"Cum cei de la Criminalistică strâng un fir de păr sau un pahar cu amprentă, aşa e şi aici: când ai deschis cadavrul, e ca un puzzle. Am găsit ceva la creier, să vedem ce găsesc la inimă, eşti ca un detectiv...".

Există meserii frumoase, care îi împlinesc pe cei care le practică. Există meserii uşoare, meserii interesante, meserii care pun viaţa în pericol. Există însă şi meserii grele, în care investeşti ani de studiu intens, resurse sufleteşti enorme, cunoştinţe, inspiri mirosul de formol sau alte chimicale, iar satisfacţia muncii e aceea în care afli cu certitudine (sau măcar cu mare probabilitate) ce s-a întâmplat în ultimele clipe din viaţa unui om.

Nu doar anchetatorii fac investigaţii pentru a afla ce s-a întâmplat cu un om, de ce a murit. Există o categorie de medici care chiar cu asta se ocupă, făcând o muncă de detectiv şi cercetându-ne organele, căutând răspunsuri.

"Oameni şi Meserii" a ajuns la Spitalul Municipal Dorohoi, acolo unde o echipă de profesionişti cercetează omul, viu sau mort, şi află ce l-a îmbolnăvit, ce l-a omorât. Sunt specialiştii Laboratorului de Anatomie Patologică, condus de medicul Anca Buliga.

Pentru aceştia, organele prelevate/ excizate în timpul intervenţiilor chirurgicale se numesc piese. Acum, piesa pe care medicul o are în faţă este un apendice proaspăt scos de la un tânăr. Este măsurat, cântărit, este urmărită culoarea, densitatea, apoi se trece la secţionarea longitudinală şi transversală.

"Se primeşte piesa din secţie şi prima este examinarea macroscopică. Mai întâi se iau dimensiunile, aici avem un 7,5 mm, grosimea maximă 0,5 mm, culoare albicios- cenuşie, vascularizaţie accentuată. Noi, la Anatomie Patologică, avem un protocol inclusiv pe histopatologie, unde se spune, în mare, pe fiecare organ, cum trebuie să-l pui în lucru", spune medicul Anca Buliga.
Urmărim cum se fac toate aceste măsurători, apoi fragmentele din ceea ce a fost acel săculeţ subţire aflat în prelungirea tubului intestinal ajung într-o cutiuţă care va fi păstrată mult timp.

O specializare medicală neplăcută oamenilor obişnuiţi- anatomo-patologia

Ce motive ar putea determina un medic să lucreze într-un laborator de anatomo-patologie? Ce l-ar putea îndemna să lase un cabinet curat şi confortabil, provocările meseriei sau cercetarea pentru o cămeruţă în care mirosul nu e plăcut şi sigur nu ai niciun chef să inspiri cu nesaţ, iar ochii sunt parcă jenaţi de toate acele obiecte în care sunt păstrate fragmente din corpurile altor persoane?

"Vin de pe medicina de familie şi lucram ca medic şcolar, ceea ce nu a corespuns ţelurilor mele. Eu sunt o fire activă, or medicina şcolară nu era stilul profesional pe care mi-l doream. Aşa că în 2008, după mult timp, s-a dat rezidenţiatul pe post. Atunci m-am decis, aşa că m-am înscris şi, printre copiii mei, care erau mici, unul de patru ani şi unul de doi, la vremea respectivă, cu lanterna de miner pe frunte am învăţat şi m-am dus la rezidenţiat. Am mers, am dat concurs, iar când am ieşit, am fost a doua pe judeţ. Atunci a început dilema: pentru că până atunci mă gândeam la radiologie, psihiatrie, pentru că îmi plăcea şi munca cu oamenii. Când m-am trezit a doua, era un post pe Medicină Legală, apoi Anatomie patologică, mai erau diabetul, psihiatria, radiologia şi laborator. Şi am ales Anatomia patologică", îşi aminteşte Anca Buliga.

Se impune aici o precizare în privinţa diferenţei între Medicina Legală şi Anatomia Patologică.

"La Medicina Legală se ocupă cu moartea violentă, moartea în spaţiul public, înecaţi, cei care sunt găsiţi după o săptămână, eu le spun "morţii vechi", deşi au şi "morţi proaspeţi". Faţă de Medicina Legală, noi dăm diagnosticul histo-patologic pe lamă sau citologic pe vestitul test Babeş- Papanicolau. În cazul în care eu am un decedat şi consider că se încadrează în prevederile legale referitoare la un caz medico- legal, sunt obligată să anunţ conducerea spitalului şi organele judiciare. Pe de altă parte, pe clinic, noi confirmăm un diagnostic pus în spital, de medicii specialişti. De exemplu, primim o piesă pe care scrie "tumoră". Acea tumoră poate să fie benignă sau malignă, o primesc, o pun în lucru şi stabilesc ce avem. Dacă e malignă, trebuie să aflăm ce tip pentru că medicina a avansat iar radioterapie, chimioterapie se face acum pe tipuri de tumori. Pe piele pot să am un melanom, un carcinom scoamo- celular sau bazo-celular, şi în funcţie de asta se stabileşte terapia potrivită. Asta este partea cea mai frumoasă şi cea mai grea, apelezi la histo-chimie care să ne ajute să confirmăm o anume afecţiune. Problema este că trebuie să ai bunul simţ în faţa pacientului de a recunoaşte că nu le ştii pe toate şi sper ca asta să nu-mi dispară niciodată. Eu le spun: Domle, nu ştiu, lasă-mă să mă mai uit pe lamă, lasă-mă să mai citesc, să mă mai informez", adaugă medicul anatomo-patolog.

Muncă de detectiv medical- asta fac cei de la laborator. "Cum cei de la Criminalistică strâng un fir de păr de aici sau un pahar cu amprentă, aşa e şi aici: când ai deschis cadavrul, e ca un puzzle. Am găsit ceva la creier, să vedem ce găsesc la inimă, eşti ca un detectiv iar asta e chestia care îmi place cel mai mult".

De departe, însă, cea mai grea parte este aceea de histopatologie şi de citologie. "Întotdeauna ai sabia deasupra capului. Oricât de pregătit ai fi, eu nu ştiu un medic care să le ştie pe toate, întotdeauna se găseşte câte ceva care te trimite la carte, la internet, te obligă să cauţi pentru a da un răspuns. Nu există o specialitate care să se ocupe de tot aşa cum ne ocupăm noi".

Trupuri din care sufletul pleacă înainte de a fi găsit

Atunci când a ales Anatomia Patologică, Anca Buliga nu ştia pe de-a-ntregul la ce să se aştepte. Făcuse morfo-patologie în facultate, făcuse şi modulul de Medicină Legală, asistase şi la necropsii şi, ca toţi colegii ei, s-a speriat un pic, s-a distrat un pic şi a plecat acasă. Dar când s-a văzut în faţa unui domeniu atât de vast, şi-a suflecat mânecile, şi-a pus mănuşile, mânecarele, şorţul, botoşeii şi costumul şi a trecut la treabă.

"O parte urâtă a meseriei, din punctul meu de vedere, este când faci necropsie la un copil. Eu când văd un copil pe masă, am o strângere de inimă. Poate alţii nu au această sensibilitate". Cu toate acestea, până acum nu a găsit rămăşiţe de suflet în corpurile pe care le-a cercetat. În schimb, îşi aminteşte că în facultate, a avut parte de o experienţă uşor ieşită din comun, dacă nu paranormală.

"În prima săptămână de rezidenţiat, eram la Spitalul Clinic "Dr. C.I.Parhon", la Iaşi. Sala de necropsie era vizavi de laboratorul unde era microscopul. Ne-am dus la necropsie, apoi ne-am întors la microscop, unde doamna doctor avea un monitor. Ea se uita la microscop, iar eu la monitor, vedeam nişte celule. La un moment dat, am simţit un curent puternic. Eu m-am uitat să văd ce geam e deschis, de unde vine curentul, dar doamna doctor îmi spune liniştită: Aaa, a venit să-şi ia la revedere. Asta e tot ce mi s-a întâmplat. Atunci am rămas marcată, dar trebuie să facă cineva şi meseria asta". Însă medicul este convins de existenţa sufletului, deşi nu l-a văzut, nu l-a cântărit, nu l-a simţit.

Partea dureroasă a meseriei este contactul cu aparţinătorii care îşi iubesc morţii şi îi plâng, îşi frâng mâinile de durere, strâng în braţe hainele celui plecat. Mutăm discuţia din laboratorul de anatomie patologică în camera de prosectură, acolo unde echipa medicului pregăteşte trupul fără viaţă al unui bărbat. Bolnavul a decedat în spital, iar la "predarea" către familie trebuie să fie spălat, îmbrăcat, aranjat, pentru ca cei dragi să îi păstreze o amintire cât mai apropiată de omul care a fost.

"Mai întâi s-a scos lichidul de ascită pentru că miroase urât şi putrezeşte mai repede, apoi urmează îmbălsămarea intra-arterială, prin artera femurală. Aici avem ca activitate şi cosmetizarea cadavrului şi avem şi bătrâni care au fost uitaţi. Ei, noi ne ocupăm ca ei să arate omeneşte, măcar decent. Chiar dacă lucrăm cu cadavre, există totuşi şi această latură umană. Dăm doamnele cu fond de ten, dacă trebuie, tăiem unghiile, aranjăm baticul, eşarfa...", explică Anca Buliga.

Gluma, metodă de supravieţuire

În jurul mesei pe care se află trupul fără viaţă lucrează domnul Mircea, necropsierul, asistentul Nicu Grădinaru, cel mai tânăr dintre toţi, lucrează şi pe morgă dar şi în laborator, pe histopatologie, iar domnul Laurenţiu lucra strict pe histopatologie până când i s-au dat şi atribuţii pe morgă. "Pentru că nu reuşeam să ne descurcăm. Dacă pleca unul dintre noi în concediu, ceilalţi făceau orice şi tot", râde Anca Buliga.

Acolo, la Prosectură, toată lumea râde ca să n-o ia razna. Oricât de bizar ar suna şi lipsit de respect faţă de persoana decedată şi de familia ei, e realitatea cruntă- caută motive de râs, se iau peste picior, spun bancuri, îşi amintesc aventuri comice. Râd mult, dar ochii le sunt trişti. Cu toţii şi-au format un mecanism de apărare împotriva tuturor lucrurilor urâte pe care le văd în fiecare zi şi asupra cărora nu pot interveni să le facă mai bune. Eventual, le pot face mai "prezentabile".

Nicu a făcut voluntariat doi ani de zile şi a învăţat meserie de la actualii săi colegi, iar acum se ocupă de destinderea atmosferei. Şi de prinderea arterei prin care se va introduce în corp lichidul de îmbălsămare. Mircea râde zgomotos, iar Laurenţiu priveşte curios pe deasupra ramelor ochelarilor la tot ce se întâmplă. E fascinant, dar urât. Pentru că le pasă de ceea ce fac, încearcă să îmbunătăţească ceea ce pot.

De exemplu, medicul a băgat capul în cărţi şi a căutat o compoziţie a lichidului de îmbălsămare care să fie mai bun decât cel folosit anterior. Şi a găsit, astfel că acum se foloseşte un lichid îmbunătăţit care pătrunde mai bine, hidratează mai bine tegumentele, conservă mai bine rămăşiţele a ceea ce odată a fost un om cu demnitate, cu personalitate, care a făcut ceva în viaţa lui.

Este o meserie care se transmite? Da, spune Anca Buliga, deja copilul ei cel mare şi-a stabilit că vrea să se facă medic legist. "Nu l-am lăsat să se uite la poze atunci când a venit în laborator, dar se uită la filme, pe Discovery, îi place deocamdată. Dacă el consideră că asta vrea, eu nu mă împotrivesc. Copiii trebuie lăsaţi să facă ce vor ei, este bine, este rău, nu au decât să aleagă. Cel mic e mai sensibil, nu l-aş vedea să facă faţă la aşa ceva", mărturiseşte medicul.

După îmbălsămare, spălare şi tot ce mai urmează după, trupul fără viaţă se mută pe o altă masă, unde este uscat şi îmbrăcat. Aici ar mai apărea un episod de râs, pentru că nu ştii niciodată ce fel de haine au adus rudele celui decedat.

"S-a întâmplat să ne aducă cineva o pereche de tanga pentru o băbuţă, iar domnul Laurenţiu întreabă mirat: Şi eu ce să fac cu ăştia? Bineînţeles că am râs, biata băbuţă sigur nu purtase aşa ceva niciodată".

Meserie riscantă, deşi bine plătită

E urât însă atunci când pe masa morgii apar trupurile oamenilor care nu au avut casă, oameni care nu s-au îngrijit ci care şi-au băut sănătatea şi chiar viaţa.

"Sunt cadavre care înţepenesc atât de rău încât nu mai poţi să-i tai unghiile, nu poţi să-i faci nimic. În schimb, am avut doamne decedate cu manichiură făcute, cu pedichiură, ca şi cum s-ar fi pregătit din timp", povesteşte domnul Laurenţiu. Este o meserie care însă comportă şi riscuri pentru că înainte de analize, nu ştii ce boli, ce viruşi a purtat omul pe care îl ai pe masă. De aceea Anca Buliga pune mare preţ pe protecţie, a ei şi a colegilor ei.

Există însă şi protecţia sufletului. De aceea evită să vadă oamenii în sicriu. Nu o jenează trupurile fără viaţă, de pe masa din sala de prosectură, însă refuză să împărtăşească durerea celor care au pierdut pe cineva drag, pentru că şi ea ştie ce înseamnă pierderea. "Nu-mi aduc aminte când am plâns ultima dată din cauza cazurilor mele. Mă impresionează cazurile dar nu plâng din cauza lor. În schimb, am chestia asta de autoapărare- nu predau eu mortul în sicriu, colegii mei se ocupă de asta. Vorbesc cu aparţinătorii, le explic ce s-a întâmplat şi ce am găsit la necropsie, încerc să termin actele cât mai repede şi gata, mă retrag".

Da, sunt salarii mai mari în acest domeniu al medicinei, dar, pe cinstite, aceşti oameni îşi merită fiecare bănuţ ba chiar ceva peste pentru că această specialitate este una dintre cele mai grele, mai periculoase şi pentru noi, profanii, cea mai urâtă. Echipa se apucă de îmbrăcat trupul fără viaţă. De aici până la predarea către familie ar mai dura cam o oră. O oră din viaţa celor care au ales această meserie conştient, consolaţi cu gândul că cineva trebuie să facă şi treaba asta.

Părăsim camera de prosectură şi îi lăsăm pe specialişti să-şi facă treaba. În cap se nasc alte întrebări, se găsesc răspunsuri, imaginaţia creează imagini, scenarii, face şi desface puzzle-uri. Fiecare om este unic, niciun trup nu seamănă cu altul, însă în moarte nu mai suntem unici şi nu mai suntem demni. Şi nici nu ne mai pasă.