Tovarăşul locotenent major al Securităţii din Botoşani care a anchetat Dosarul "Elevul" în 1981 habar nu avea că rândurile scrise de mâna lui sunt teatru. Nici autorii declaraţiilor nu ar fi putut bănui că sunt dramaturgi. Iar Mugur Călinescu, elevul care scria cu cretă pe ziduri "Libertate", nu a făcut-o pentru a deveni personaj principal într-un spectacol, treizeci şi doi de ani mai târziu. Cea care a transformat limbajul de lemn în text dramatic şi povestea în dramă este Gianina Cărbunariu.

Nu aş fi crezut niciodată că procesele verbale, stenogramele convorbirilor telefonice, rapoartele de urmărire şi dările de seamă ar avea potenţial scenic. "Tipografic majuscul" de la Teatrul Odeon mi-a demonstrat că mă înşelam. Spectacolul este o coproducţie dramAcum şi Festivalul Internaţional de Teatru de la Nitra, Slovacia, în parteneriat cu Teatrul Odeon şi face parte din proiectul european "Vieţi paralele – Secolul 20 văzut prin ochii Poliţiei Secrete".

Faptele sunt simple: un elev a scris pe panourile care înconjurau un şantier din Botoşani texte despre realitatea tristă şi gri în care trăia. Naiv, curajos şi tânăr, în definitiv, credea că poate schimba lumea. Spera că îi va mobiliza pe locuitorii oraşului său scriind "Cetăţeni! Trebuie să fim conştienţi de rolul nostru în societate şi să spunem un nu hotărât stărilor de lucruri ce se conturează la noi". Alte asemenea mesaje au continuat să apară timp de o lună. Apoi a fost prins, anchetat, "prelucrat", urmărit constant. A murit în patru ani. De leucemie.

De cinci actori, o saltea gonflabilă imensă, două camere de filmat, câteva scaune, două microfoane şi un video-proiector de buzunar a avut nevoie Gianina Cărbunariu pentru a teatraliza un dosar al Securităţii. Colajul de texte autentice care alcătuieşte scenariul acestui spectacol nu poate arăta altfel decât rigid şi monocord pe foaie. Cu ingeniozitate şi umor, însă, produsul finit este un spectacol al celei care a văzut printre foi; acţiune, conflict, distanţare, semn teatral, metaforă scenică, emoţie şi gând corenet. O demonstraţie impecabilă de virtuozitate artistică. Urmăreşti povestea prin ochii personajelor pe care actorii le schimbă la secundă, fără a fi o secundă indus în eroare de identitatea lor. Deşi întâmplările nu au nimic comic, zâmbeşti, nu o dată, surprins de rezolvările regizorale. Jocul cadrelor de pe ecranul de proiecţie nu îţi dă voie să ieşi din poveste.

Un tânăr cu glugă pe cap proiectează înscrisurile "nepotrivite" pe care Mugur Călinescu le-a scris cu cretă. Calciul de atunci se spăla cu uşurinţă de pe panourile albastre, dar imaginea de azi este mai încăpăţânată. E fascinant să realizezi această paralelă peste timp. Să înţelegi puterea cuvintelor care, oricât de temeinic ar fi şterse, râcâite, acoperite, rămân ca o fotografie în conştiinţă. Impactul acestui joc cu proiecţiile este uluitor. Asemeni memoriei care nu poate fi forţată să uite, fasciculul luminos, odată ce atinge un obstacol, se transformă în mesaj. Indiferent dacă obstacolul este un ecran, podeaua, tavanul sau oamenii care se tem să fie expuşi la această "inoculare maladivă".

Ritmul este atent dozat şi urmăreşte toate volutele unei curbe dramatice veritabile. Parcursul personajului este redat fin. Intră în scenă discret, apoi se plimbă mut printre "organele abilitate" şi martori speriaţi, făcându-şi cunoscute mesajele. Când este prins asupra faptei descoperim un tânăr blând şi cuminte, idealist, firav şi inocent. Silvian Vâlcu adună în acest băiat inconştient, în definitiv, toată buna-voinţă unui Don Quijote cu hanorac în loc de armură şi cretă pe post de suliţă. Morile de vânt, însă, nu sunt deloc paşnice. Alexandru Potoceanu şi Mihai Smarandache sunt cei care conduc ancheta şi ostilităţile. Înarmaţi cu camere de filmat, ne arată imaginea inversată a unui Big Brother mai puţin fictiv decât chipul din tele-ecranele imaginate de Orwell: din ecran te priveşte imaginea ta şi nu o faţă ameninţătoare. Spaima proprie, ochii injectaţi de frică şi sudoarea de pe fruntea care îţi aparţine sunt mult mai penetrante decât orice terţă fizionomie. Nu "Big Brother is watching you", ci "Watch yourself" – cu dublu sens – a fost sloganul sub care au trăit părinţii şi bunicii mei.

Cătălina Mustaţă este mama acestui copil "rătăcit". Mama prototip care a învăţat lecţia lui "Nu ştiu" şi "Nu pot", dar care nu i-a transmis-o nici genetic şi nici prin exemplu fiului său. Incapabilă să îl protejeze de el însuşi, speriată la rândul său, îl învaţă de bine. Binele lor, al celor cu cămăşi gri şi camere de filmat. De altul nu este loc în această existenţă guvernată de privirea aruncată furiş peste umăr, şoapta timorată şi privirea complice. Gabriel Răuţă schimbă mai multe personaje şi reuşeşte să le diferenţieze subtil, la fel cum o fac şi Alexandru Potoceanu şi Mihai Smarandache atunci când devin prietenii lui Mugur sau diverşi secretari, sub-secretari, directori – plini sau adjuncţi – ai comitetelor de tot felul.

Sunt două scene care dovedesc nu doar tehnică dramatică fină, dar şi intuiţie rafinată. La mijlocul spectacolului, în spirit brechtian de secol XXI, actorii se întrerup şi comentează civil preţ de câteva secunde comportamentul personajului. Luăm  o gură de aer şi mergem mai departe cu retina proaspătă. Noi care suntem atât de obişnuiţi cu vizionarea filmelor pe ecranul laptopului şi cu butonul de "pause", cu pauzele de publicitate care întrerup serialul preferat de la televizor şi cu pop-upurile care precedă aproape orice site. Apoi finalul în care trei "factori de decizie" din perioada "de dinainte" dau o conferinţă de presă în perioada "de după". Lejeri, colocviali, fără de pată, fără de vină, crispat-relaxaţi, în defensivă, dar cu tot arsenalul de motive gata de atac. Aşa a fost să fie. Nu au făcut nimic ieşit din comun. Au conştiinţa curată, domnule. Nu mai zic că "nu au mâncat usturoi", dar nici măcar nu l-au văzut vreodată. Câţi nu povestesc astăzi cum s-au descurcat "pe vremea aia"? Aşa erau timpurile. Trebuia. Mai mult sau mai puţin, fiecare a fost un pic în locul lor. Dar ce să faci? Nu aveau încotro. Au supravieţuit.

Microfonul şi camera de filmat măresc şi mai mult efectul de lupă. Obişnuitele telefoane ascultate sunt în spectacol un show acompaniat de muzica lui Bobo Burlăcianu, iar decorul lui Andrei Dinu şi light designul lui Andu Dumitrescu decupează exact punctele focale. Marele atu al acestui spectacol este obiectivitatea lui artistică. Nu asistăm la o poveste tristă, nu doar îl plângem pe martirul condamnat fără drept de apel şi nici nu ne plângem de milă nouă înşine pentru ce ne-a fost dat să trăim. Faptul istoric e un punct de plecare către un act artistic. Odată devenit scenariu de teatru, conţinutul Dosarului "Elevul" este un material la fel de ofertant ca o piesă bine scrisă, picată în mâinile potrivite. Încărcătura emoţional-subiectivă cu tot bagajul ei de reziduuri sentimentale depozitate în cei care au fost contemporani cu Mugur Călinescu este transformată în pretext artistic. Într-adevăr viaţă ridicată la pătrat, într-adevăr oglinda lumii, într-adevăr teatru.

Iar teatrul, în acest caz, bate viaţa.


(Alina Epingeac, in yorick.ro)