Penitenciarul Botoşani ascunde poveşti de viaţă, atât ale persoanelor private de libertate, cât şi ale celor care îi supraveghează. Două lumi care ajung să se întâlnească, iar senzaţia de apăsare este cea care domină.

"În fiecare an, la 29 iunie, Administraţia Naţională a Penitenciarelor sărbătoreşte Ziua personalului din administraţia penitenciară, odată cu prăznuirea patronilor spirituali Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, ocrotitorii sistemului. Anul acesta, ziua aniversară va fi marcată într-un mod deosebit în Penitenciarul Botoşani, prin organizarea Zilei porților deschise, ocazie cu care pot participa toate persoanele interesate să ia parte la un tur de prezentare a unității noastre și de informare asupra activităților desfășurate de persoanele private de libertate".

Aşa suna comunicatul de presă transmis de Penitenciarul Botoşani, iar invitaţia nu se refuză. Nu în fiecare zi ai ocazia, ca jurnalist, să pătrunzi într-o lume în care senzaţia permanentă e de apăsare. Apăsarea lipsei de libertate, indiferent de regimul Penitenciarului în care sunt depuşi deţinuţii. La Botoşani, regimul e semi-deschis.

Gazdele întâlnirii sunt directorul Penitenciarului, Dan Brehuiescu, directorul adjunct Cristina Livadaru şi purtătorul de cuvânt al Penitenciarului, Maria Valenciuc. Aşa începe turul Penitenciarului Botoşani, de la clădirea administrativă, capelă şi până la unul dintre corpurile de deţinere. Capela e plină de deţinuţi. "Persoane private de libertate" e denumirea corectă. Preotul paroh a ajuns la predică şi le vorbeşte ascultătorilor despre libertate. Unii sunt în picioare, alţii stau pe băncuţe dar toţi ascultă cu atenţie iar feţele lor exprimă un amalgam de sentimente, de la regret, speranţă, la supărare, încrâncenare.

De la etajul III al corpului până la parter, în fiecare secţie, aceeaşi senzaţie de apăsare. Deţinuţii se împart în două: cei serioşi, gânditori, care merg pe holuri, salutând încet, la cei care îşi ascund trăirile sub masca veseliei şi a batjocurii. Trecem printre ei şi suntem îndemnaţi să nu ne temem. Nu e cazul, probabil şi în afara Penitenciarului sunt oameni la fel ca ei, cu metehne similare, dar spre deosebire de aceştia, pe aceia nu-i cunoaştem pentru că nu au fost condamnaţi.

Directorul Penitenciarului, Dan Brehuiescu, ne spune că incidentele au scăzut foarte mult în ultimii ani. "Noi nu am mai avut intervenţii de vreo doi ani. Avem echipă de intervenţie dar nu a fost cazul să intervină. Cum te porţi, aşa se poartă", mărturiseşte directorul care crede în bine, în tratament civilizat, în reciprocitate.

Armonie de culori găsim în atelierul ocupaţional, acolo unde deţinuţii "se joacă", iar din mâinile lor ies adevărate minuni- flori din hârtie, colecţii de minioni, vase îmbrăcate în aţă de cânepă, portrete stilizate. Deţinuţii care lucrează în atelier poartă la gât legitimaţii de acces, dar ne ferim să ne uităm la numele lor şi doar îi ascultăm. Cel din ale cărui mâini răsar flori ne povesteşte că în Penitenciar a învăţat să îmblânzească hârtia şi că o modelează cu plăcere. Nu crede însă că în afară va putea să câştige din asta pentru că munca e foarte multă iar costul lucrărilor nu acoperă nici un sfert din efort sau din hârtia consumată. I-ar plăcea însă să-şi înveţe fetiţa lui, de acasă, să lucreze hârtia. Fâşii- fâşii, hârtia tăiată pe lung, la milimetru, aşteaptă să fie rulată pe un soi de croşet, astfel încât să prindă forma care apoi va fi lipită pe suportul făcut din alte hârtii, revistele cu reclame ale supermarketului.

Ajungem la atelierul de icoane iar ochii se plimbă pe icoanele ieşite tot din mâinile deţinuţilor. Suntem impresionaţi de picturile pe scoarţă de copac, în forma naturală, uşor concavă. La masă, doi bărbaţi pictează. Atmosfera devine atât de grea încât simţim nevoia să ieşim din atelier, să-i lăsăm pe cei doi să-şi verse toată durerea în pictură.

S-au schimbat multe în Penitenciar, celulele nu mai arată aşa cum erau odată, se reabilitează pe rând, se schimbă mobilierul, cazarmamentul. Parcă ecourile poveştilor despre ororile din acest mediu se estompează. Pe holuri, deţinuţii vorbesc la telefon, cu cardul pe care îl încarcă cu credit cei de acasă. Tot cu cardul merg la cumpărături, la chioşcul unităţii şi tot în baza cardului accesează un info-chioşc cu informaţii utile pe care Penitenciarul le pune la dispoziţie. Teoretic, nu le lipseşte decât libertatea, însă pierderea ei este preţul pe care îl plătesc pentru ceea ce au făcut.

Vizita în Penitenciar se apropie de final, ora acordată presei a expirat de mult. Părăsim penitenciarul cu gândul că urarea "o zi bună" are poate un alt sens pentru cei care trăiesc aici- deţinuţii şi cei care îi supraveghează.

Capela unităţii








Celulă reabilitată

Celulă nemodernizată

 
Citeşte şi:
Spiriduşul din Penitenciarul Botoşani. Asistentul social care se hrăneşte cu culori şi vise

Omerta de după gratii. Trei deţinuţi condamnaţi pentru o agresiune sexuală în Penitenciar!