Sărbătorim schimbările în viaţa noastră, ne spunem necazurile, facem terapie de grup: cam aşa se întâmplă, mai ales în cazul doamnelor, atunci când păşesc într-un coafor. Cam la fel procedează şi domnii, numai că, în cazul lor, frizeriile sunt mai degrabă loc de dezbateri politice şi nu numai.

Proiectul "OAMENI ŞI MESERII" atinge astăzi o meserie care nu va muri niciodată, cu siguranţă. "Meşterii părului", fie coafeze, fie frizeri, vor avea întotdeauna de lucru, chiar dacă starea financiară a botoşănenilor se reflectă şi în banii pe care îi investesc în "a arăta bine".

În atelierul lor, "fetele vesele" sporovăiesc întruna, râd, se supără, empatizează, iar mâinile prind şuviţe pe care le rotesc cu repeziciune pe bigudiuri. Bigudiuri mici, bigudiuri mari, iar la final părul va fi creţ- creţ sau ondulat ca în reclamele de la televizor. Clientele intră una după alta, se aşază pe scaune şi îşi aşteaptă rândul, participând la discuţii.

Copilăria petrecută între scaune şi bigudiuri, meseria de mai târziu

Alexandra Hriţcu aici a crescut, în atelier, printre uscătoare de păr, bigudiuri, căştile de uscat, recipientele cu soluţii diverse pentru permanent, vopsele şi tuburi de fixativ. Mătuşa ei era coafeză iar Alexandra pierdea ore întregi în atelier, privind, analizând, învăţând. Nu a mirat pe nimeni atunci când a decis să pornească pe acelaşi drum. A făcut şcoala, dar ucenicia a făcut-o "la scaun", aşa cum spune. Şi continuă s-o facă de 20 de ani.

"Am învăţat coafură, frizerie, manichiură şi pedichiură. Numai că am făcut doar coafură, parcă celelalte specialităţi nu m-au atras aşa tare. Îmi place, e o meserie frumoasă! E şi foarte grea pentru că ai o responsabilitate. Trebuie să fii atentă la soluţii, la concentraţii. În plus, zi de zi să stai în picioare, la scaun, nu e tocmai plăcut. Dar asta am învăţat, asta facem", spune Alexandra Hriţcu.

Alături de ea, o altă Alexandră, mai tânără, aranjează un păr. Vorba vine, de fapt lucrează din perie părul unei doamne care sigur se duce la un eveniment. Sacoul alb este acoperit cu o pelerină de protecţie, părul este stropit cu un fixativ şi peria usucă în timp ce se mişcă de jos în sus. De şase ani, Alexandra "cea mică" face coafură şi îi place. Şi-a găsit în atelier nişte "mămici" care au învăţat-o o mulţime de secrete. "Eu sunt coafeză, nu hair-stylist", zâmbeşte Alexandra Buzuc, şi ne lămureşte diferenţa, aşa cum o vede ea.

"Nu există nicio diferenţă de fapt şi nici nu ştiu care ar putea fi, pentru că toţi facem acelaşi lucru: lucrăm părul. Că unii preferă să lucreze pe coafura clasică, alţii aleg modele mai extravagante, tăieturi mai interesante, e cu totul altceva. Dar din punctul meu de vedere e aceeaşi meserie. Eventual unii câştigă ca la coafor, alţii ca la hair- stylist", râde Alexandra, dar nu comentează mai mult partea de tarifare.

Timpul doamnelor reflectat în lungimea părului

Alexandra Hriţcu parcă are o nemulţumire- multe cliente pe care le ştie de când era copil au renunţat la coafat.

"Nici timp nu mai este, nici bani nu mai sunt. Acum vin la noi doar doamnele care şi-au făcut un obicei de ani de zile să-şi întreţină părul, şi bine fac, cele care se tund- o dată la jumătate de an şi cele care au un eveniment- nuntă, botez. Nu cred că din cauza tarifelor, ci mai degrabă nu se mai ajung cu banii. Ştim şi noi ce înseamnă, nici noi nu trăim în lux, dar na...", crede Alexandra.

În schimb, cu unele excepţii, lipsa timpului se reflectă în lungimea părului.

"În ultimii ani, doamnele preferă tunsori scurte, care nu necesită multă întreţinere, dai cu pieptănul prin el de câteva ori şi eşti gata de ieşit din casă. În schimb, am câteva cliente care n-ar accepta deloc o tunsoare scurtă, pentru că s-au obişnuit cu părul lung şi aşa îl poartă de ani de zile, de când am intrat eu în branşă. Apoi, mai avem stilul doamnelor. Cele mai sportive, care se tund scurt şi experimentează tot felul de coafuri, cele romantice care preferă cocurile şi coada de cal, doamnele care îşi ondulează părul. Da, putem spune că lungimea părului reflectă în cele mai multe cazuri în cât timp are la dispoziţie o femeie pentru a se îngriji", explică Alexandra Hriţcu.

Dar cum e viaţa în afara atelierului? Păi, tot cu ochii după coafuri. E în natura lor să privească părul doamnelor pe care le întâlnesc la piaţă, la şcoala copiilor, la supermarket, în parc, la film, oriunde ajung. Îşi mijesc ochii şi aproximează lungimi, umbre, şuviţe. Şi învaţă, învaţă permanent. Dacă nu se duc la cursuri de specialitate, atunci caută pe internet coafuri noi, potrivite clientelor lor, găsesc noi nuanţe pe care abia aşteaptă să le testeze. Nu este mulţumire mai mare decât atunci când clienta vine, se aşază pe scaun şi le spune "fă-mi ce vrei, mă las pe mâna ta". E dovadă de încredere pe care clientele o dăruiesc, iar coafezele o primesc cu toată inima. Şi tot din inimă se pun la discuţii, îşi amintesc, îşi povestesc.

"La noi e ca într-o familie, noi trei, cu tot cu Adriana, şi clientele noastre. Cine spune că vii la coafor ca la terapie un mare adevăr spune. Avem cliente pe care le cunoaştem de ani de zile, ne-am maturizat împreună, ca să nu zic că am îmbătrânit. Ne ştim poveştile, ne punem la curent cu noutăţile, mai spune o doamnă ceva, alta o completează. Aşa e la noi", râde din toată inima Alexandra Hriţcu, încântată de multitudinea de cliente- prietene.

Recunoştinţă pentru meserie

La măsuţă, Adriana Vasilache e "mama" tuturor. E manichiuristă şi stă la măsuţă din 1982. A avut-o sub ochi pe Alexandra Hriţcu de când era o copiliţă blondă, tot cu ochii după nuanţe de ojă, carmin şi forfecuţe. Lucrează cu mare grijă manichiura clasică, aşa cum a învăţat-o ea în urmă cu mulţi ani şi pe care clientele ei o preferă.

"Sunt persoane care preferă genul acesta de manichiură- unghie sănătoasă, curăţată de pieliţe, o ojă- de preferinţă pastă, dar depinde foarte mult de cliente. Eu am făcut ucenicie doi ani la locul de muncă, dar ucenicia însemna muncă, iar o meserie, chiar dacă eşti policalificată, nu o poţi face integral la fel de bine. De exemplu, fetele fac coafură, eu fac manichiură şi pedichiură, deşi toate am făcut aceeaşi şcoală. Mie îmi place munca bine făcută, aşa cum am învăţat-o de la maistra mea, doamna Lenuţa Baciu. Ea s-a pensionat dar vine la noi în vizită, ne cunoaştem familiile, vorbim mult şi la telefon. Îi sunt recunoscătoare, ea mi-a dat meseria", rosteşte doamna Adriana.

La frizerie, mirosul trezeşte amintirea

În atelier s-a aglomerat şi e cazul să ne mutăm într-un altul, de frizerie, acolo unde dom' Dănuţ şi dom' Jan ferchezuiesc bărbaţi. Domnul Dănuţ acuş împlineşte vârsta de pensionare, dar nu se simte gata să părăsească meseria. "Eu n-aş prea vrea să renunţ, da' cine ştie ce-o mai fi şi ce-o mai apărea", zâmbeşte domnul, iar mâinile nu i se opresc o clipă din treaba lor. Sub scaun, pe gresie, se adună şuviţe- şuviţe, rodul muncii lui.

Domnul Jan e de fapt Ioan Huţu şi 17 ani a lucrat ca lucrător- frizer în cadrul MApN, apoi a venit în "civilie".

"E o meserie frumoasă- în primul rând am o satisfacţie financiară, apoi faptul că relaţionez cu oamenii, cu tot felul de clienţi. Şi la noi vin oameni cu probleme, îşi mai spun of-urile, facem politică, se discută tot felul de lucruri. Parcă ne stimulează psihic, moral... Cea mai dificilă parte a meseriei este că trebuie să-ţi prinzi o clientelă, iar ca să o menţii, e necesar un tarif acceptabil. Cât despre diferenţa dintre frizer şi hair- stylist, eu zic că meseria e aceea de frizer, chiar dacă trendul e aşa, spre hair-stylist. Stilistul este o continuare a frizerului, prin îmbunătăţirea tehnicii tunsorii, adaptându-se vremurilor. Ei au primit o şcolarizare mai înaltă decât a noastră, a frizerilor, ca să fie în trend. Eu ca frizer încerc să mă adaptez vremurilor, dar văzând tunsori pe internet, trec şi de la tunsoarea clasică la cea mai modernă. Înainte nu aş fi făcut o tunsoare neuniformă, dar acum se poartă. Clar e că frizeria e o meserie ce nu va muri niciodată pentru că întotdeauna va fi de lucru în domeniul ăsta", spune domnul Jan.

Frizer de armată, în ţară şi în teatre de operaţiuni

Despre munca la unitatea militară, domnul Jan are numai amintiri plăcute. El era cel care îi tundea pe proaspeţii recruţi abia intraţi în coşmarul "armatei". Parcă ai în faţa ochilor chipurile tinereilor tocmai desprinşi de părinţi, cu ochii strânşi pentru ca lacrimile să nu scape cumva, şi foarfeca domnului Jan retezând părul cam prea lung pentru gustul superiorilor şi a regulilor de armată. Ioan Huţu a fost şi la două misiuni internaţionale şi ţi se strânge inima când povesteşte.

"Tot pe funcţia de frizer, într-un spital de campanie, în 1991 am fost în Arabia Saudită în timpul Furtunii în deşert, apoi în 1996, în Angola, tot într-un spital de campanie. UNAVEM III se chema misiunea. Ambele misiuni au fost deosebite şi am rămas cu amintiri....Am participat ca frizer şi intram la tot felul de intervenţii chirurgicale. Frizerul trebuia să participe primul şi să îndepărteze firele de păr de pe o zonă unde urma să aibă loc o intervenţie chirurgicală. Ceea ce am văzut acolo m-a marcat pentru toată viaţa. În Angola, o ţară bântuită de 30 de ani de război, o ţară nemăturată, oraşe nemăturate, oameni neîngrijiţi, copii", îşi aminteşte Ioan Huţu, iar amintirile îi desenează umbre pe faţa de altfel veselă şi bonomă.

Şi amintirile noastre sunt răscolite de mirosul de frizerie, mirosul învăţătorului nostru, atunci când intra în clasă iar noi inspiram cu toată puterea plămânilor izul dulceag, a curat, a carte. Sau mirosul taţilor noştri când veneau de la frizerie. Sau mirosul de lac de unghii şi de soluţie de permanent, atunci când mamele noastre veneau de la "aranjat un pic". Coafezele şi frizerii sunt parte a vieţii noastre, indiferent de vârstă. De aceea meseria asta nu va muri niciodată.