoşani, toamna a început să se manifeste cu ploi torenţiale, însoţite de descărcări electrice, înregistrate săptămâna trecută. În această săptămân...

Proiectul blocului explodat, căutat în arhivele Consiliului Judeţean Suceava

Joi, 21 Septembrie 2017
1225

În şedinţa Comitetului Judeţean pentru Situaţii de Urgenţă, Mihai Platon, şeful Inspectoratului de Stat în Construcţii Botoşani, a cerut ajutorul autorităţilor judeţene de a lu...

Vicii de construcţie descoperite de expert la blocul în care s-a produs explozia FOTO

Miercuri, 20 Septembrie 2017
5119

Timp de câteva ore, expertul tehnic atestat, prof. Dorel Plătică, a verificat toţi pereţii şi structurile de rezistenţă din scara blocului în care s-a produs explozia vineri şi a d...