S-a Pogorât Duhul Sfânt peste Mănăstirea Agafton. Locul unde Eminescu a găsit Pacea - FOTO

S-a Pogorât Duhul Sfânt peste Mănăstirea Agafton. Locul unde Eminescu a găsit Pacea - FOTO

Agaftonul înflorește în fiecare duminică, însă există o zi în an când oamenii întrec în frumusețe florile. Pogorârea Sfântului Duh vine cu pace, cu smerenie creștină, dar mai presus de toate este ziua în care mănăstirea se umple de bucurie.

Pe la 1728, Ieromonahul Agafton a ales loc de schit în pădurile adânci din apropierea Botoșanilor, un schit care a fost populat, dintru început, doar de călugări. În 1803, mitropolitul Vaniamin Costache transformă Agaftonul în mănăstire de maici și aduce monahii de la Văratic și Agapia. Noua biserică de zid a Mănăstirii Agafton a fost construită între anii 1838-1843, cu hramul "Pogorârea Sf. Duh", în stil moldovenesc, în formă de cruce, fără ornamentații exterioare și cu acoperișul prevăzut cu trei turnuri mari, cu baza octogonală. Pictura bisericii a fost realizată în anul 1929 de către pictorul P. Livescu din Botoșani. Turnul clopotniță a fost construit în anul 1878 în formă pătrată și se termină cu o turlă rotundă asemănătoare celor de pe biserică. Pe la 1950 aici era un adevarat sat monahal, cu 300 de călugărițe. 

16 iunie 2019. La o zi după comemorarea a 130 de ani de la trecerea la Domnul a poetului Mihai Eminescu, în duminica Pogorârii Sfântului Duh, Agaftonul și-a deschis din nou porțile. Biserică neîncăpătoare pentru creștinii dornici să se cuprindă de Pacea locului. Mulți prunci purtând ii înflorate, părinți îmbrăcați asemenea, în costumul popular atât de frumos românesc. Bunici care-și trec de la unul la altul nepotul ce ațipește în umbra mănăstirii, maici făcând cărări printre oameni, tinere fete purtându-și sfielnice crucea în palme. 

Oamenii dau adevărate probe de răbdare. Canicula prinde fiecare colțișor și apasă mai ales asupra celor aflați în curte. Dar bucuria rămâne neschimbată pe chipuri.

“În ziua aceasta cred că fiecare dintre noi am avea de spus o predică. O predică despre Sfântul Duh. Nu există creștin să nu știe să spună ceva despre Sfântul Duh. Pentru că toată viața noastră este o experiență a Sfântului Duh. Unii îl experimentăm pe Sfântul Duh la niveluri înalte, în asceză, în nevoință. Dar marea majoritate îl experimentăm pe Sfântul Duh în împrejurările concrete ale vieții de zi cu zi. În fiecare zi îl avem pe Sfântul Duh aproape sau departe. Și creștinul trebuie să îl aibă aproape. Astăzi prăznuim această mare sărbătoare a Pogorârii Duhului Sfânt peste ucenici și apostoli. Ne întrebăm pentru început: cine este acest Sfânt Duh? Pentru că mulți dintre noi mergem la biserică. Ne spovedim. Ne împărtășim. Am întrebat un credincios care se împărtășea des: pentru ce te împărtășești? Mi-a spus un cuvânt foarte lumesc: ca să îmi meargă bine, să am sănătate, să am răbdare cu dușmanii. Dar de ce ne împărtășim? Să avem viață veșnică! Viață trecătoare avem și o prelungim cu o pastilă, cu o injecție. Dar viața veșnică nu ți-o poate da oricine. Ți-o dă doar Hristos cel care a trecut prin moarte și a biruit Moartea. De aceea ne împărtășim.

De ce s-a pogorât Duhul Sfânt? Nu putea oare Dumnezeu să ne mântuiască așa? Dacă Fiul a pătimit, s-a răstignit, a înviat, s-a înălțat la ceruri, oare nu a fost destul? Dar pentru ca Dumnezeul-Fiul să fie și mai prezent în noi, într-un chip mai prezent decât era când trăia pe pământ, a trebuit să se pogoare Sfântul Duh. Când Dumnezeu Fiul era pe pământ putea să fie numai într-un loc și într-un anumit cerc de persoane. După ce s-a înălțat la Ceruri și a trimis pe Sfântul Duh Dumnezeu-Fiul și Tatăl și Duhul Sfânt se află pretutindeni și în același timp. Astăzi, de pildă, Sfânta Treime a fost în toate altarele în care s-a săvârșit Sfânta Liturghie. Vinul și Pâinea s-au prefăcut în sângele și trupul Domnului la toate altarele”
, a rostit părintele Ioan Harpa, starețul Mănăstirii Popăuți, în predica de duminică, de la Mănăstirea Agafton.

Agaftonul este și astăzi, pentru cei care îi calcă pragul, locul unde Mihai Eminescu petrecea zile în șir, în liniștea de har și de pace multiseculară. Este locul unde își odihnesc somnul de veci surorile Ralucări, "dulcea mamă" a lui Mihai: Olimpiada, Fevronia și Sofia Iurașcu, alături de verișoara Velisaria. 

Mănăstirea Agafton a avut o însemnătate spirituală aparte în devenirea de mai târziu a poetului Mihai Eminescu. "…Eminescu, copil de patru, de zece, de paisprezece ani… a venit, de nenumărate ori, întâi cu părinţii şi, apoi, singur sau întovărăşit de fraţi şi de prieteni, ca să vadă pe maica Fevronia şi să cerceteze mănăstirea din codri. Eminescu a coborât din Botoşani pe aceste cărări care descurcă poienile înflorite, vâlcelele mascate cu trandafiri sălbatici şi umbra stejarilor bătrâni, şi s-a urcat la schitul cenuşiu şi plin de pace. La Mănăstirea Agafton a cunoscut Eminescu întâia oară cenobitismul creştin-ortodox şi pravilele lui şi toată trista lui Frumuseţe", scria Gala Galaction.   

Pe o filă de Ceaslov, un ieromonah din munții Neamțului lăsa posterității o adnotare impresionantă, el fiind cel care l-a spovedit și împărtășit pe Eminescu, înainte de plecarea poetului în veşnicie: "Era limpede la minte, numai tare posac şi trist. Mi-a sărutat mâna şi a spus: Părinte să mă îngropaţi la ţărmurile mării şi să fie într-o mănăstire de maici şi să ascult în fiecare seară, ca la Mănăstirea Agafton, cum cântă Lumină lină". 

Spre sfârșitul anilor 50, la fel ca în aproape toată țara, monahiile de la Agafton au fost alungate, fiind sfătuite (de fapt obligate) să intre în lume, să se angajeze și să uite pentru totdeauna de Hristos. Au plecat prin lume, însă oamenii Securitatii le-au urmarit peste tot, nu puține fiind cele care au suferit cumplite încercări din pricina lor. Comuniștii au încercat să facă din locul acela sfânt un bastion al noilor vremi pe care le propovăduiau: au înființat aici, în anii 60, o anexă a CAP-ului și apoi un cămin de bătrâni, mai mult bolnavi psihic. Vreme de 40 de ani sfințenia acestor locuri s-a luptat cu rătăcirile minților bolnavilor aduși din toate părtțle. Anii 1990, anii eliberării de ciumă și boala fără credință, aduc ceea ce nimeni nu mai spera: mănăstirea se redeschide. Într-o nedreaptă uitare, maicile de la Agafton își așteaptă în rugăciune credincioșii. Nu cer nimic, chiar dacă sărăcia le macină.

Să nu uităm: pe când mănăstirea număra 300 de suflete, în timpul războiului, toate maicile au fost voluntare în spitalele de campanie. În timpul comunismului au fost adevărate cruci de credinţă acolo unde s-au aflat: au lucrat în spitale, în maternitate, în fabrici și prin casele botoșănenilor înstăriți. Puține au supraviețuit, dar cele care au trăit zorii libertății s-au întors în locul lor drag, unde Îl slujesc pe Hristos.
Astăzi, maicile de la Agafton se nevoiesc în tăcere. Nu caută recunoaștere, cum nu așteaptă nici răsplată pentru osteneală. Dar vor să știe că la Mănăstirea Agafton se respiră aer de poezie și de rugăciune. Că Domnul Eminescu a iubit acest loc și că și-a dorit în ultima clipă să fie lângă bunele sale măicuțe. 


























 

 

Spune-ne opinia ta