Spuneam că troparul reprezintă mesajul concentrat al vieţii duhovniceşti a sfântului, care vizează atât trecutul istoric, în esenţa virtuţilor, absolut fundamentale în dobândirea sfinţeniei, dar, mai ales, modele de adoptat pentru omul de azi.
Ştefan cel Mare şi Sfânt versus homo politicus – modelul reprezentat de domnitorul şi sfântul moldovean este valabil pentru toate categoriile sociale. Faptul de a-l aşeza în faţa lui homo politicus nu reprezintă o critică directă la această categorie, ci, gândindu-mă că tot omul de azi se prinde mai repede la făcut analize politice decât să activeze în câmpul muncii sau în cel duhovnicesc (conform sintagmei că tot omul se pricepe la fotbal şi politică), găsesc că este modelul complet valabil de la "vlădică la opincă".
Domnia lui Ştefan cel Mare este una dintre cele mai lungi din istoria poporului român. Să conduci 47 de ani, în perioade nu tocmai liniştite ba, dimpotrivă, foarte tulburi datorită problemelor externe, precum şi a uneltirilor interne, fără să greşeşti, este aproape imposibil. Care dintre noi nu greşeşte astăzi, mai ales că, "dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi" (I Ioan 1,8). Cred că dintre virtuţile de căpătâi care au marcat viaţa şi politica acestui domn creştin, credinţa şi conştiinţa slujirii lui Dumnezeu prin slujirea semenului au fost esenţiale. Omului de astăzi, politic sau militant, economist sau angajat, îi sunt necesare aceste repere de suflet, pentru că îl aşează în faţa lui Dumnezeu şi mai ales alături de semenii săi, în conştiinţa con-vieţuirii în darul sacru al vieţii.
Termenul de criză, folosit atât de mult în ultimii ani (cred că era aproape necunoscut în perioada inter şi postbelică), era caracterizat în perioada ştefaniană de instabilitatea generată de incursiunile turcilor, care nu lăsau loc de refacere imediată. Pe atunci nu se pierdeau doar case şi proprietăţi, culturi şi biserici, ci erau distruse suflete prin pierderea pruncilor, a tinerilor, a fecioarelor şi soldaţilor care cădeau în lupte sau în jaful cotropitorilor. Cu toate acestea, moldovenii nu şi-au pierdut seminţia, nu şi-au pierdut nădejdea într-un viitor mai bun, şi, mai ales, nu au renunţat să îşi apere şi afirme credinţa în orice împrejurare.
Ceea ce a caracterizat cei 47 de ani de domnie a fost discernământul politic şi ţelul religios. Pentru omul de astăzi, atât cel care conduce destinele unei ţări sau ale unui cătun, Sfântul Ştefan Voievod este un reper în discernerea situaţiilor de criză, de acţiune hotărâtă şi de deschiderea către orizonturile religioase, absolut necesare întăririi în faţa crizei, de orice natură ar fi ea.
Canonizarea acestui domnitor acum 20 de ani, în 1992, a fost un fapt firesc, dorit de popor, care îl cânta ca sfânt în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, pe când la Mănăstirea Putna era adunată intelectualitatea de vază a ţării. Cu toate acestea, canonizarea se regăseşte ca un fapt excepţional, pentru că deschide şirul canonizărilor domnitorilor români (dintre care amintim pe Constantin Vodă Brâncoveanu şi pe Neagoe Basarab), drept repere ale trecutului istoric şi ale viitorului cristalizat în acţiunile prezentului. Cinstirea acestora ne apare astăzi ca o nevoie sufletească în afirmarea şi urmarea modelelor autentice şi puternice într-o lume a valorilor confuze şi a discrepanţelor economice şi politice.
Ultimul gând închinat domnitorului sfânt al Moldovei se îndreaptă către aspectul cel mai marcant al existenţei sale terestre, prin ridicarea sfintelor locaşuri după fiecare bătălie. Mă întreb, oare a contestat cineva acest lucru dintre contemporanii săi, justificând că sunt momente de criză economică şi politică, de neputinţă materială datorare luptelor purtate şi slăbirea forţelor poporului, sau au subscris cu toţii acestei acţiuni ctitoriceşti, care dăinuie peste timp, ne face mândri de trecutul istoric, oferindu-ne repere sufleteşti şi naţionale. Nu cred că astăzi există vreun român care să nu fie mândru de Mănăstirile Putna sau Neamţ, precum şi de celelalte bijuterii moldave, îmbrăcate de urmaşii domnitorului în veşminte inconografice, transformându-le în chivote unice la nivel mondial. Toţi ne mândrim că Voroneţul este în patrimoniul UNESCO, că scena Înfricoşatei Judecăţi cu albastrul ei este căutat de toţi străinii, însă puţini de gândim la ceea ce şi-a dorit ctitorul de la aceste locaşuri. Gândul sfântului domnitor a fost acela de a se sluji Sfinte Liturghii pentru iertarea păcatelor sale şi ale poporului, de a se face pomenirea eroilor neamului şi de a întări ortodoxia din sufletele supuşilor.
Oare astăzi, la momentul ridicării Catedrale Mântuirii Neamului, nu ar fi cazul să gândim acest proiect, în toată grandoarea lui, ca o datorie de suflet, la care sfinţii domnitori români ar fi subscris cu toată fiinţa lor, cu timp şi fără timp.
Actualitatea şi nevoia practicării virtuţilor şi a modelului de vieţuire a sfinţilor noştri domnitori este tot mai acută în aceste vremuri de criză, în care judecata nu stă în mâna noastră, ci a urmaşilor noştri, nu stă în răstălmăcirea valorilor, ci în practicarea virtuţilor.
"Apărător neînfricat al credintei si patriei străbune, mare ctitor de lăcasuri sfinte, Stefane Voievod, roagă pe Hristos Dumnezeu, să ne izbăvească din nevoi si din necazuri". (Troparul Binecredinciosului Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt)
Pr. Daniel Dascălu
