De aproape trei decenii salvează oameni. Zi de zi, vreme de 27 de ani, a urcat în ambulanță, trăind alături de semenii săi suferința, disperarea, dar și miracolul vieții.
A știut de la început că va sacrifica timp, emoții, familie și multe dintre plăcerile unui trai liniștit. Nu era pregătită să renunțe însă la propria viață. Când medicul i-a spus că mai are șase luni de trăit, întregul univers s-a prăbușit. A avut puterea de a se ridica în picioare și de a schimba tot. A învățat că trupul fizic nu poate lupta singur, că omul dispune de alte două forțe uriașe de care nu este conștient: mintea și spiritul.
Daniela Marin a trecut printr-un amplu proces de vindecare. A studiat, a lucrat cu propria minte, și-a identificat suferințele și le-a transformat în scut. Astăzi salvează oamenii nu doar în ambulanță, ci își dedică mare parte din viață vorbind despre resursele de care dispunem și care ne-ar putea salva de la multă inutilă risipă.
”În fața morții îți dai seama și de propria ta viață, cât este de fragilă!”
-Daniela Marin, asistentă, 27 de ani de muncă în ambulanță. Aproape trei decenii de întâmplări dramatice, dar și de povești care v-au dat curaj să mergeți mai departe. Cum este viața în ambulanță?
-În urmă cu 27 de ani, când am terminat școala, erau trei posibilități: să lucrez la maternitate, să lucrez la pediatrie, în spitalul din Trușești - am refuzat cu tărie cele două secții, care în opinia mea erau foarte grele -, dar când s-a ivit ocazia să lucrez la Ambulanță, nicio clipă nu m-am gândit la impactul de mai târziu. Am simțit pur și simplu să mă duc acolo. Am prins vremurile când mașinile erau cum erau, nu era personal…, târziu s-au modernizat și ambulanțele…
Au fost foarte multe cazuri, mai ales la început, când ești mai tânăr, mai necopt… Au fost zile în care retrăiam și retrăiam acele imagini, mai ales cu copii morți. Și la accidentul recent, chiar dacă au credeam că sunt puternică și că nu mă mai afectează așa de mult, spre seară, în ziua respectivă, m-am întors spre mine și mi-am făcut o retrospectivă a zilei - mai ales după ce am primit un mesaj și am fost întrebată dacă ne detașăm -, mi-am pus întrebarea singură: oare chiar ne detașăm, oare chiar nu ne afectează? Și mi-am dat seama că trebuie să ai ceva special în tine ca să poți lucra în acest domeniu.
-Vorbim despre tragedia cu trei morți, cu mulți răniți, când s-a intervenit contracronometru…
-Erau cele trei persoane în stop, dar erau și ceilalți, aflați în șocul accidentului. Am avut și eu un accident, știu cum se trăiește, și să nu poți să te multiplici atunci, în câteva minute, până ajung și celelalte mașini. Oamenii răniți voiau să nu ne ocupăm doar de cei trei, colega de la Trușești încerca să le explice. Nu a mai durat mult și au venit și celelalte echipaje. Dar în fața morții, să vezi omul respectiv că nu își mai revine, îți dai seama și de propria ta viață, cât este de fragilă, că se poate termina într-o secundă. Dacă la nașteri ne bucurăm, suntem acolo, aduci viața, asiști la momentul acela minunat al nașterii unui copil, când moare un om parcă moare și o bucățică din tine.
”Se declanșează un Cod Roșu și în noi!”
-Pe lângă durerea fizică a celor răniți, există și multe sfâșieri, disperări la nivel emoțional. Cum faceți față emoției în primul rând, nu vă împiedică să acționați lucid?
-Atunci se declanșează un Cod Roșu și în noi. Sunt focusată pe caz, pe ce fac eu. Se activează o putere din interior, știi ce ai de făcut, se deschid acele informații și le pui în practică. Abia când se termină totul și revii în mașină începi să îți reamintești, îți bate inima puternic și retrăiești totul. Acum folosesc și din terapiile alternative pe care le practic și cumva reușesc să mă liniștesc mai bine și să nu mă consum atât de mult. Înainte îmi lua câteva zile să pot ieși dintr-o tragedie. Seara trecută, când vorbeam cu soțul și i-am spus că mă afectează accidentul recent, el mi-a spus: ”Eu de 26 de ani știu că te afectează, am stat aici lângă tine și am știut!” Chiar dacă eu, de-a lungul vieții, am fost o persoană puternică pentru cei din jur, m-au afectat…
”Am înțeles, în urma unui diagnostic-șoc, cum apar bolile”
-Cum trăiesc cei din casă meseria dvs.? Este nevoie de înțelegere din partea familiei, de răbdare?
-Soțul întotdeauna mă întreabă cum pot, cum rezist la ture. Și plecările, de dimineața până seara, uneori noaptea... Când era mic copilul, el nu înțelegea că mama merge în tură de noapte și nu e acolo. Dar am avut susținerea surorii, a mamei mele care m-a ajutat cu copiii. Nu mai spun soțul, care m-a susținut întotdeauna. Presiunea trebuia să o vărs undeva, iar dragul de el a primit toate momentele, el a fost acolo, contrafortul meu. Este foarte important seara, când ajungi după așa un eveniment, să ai cu cine vorbi, cu cine să îți împărtășești emoțiile, să îți ofere acel spațiu în care doar să împărtășești, nu să îți dea soluții, nu să spună gata, nu-i nimic, trece. Ci doar să asculte, să știe cum ne simțim noi pe interior.
Bolile apar tot în urma unui șoc emoțional care, dacă nu este verbalizat, nu este împărtășit, ci trăit în solitudine, este unul dintre criteriile prin care se declanșează boala în corp. Am înțeles, în 2016, tot în urma unui diagnostic-șoc, cum apar bolile și cât de importantă este partea aceasta emoțională, psihică, și mai ales cum ne putem îndrepta – pentru că noi suntem suma a ceea ce gândim, iar dacă ne schimbăm, corpul fizic ne ascultă și totul se schimbă. Iar trăirea aceasta în solitudine - când avem o problemă o măcinăm în noi, nu-i deranjăm pe ceilalți, nu îi încărcăm, gândindu-ne că ei nu vor putea duce acele probleme pentru noi, o păstrăm în noi și apoi ea se descarcă în boală fizică.
-După ce asistați la o luptă atât de mare pentru viață și vedeți că oamenii totuși mor, în ciuda a tot ce faceți, cum ascultați în jur semeni care se plâng de tot felul de probleme mărunte?
-Cu aceeași compasiune, cu aceeași înțelegere, pentru că fiecare om are gradul lui de importanță a acelui lucru. O trăiește în felul lui unic, pentru el poate fi dramatic să nu aibă un telefon de primă mână, poate fi dramatic că nu mănâncă nu știu ce aliment și poate alții nu au nicio bucățică de pâine. Dar suntem unici, creierul este unic, iar în baza a ceea ce conținem în subconștient percepem realitatea din afară. Și atunci îl privesc și pe el cu compasiune, pentru că asta înseamnă că și în spate la el este o lipsă a iubirii, o lipsă pe care el încearcă să o acopere cu un obiect, cu o persoană… Este tot o durere în spate.
-Dureri care vin din lucruri mărunte. Dar aceste dureri, ne spuneați, ne duc spre diagnostice foarte grave. Cum învățăm să ne apărăm, astfel încât să nu ajungem acolo?
-Trăind în prezent. Trăind conștient momentul prezent. Și punându-ne întrebări: chiar am nevoie acum de acest lucru? Chiar depinde viața mea de acel lucru? Suntem atât de mult angrenați în acea lipsă încât nu mai vedem plusul de lângă noi. Și dacă mă opresc câteva minute și îmi pun întrebarea: ”chiar e necesar să…”, trăim în prezent. Uităm de multe ori că nu avem nevoie decât să respirăm și să ne bucurăm de o floare care este în fața noastră sau de o persoană. În loc să pun accentul pe lipsă, să pun accentul pe ceea ce am. Și atunci liniștesc mintea.
”Mi s-a spus că mai am șase luni de trăit”
-Se vorbește mult despre ceea ce ne spuneți dvs. Concret, ați întâlnit oameni care, pornind de la aceste întrebări și schimbând ceva în viața lor, au reușit să iasă din prăpastie și să revină în lumină?
-Da, eu sunt propriul meu exemplu. În 2016, în urma unor investigații, a unor dureri, am primit un diagnostic: mi s-a spus că mai am șase luni de trăit. Impactul a fost major. Să te trezești că ai copil mic acasă și mai ai câteva luni de trăit, a fost destul de puternic. În preajma mea aveam o prietenă care știa despre modul de a vedea altfel lumea, exteriorul, de a te întoarce spre tine. Pentru mine erau SF-uri.
Am înțeles pentru prima dată că emoția declanșează în corpul fizic un simptom. Că în spatele fiecărei afecțiuni există o emoție specifică. Curiozitatea m-a făcut să mă duc mai departe. Și așa am dat de noua medicină germanică, cea care spune că în spatele fiecărei afecțiuni se află un șoc emoțional. Este demonstrat științific. Când am înțeles că acele probleme de coloană veneau din faptul că eu căram foarte multe pentru alții, nu pentru mine, când tu nu te iubești pe tine, te închizi față de tine, apare durerea… Schimbând percepția, punând anumite limite și trecând de pe ultimul loc din viața ta pe primul, se schimbă și chimia corpului, inclusiv viața pe care o ai.
Soțul meu spune: ”e ok și cum erai, te iubeam și atunci, te iubesc și acum”. Da, dar parcă e mai bine cu mine acum decât atunci. Eram într-o continuă nemulțumire, o continuă ceartă atât cu ei, cât și cu mine. Dacă nu pot să mă iubesc cu adevărat, să fiu bună și blândă cu mine, nu voi putea nimic nici în afară. Pentru că nu poți să dai din ceea ce nu ai. Medicina germanică vede omul în toate părțile lui: minte, corp, spirit. Am fost axați doar pe corpul fizic, pe care trebuie să îl reparăm. Aștept ca cineva din afară să repare, să mă vindece, dar eu rămân la fel, cu aceeași gândire, cu aceeași alimentație, cu același comportament. Eu am învățat din momentul acela că viața mea este responsabilitatea mea, este treaba mea să mă schimb, să mă liniștesc. Nimeni din afară nu trebuie să schimbe ceva ca să fiu eu bine. Și ceea ce am învățat să fac cu mine am pus în practică cu ceilalți. S-au schimbat multe în propria mea viață.
”Mama din inima mea”
-O tehnică în medicină care nu exclude, ba chiar include medicina clasică…
-Nu o exclude, este de suport. Nici medicul nu poate face absolut tot. Punem o greutate foarte mare pe medic! El face tot ce poate, dar ce fac eu când ies pe ușa cabinetului de mine depinde. El mă ajută, îmi dă calea, dar mai departe depinde de mine.
-Pe 8 septembrie ați demarat un program numit ”Mama din inima mea”, un program de vindecare. Vindecare care vine din a înțelege relația cu mama. Și aici ați început cu dvs., ați vindecat răni pe care noi toți le purtăm, că recunoaștem sau nu. Cât de importantă este relația cu mama? Ce fel de pacienți vin la dvs.? Toți se află în suferință sau vin pentru a înțelege relația cu mama?
-De obicei, cel care vine are o problemă. Că e cu mama, că e de serviciu, că e de sănătate… Pe noi nu ne mișcă să schimbăm ceva până nu ne arde, până nu ne doare foarte tare. Totul pornește din copilărie. Ce ai trăit în copilărie te marchează. Tot ce trăiește mama cu 9 luni înainte de a rămâne însărcinată, momentul concepției, nouă luni sarcina, momentul nașterii și primul an din viață, se numește programul de pornire, un soft pe care copilul îl primește și pe care îl va repeta ciclic de-a lungul vieții.
Interviul integral în video mai jos:
Video: Știri Botoșani / Florin Timofte