Sunt meserii care nu-şi vor pierde niciodată valabilitatea, pentru că e nevoie de ele, e nevoie de cunoştinţele acumulate într-un anume domeniu. Sunt însă şi meserii "ucise" de tehnologie, de modernitate. Într-o epocă în care roboţii câştigă tot mai mult teren, devenim martorii tăcuţi ai stingerii unor meserii tradiţionale, făcute de meseriaşi care au preluat cunoştinţele de la înaintaşii lor.

Puţine sunt familiile în care să nu găsim o cutiuţă cu bijuterii. Inele, lanţuri, brăţări, butoni, cercei, tot felul de modele, tot felul de metale preţioase, tot felul de pietre. Muncite la mână, cu efort, atenţie şi transpiraţie, sau la serie, aceste bijuterii spun poveşti: majorat, logodnă, căsătorie, aniversări, câte şi mai câte evenimente care sunt marcate prin oferirea unei bijuterii.

Sorin Dadaci este unul dintre bijutierii botoşăneni care refuză modernitatea şi preferă să lucreze cu mâinile lui o bijuterie, chiar dacă durează ore, zile întregi de efort. Îl găsim la măsuţă, privind pe deasupra ramelor ochelarilor trecătorii, timp în care mâinile lui bat, sparg, modelează, curăţă, fac filigran, iar gândul creează modele noi pe care să le poată face.

Meserie moştenită de la bunicul- bijutier

S-a apucat de "bijuterit" după Revoluţie, timid şi apăsat de responsabilitatea de a lucra cu materialul clientului. Ştia meserie de la bunicul lui, bijutier vestit în mahala, dar s-a temut să lucreze. "Am învăţat de la bunicul dar nu am ieşit la stradă până nu am fost sigur, că lucrul omului nu poţi să-l strici. Aveam vreo 6 ani când m-am lipit de el şi tot îmi dădea să fac câte ceva, mă uitam la ce face el. A murit apoi, eu eram încă mititel, dar am avut emoţii să lucrez bijuterie. Până nu am am lucrat ceea am cumpărat eu, am stricat, am făcut iar, am învăţat, nu am lucrat pentru alţii. Trebuia să fiu bazat pe ceea ce ştiam, că altfel trebuia să le plătesc oamenilor lucrurile. Când am început eu să lucrez aşa serios, transpiram, mă răceam, mi-era frică, îmi tremurau mâinile", spune Sorin Dadaci, meşterind un bănuţ din care va scoate materia primă.

De la bunicul lui bijutier a moştenit o iarină, după cum o numeşte, o unealtă cu care se fac modelele. "Ea a fost mai lungă şi eu am tot ascuţit-o, am polizat-o. Cred că are peste 40 de ani, poate mai bine. A folosit-o el, acum o am eu de atâţia ani, a fost cam aşa de lungă (vreo 10 cm, n.r.). Mai ţine vreo cinci- şase eu, de-oi mai ţine eu atâta s-o folosesc, cine ştie".

Pe măsuţa de lucru, un arzător cu flacără, asemănător unui aparat de sudură oxiacetilenic, doar că în miniatură, cu care încălzeşte bijuteria, un alt autogen cu care topeşte metalul şi multe multe pensete, cleştişori, cârpe. Nicovală plus o scândurică de ars, atât de "prăjită" încât nici nu ştii cum mai rezistă în mâinile bijutierului. Lângă masă, geanta cu scule pe care le scoate din când în când.

Printre primele cliente au fost colegele de muncă de la Textila, acolo unde a lucrat câţiva ani buni. "Am lucrat pe furiş, că nu era voie, şi eu voiam să-mi mai scot o pâine în plus. M-am prins, că s-a auzit că eu fac inele, cercei, am avut necazuri, dar au trecut necazurile".

Probă de lucru înlocuită cu cuvântul clientelor

În zilele Revoluţiei, a primit autorizaţie să-şi facă şi meseria de bijutier. "Era legea 54 pe '90 şi m-au trimis la Direcţia Muncii, unde era un director tare de treabă. Mi-a zis să vin a doua zi cu nicovala, să dau probă de lucru. Atunci s-a ridicat o doamnă de la birou şi i-a zis: daţi-i autorizaţia că şi noi ne-am lucrat la el. Ei, când a auzit domnul director, mi-a dat hârtia şi după aia a urmat autorizaţia de lucru", povesteşte Sorin Dadaci.

Singur şi-a lucrat verigheta lui şi a soţiei şi mărturiseşte că a avut mari emoţii. "Eram tânăr pe atunci, îmi făceam planuri, voiam căsnicia mea, casa mea, copiii mei. Aveam 21 de ani când ne-am luat".

"Cât costă de pus o cheiţă la o brăţară?", ne întrerupe un client. "Depinde. Veniţi cu brăţara şi vă spun", răspunde domnul Dadaci, zâmbind. Are clienţi vechi, pe care îi ştie de ani de zile, încă de când a ieşit la stradă, cum spune el, adică la treabă. "Am fost plecat în afară o perioadă şi mă aşteptau. Îmi ziceau: Dom'le, unde-ai dispărut atâta timp, pe noi cui ne-ai lăsat. Mă apreciază clienţii pentru că le ofer şi garanţie şi îmi pasă de bijuteriile lor, să fie mulţumiţi şi eu să fiu mulţumit că am făcut o treabă bună şi a ieşit ceva frumos".

Suferă însă că meseria lui nu va mai avea căutare în curând. "Acum găsim aur şi argint peste tot, în toate magazinele, sunt bijuterii făcute în serie, la maşină. Aici pune aurul şi pe acolo iese inelul, cercelul sau ce mai fac ei. Acolo se topeşte, se întinde, iese totul industrial. Maşinile astea costă miliarde, eu de unde să fac rost de atâţia bani? Pentru un inel eu lucrez ore, depinde de model. Cel mai mult am lucrat trei zile, că era cu filigran şi lucrătură fină. Este muncă multă. Unii spun că e o meserie foarte migăloasă, trebuie să ai pricepere şi răbdare. Dacă n-ai răbdare, nu iese nimic".

Are amintiri frumoase şi multe bucurii de pe urma meseriei. "În primii cinci ani de când am ieşit la stradă mi-a mers bine, mi-am mobilat casa, familia îmi era fericită. Dar după aia a mers tot mai greu şi acum nu îmi ajung banii pe care îi scot ca să-mi ţin casa. Lucrează şi soţia, altfel nu ne-am descurca. Dar am avut şi dezamăgiri. Am avut clienţi cărora le-am lipit şi apoi au făcut scandal că nu am făcut treaba bine ca să nu-mi plătească. Am chemat şi poliţia de câteva ori. Na, oameni de toate felurile. De multe ori am avut probleme cu Bijuteria Statului, că-mi spuneau că nu fac lucruri de calitate şi îmi trimiteau Protecţia Consumatorului pe cap. Eu le-am demonstrat că lucrez bine şi că nu au ce să-mi reproşeze, dar, na, asta e concurenţa. Nu ştiu de ce s-ar supăra ei pe mine, că ei au atâta carte, iar eu bat cu ciocanul aici, în stradă. Pot eu să fiu mai bun ca meseriaş? Dacă mă caută oamenii, poate că da".

Meseria care dispare câte puţin, în fiecare zi

Nu are cine să-i fure meseria. Băiatul lui nu este interesat, iar dintre cei doi nepoţi, doar unul se mai uită la ce lucrează, celălalt visând să fie avocat. "Problema este că trebuie să-ţi placă, dacă nu-ţi place nu iese nimic. Totul în viaţă e să-ţi placă ceea ce faci, e foarte important, de aici vine şi răbdarea, iese şi banul şi te încurajezi. Nu este o meserie bănoasă acum, dar era pe timpuri, înainte de democraţie. Eu nu am prins timpurile alea. În '70- '80 era o meserie bănoasă pentru că nu prea era aur şi argint în ţară şi dacă te puteai piti pe undeva, mai lucrai şi mai scoteai un bănuţ bun. Legal, nu se putea pentru că era nevoie de aprobări multe şi nici nu primeai".

I-ar plăcea însă să aibă măcar un elev căruia să-i predea meseria, măcar să lucreze de plăcere dacă nu să scoată bani. "Să aibă şi altceva de făcut. Pentru mine acum e jucărie, toată ziua toc- toc, mă relaxez parcă, dar trebuie să ai răbdare, iar eu la vârsta asta (51 de ani, n.r.) am destulă răbdare. Cu ăştia tineri e mai mare problema cu răbdarea", râde Sorin Dadaci.

Exponent al unei tradiţii de familie, continuator al vechilor meseriaşi în ale bijuteriei, Sorin Dadaci pare că nu-şi dă seama de "exotismul" meseriei sale, în era tehnologiei. Suferă că nu se ridică meşteri noi, tineri, cu idei, suferă că nu are cui să lase moştenire meseria pe care o face cu mare drag. Dar încă se bucură din toată inima când îi iese o piesă aşa cum ştie el că-i bine şi pe placul clientului, încă se bucură când îl caută clienţii. Şi aşa, mai trece o zi "la stradă" şi apoi încă una şi încă una. Şi cu fiecare zi ce trece, bijuteria "de mână" mai moare câte puţin.