Iată că am ajuns şi la numărul 300. Deşi suntem în anul al 37-lea de apariţie! Într-o normalitate firească, de apariţie mensuală, douăsprezece numere pe an, am fi putut ajunge la numărul 438! Dar n-a fost să fie, nu din cauza noastră, ci din cea a vitregiilor prin care am trecut, noi şi, implicit, revista.
De la apariţia ei, din ianuarie 1983, revista, sub denumirea de „Caiete botoşănene“, timp de 7 ani, în acele vremuri comuniste, a apărut, ce-i drept în corpul revistei „Ateneu“ din Bacău, lunar, cu regularitate de ceasornic. Şi totuşi geneza revistei a fost în cele 5 numere ale revistei „Amfitrion“, pe care o scotea Biblioteca Judeţeană „Mihai Eminescu“ Botoşani, la iniţiativa mea şi a unui grup de scriitori botoşăneni, care, cu ceva ani în urmă, pe la finele anilor ’70, am scos un samisdat, „Nord“, la un gheştender al bibliotecii.
Cum atunci, pe acele vremuri, nu puteai scoate o nouă revistă, pentru că trebuiau supravegheri noi, s-a luat decizia de înfiinţare a unei publicaţii lunare, bine controlate, cu finanţare de la Comitetul de Cultură şi Educaţie Socialistă Botoşani, unde era preşedinte Gheorghe Jaucă.
Promotorul ideii a fost poetul Lucian Valea, care conducea de un an de zile Cenaclul din Botoşani al Uniunii Scriitorilor din România. Lucian Valea ne-a dat, celor din cenaclu, temă să căutăm un titlu. Nu se dorea ceva legat direct de Eminescu, dar să amintească de el. Revista „Luceafărul“ exista, editată de Uniunea Scriitorilor din România, iar denumirea „Hyperion“ nu s-a acceptat pentru că fusese deja o revistă cu acest titlu a liceenilor din Darabani, pe vremea cînd Lucian Valea era acolo profesor, şi nu le suna bine comuniştilor. Aşa că, în spiritul nonconformismului lui Lucian Valea, trebuia un titlu care să sune a ceva din Vest. La Paris apărea revista „Caiet de l’Est“ a unui grup de scriitori români transfugi pe lîngă postul de radio Europa liberă. În lista mea de vreo zece denumiri am trecut şi titlul de „Caiete botoşănene“. Titlul normal, neutru, de colecţie, să zic aşa, a unor talente locale care se puteau manifesta în acele patru pagini, tabloid. Şi aşa a fost botezată revista.
Lucian Valea a format redacţia. M-a propus secretar de redacţie. Din cauza unui articol legat de Ipoteşti, „Cînd trece luna pe la Ipoteşti, nu-i tristă?“, publicat cu un an în urmă în revista „Flacăra“, nu am fost acceptat. Nici măcar corector. Însă am fost tot timpul în preajma apariţiei fiecărui număr, impunînd o anchetă despre cultura poetului tînăr, care a durat peste doi ani, scriind despre cărţi de poezie etc.
Redacţia era formată din Lucian Valea, Dumitru Ignat, Gheorghe Jauca, Emanoil Marcu, Victor Teişanu, iar corectori erau Ionel Bejenaru şi Corneliu Filip. Iar din 1984, secretar general de redacţie, a fost Emil Iordache, care a fost angajat instructor la compartimentul literatură al Centrul de Îndrumare a Creaţiei şi a Mişcării Artistice de Masă Botoşani. De cele mai multe ori, corecturile le duceam eu la Bacău, unde mă aştepta Sergiu Adam, în fond cel care se ocupa în mod direct de revista noastră. Şi aşa pînă în decembrie 1989 au apărut 84 de numere.
În dimineaţa zilei de 24 decembrie a apărut primul număr al revistei „Hyperion“, care, astfel, a preluat portofoliul şi tradiţia revistei „Caiete botoşănene“, cu apariţie, de atunci, la Botoşani. Tirajul primului număr a fost unul foarte mare. În acele zile se vindea orice nouă foiţă, ce semăna cu o publicaţie.
Şi astfel, pe parcursul unor etape, cu donaţii de la diverse persoane la început (şi-l amintesc aici pe regretatul preot Alexandru Bardieru, care ne chema şi ne oferea banii pentru plata tiparului şi asta la cîteva numere la rînd!), apoi cu sponsorizări, cu protocoale de colaborare cu „Gazeta de Botoşani“, apoi cu plata unor numere de către Inspectoratul pentru Cultură Botoşani şi Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Botoşani, cu proiecte anuale la Ministerul Culturii, perioada lui Ion Caramitru, apoi din 2009, să primim, printr-o decizie, sprijinul Consiliului Judeţean Botoşani, la început cu formarea unui colectiv de redacţie alcătuit din cinci oameni, plătiţi, apoi, după schimbarea conducerii, timp de 7 ani, cu doar un documentarist plătit şi trei contracte de prestări servicii, trimestriale, şi plata colaboratorilor externi, iar de doi ani, doar cu un documentarist, cu activitate parţială pentru revistă, şi doar plata tiparului, cu un tiraj diminuat, am reuşit să menţinem revista în viaţă, cu apariţii trimestriale, cu puţine perioade de pauză, cu numere cumulate (de aici şi diferenţa atît de mare de numere), pentru continuitate, ajungînd astfel să facem din revista de cultură „Hyperion“ cea mai longevivă revistă din istoria presei culturale botoşănene, o instituţie de nivel naţional, care alături de instituţia Premiului Național de Poezie „Mihai Eminescu“ sunt cele mai vizibile şi recunoscute instituţii de cultură botoşănene pe plan naţional.
Revista este editată din 1997 de Fundaţia Culturală „Hyperion-caiete botoşănene“ Botoşani, sub egida Uniunii Scriitorilor din România, în parteneriat cu Memorialul Ipoteşti – Centrul Naţional de Studii „Mihai Eminescu“, cu sprijin financiar parţial, cum am spus mai sus, din partea Consiliului Judeţean Botoşani.
Un scurt istoric linear, care, în spate, ascunde 37 de ani de susţinere, fără avantaje materiale, a unei instituţii, pentru care, în altă parte, s-ar deschide porţile edililor, ale celor ce diriguiesc cultura. Orice tentativă a noastră, în ultima vreme, de a impune revista într-o formă legală de finanţare, aşa cum se petrece şi în alte judeţe cu publicaţiile de cultură, care nu se pot susţine singure, judeţe cu o tradiţie culturală de mai puţină importanţă decît tradiţia culturală botoşăneană, a fost pasată la termenul „poate altă dată, acum nu e cazul!“...
Editorialul complet, semnat de Gellu Dorian, redactor-șef al revistei Hyperion, poate fi citit în revista Hyperion.
CITESTE NUMĂRUL 300 din REVISTA HYPERION AICI