In aceasta actiune de nimicire a neamului nostru o atentie speciala se dadea prigonirii Bisericii stramosesti si impiedicarii ei in lot felul, in lucrarea ei deschisa in viata poporului.
Vom enumera cateva forme ale acestei prigoniri.
De fapt, Biserica Ortodoxa stramoseasca a fost supusa de regimul comunist unei prigoniri deosebite. Un reprezentant al Departamentului Cultelor, intrebat odata de mine, pentru ce Biserica Ortodoxa este supusa unor dificultati speciale, nepermitandu-i-se sa-si refaca bisericile ce se minau, in vreme ce cultele neoprotestante isi cladeau, in schimbul valutei straine, case de rugaciune monumentale, acela mi-a raspuns ca credinta crestina reprezinta in randul poporului roman majoritatea ortodoxa si tocmai de aceea ea trebuie desfiintata cu deosebire, pentru a face sa domneasca in statul nostru ateismul.
Formele acestei actiuni de eliminare a credintei: din majoritatea poporului nostru s-a concretizat, cum am spus, in oprirea refacerii si repararii bisericilor ce se ruinau, in demolarea unui mare numar de biserici existente; in supravegherea deosebita a activitatii preotilor, in inchiderea acestora pentru vini inventate, in asa masura incat intre anii 1950-1965 se aflau peste 500 de preoti ortodocsi in inchisori, dintre care unii au fost dusi la canal, ca sa nu mai vorbim de copiii preotilor, mai ales ai celor inchisi, care nu erau admisi in Facultati; erau in schimb suspectati permanent, iar in serviciu mentinuti numai in grade inferioare. La acestea se adauga persecutarea credinciosilor care aveau curajul sa frecventele bisericile.
Dintre preotii aflati in inchisori in anii 1958-1964, eu personal am fost in camera cu cativa care au murit, imbolnaviti de tot felul de tratamente chinuitoare la care fusesera supusi, inclusiv infometarea.
Acestia au fost: dr. Liviu Munteanu, fost rector al Institutului Teologic din Cluj, inchis pentru ca semnase, ca vicar al Episcopiei din Cluj, in locul Episcopului, o adresa catre preoti pentru catehizarea copiilor. Desi ajunsese paralizat dupa o vreme, era silit sa mearga pe picioarele sale pentru a-si rezolva trebuintele trupului, fiind supus si la alte acte chinuitoare care i-au grabit moartea.
Apoi a fost dr. Ilarion Felea, fost rector al Institutului Teologic din Arad, distins autor de scrieri teologice si pr. Lazarov din Dobrogea, aflat in 1959 in cel de-al 14-lea an de inchisoare; acesta se gandea cu emotie ca-si lasase fiul acasa in varsta doar de un an. Niste dureri cumplite de cap i-au adus la un moment dat, dupa trei zile, moartea.
Ieromonahul Daniel (fost Sandu Tudor), mort in urma unor impungeri de catre gardieni, in timp ce era adus de la o baie impreuna cu altii. Inainte de acestia a murit in 1950 pr. Ilie Imbrescu, care dupa ce a fost tinut, ca pedeapsa, cateva zile fara mancare, luand ceva de mancare, a facut ocluzie intestinala.
Biserica Romano-Catolica a canonizat pe unicul ei cleric mort in inchisoare, respectiv pe mgr. Ghica. N-ar fi cazul sa pomeneasca si Biserica noastra pe nenumaratii preoti si pe multi altii, ca si pe toti credinciosii ortodocsi morti in chinuri din inchisori pentru credinta lor?
In inchisori, preotii si monahii ortodocsi n-au stat degeaba, ci au invatat pe oameni acatiste si alte rugaciuni, pe care acestia si le scriau cu gratiile rupte din usi pe sapun si le tineau lectii despre invatatura Crestina. Dar cu toate persecutiile si supravegherile indurate, preotii si monahii au continuat sa-si practice indatoririle lor, savarsind Sfanta Liturghie, precum si botezuri, cununii si inmormantari. Au continuat sa predice cuvantul lui Dumnezeu si n-au auzit niciodata pe vreun preot pomenind in cuvantul sau pe tiran. N-am auzit pe vreun om din inchisoare sau din afara sa fi spus ca vreun preot i-ar fi pricinuit vreun necaz pentru ca i-ar fi tradat cele spuse la Spovedanie. In schimb am cunoscut numerosi preoti inchisi pentru ca au gazduit cate un om fugit de acasa din pricina pericolului de a fi arestat, sau pentru ca ar fi ajutat in secret pe vreunul dintre luptatorii din munti, multa vreme dupa instalarea regimului comunist.
Netinind seama de tot felul de persecutii suferite, astazi Biserica Ortodoxa este acuzata nu numai de unii conducatori ai greco-catolicilor, ci si de unii scriitori - in intregimea ei - pentru faptul ca unii ierarhi, in unele Pastorale, au adus cuvinte de lauda marelui dusman al Bisericii care cauta orice prilej pentru justificarea opririi oricarei lucrari a acesteia.
Se uita faptul ca acele cuvinte de lauda - doar spuse, dar nu si gandite - erau adresate cu constiinta ca de ele depindea activitatea intregii Biserici de care ei erau in primul rand raspunzatori. Se uita ca, in general, Biserica - cu pretul acelor scurte si rare pomeniri verbale - a putut sa-si continue toata activitatea liturgica si duhovniceasca in vremea celor 45 de ani, cum n-au putut-o face Bisericile din Bulgaria, Albania si, in parte, chiar din Iugoslavia.
Poporul roman a putut ramane astfel, prin Biserica, in continuitate fundamentala a spiritualitatii sale, fapt care n-a fost ajutat de nici un alt sector al activitatii publice din tara noastra (ziaristica, scriitorime, juristi, economisti, universitati, Academie etc). Rarele si putinele vorbe de lauda folosite la adresa tiranului de catre ierarhi in cele doua Pastorale anuale ale lor, au fost niste picaturi in raport cu oceanul de laude revarsat de oamenii tuturor institutiilor la adresa aceluia. Si totusi, cei mai multi din acestia isi continua activitatea necriticati de nimeni, ba chiar continuand sa-si manifeste prin criticile lor fata de Biserica acelasi indiferentism religios.
Un mare ganditor crestin refugiat in Occident, vorbind de curand, de cand Bisericii ruse i s-a redat o anumita libertate, despre laudele aduse de patriarhii si episcopii ce s-au succedat, la adresa lui Stalin si a urmasilor lui, a declarat: "Au spus niste cuvinte in mod silit, dar si-au pastrat credinta si au pastrat continuitatea ei, pe cat s-a putut, in popor". Pe acestia nu-i critica nici ucrainienii carora li s-a redat putinta de a reveni la greco-catolicism. Cu toate acestea, in Rusia au fost daramate zeci de mii de biserici, au fost impuscati mii de preoti, de episcopi, de monahi. La fel a fost oprit in mare masura exercitarea cultului in Bulgaria, in Iugoslavia, si absolut cu totul in Albania.
Nu se manifesta oare prin aceasta critica insistenta la adresa Bisericii Ortodoxe stramosesti aceeasi vointa de golire a poporului nostru de spiritualitatea lui fundamentala, de desfiintare a identitatii lui spirituale? Si nu se lasa oare amagiti de aceasta intentie suspecta impotriva Bisericii stramosesti multi preoti, ba chiar studenti teologi si seminaristi, pentru desfiintarea identitatii noastre spirituale? Nu se ajuta, prin aceasta, unor greco-catolici, ca si sectelor si ateilor, ca sa faramiteze poporul nostru si insasi existenta lui?
Sa stam uniti cu totii: ierarhi, preoti, mireni, tineri si batrani, in apararea credintei, si prin aceasta, a neamului nostru!
Am avut in generatiile trecute intelectuali de mare faima stiintifica, care au stat aproape de Biserica, cum au fost Nicolae Iorga, Simion Mehedinti, Nichifor Crainic, Nae Ionescu; iar in Transilvania, la initiativa profesorilor ortodocsi de la Universitatea din Cluj, Sextil Puscariu, Ioan Lupas, Silviu Dragomir, Silviu Teposu, Victor Papilian, etc. etc, au format Fratia Ortodoxa Romana, spre apararea Bisericii Ortodoxe fata de uniatism.
Am dori sa vedem aparand si in generatia actuala de intelectuali asemenea personalitati sau un mare curent care sa vina alaturi de Biserica stramoseasca, constienti ca ea este forta neconditionata pentru pastrarea identitatii noastre nationale.
Parintele Dumitru Staniloae
