Este inima orașului. Și nu pentru că, de oriunde ai veni sau oriunde ai pleca, pasul trece pe aici. Ci pentru că palpită, respiră, viețuiește odată cu tine. Ori că prinzi verdele forfotind copilărește în diminețile de primăvară sau îi simți adierea de tei în vara crud adolescentină, inima orașului te ”fură”. Și în toamna molcomă, cu bunici purtând pe umeri visul de pe urmă, ori în vântul iernatic și mofturos ca o domnișoară la primii fiori. Când și când, un cerșetor orbecăie agale prin sărăcia golașă. Nu destul cât să gonească fericirea pruncilor abia-alergători, lăsați liberi ca fluturii proaspăt scăpați din clepsidre.
Sfânta Parascheva – Belvedere – Unirea – I.G. Duca - Unirii
Este inima orașului Botoșani. A venit pe lume cu nume de sfântă, apoi și-a purtat cu demnitate blazonul cu rezonanță franțuzească. A primit numele actual în urmă cu aproape un secol, chiar dacă, o vreme, a purtat și povara politică a unui premier asasinat.
Strada Unirii. Alintată și ”Pietonal”. De pe la 1860 până la 1899 a purtat numele Sfintei Parascheva (sau Sfânta Vineri, așa cum este cunoscută în popor), după biserica înconjurată, în vremurile vechi, de cimitirul cu (stră)buni. Vreme de patru decenii, apoi, i s-a zis Belvedere (din franțuzescul ”belvédère” – locul de unde se poate privi departe!). Abia în 1930 a primit numele de astăzi: Unirea, însă doar pentru cinci ani (1930-1935). În 1935, odată cu inaugurarea bustului lui I.G. Duca în fața Teatrului ”Mihai Eminescu”, a fost botezată și strada cu numele prim-ministrului asasinat. Însă doar până în 1940, când a revenit la denumirea de strada Unirii. Până astăzi!
Este adevărat că ea nu semăna deloc cu ce vedem astăzi în mijlocul orașului.
”Această stradă, așa cum este astăzi, a fost trasată mai târziu, ea nu a fost mereu dreaptă, de la Parcul ”Mihai Eminescu” până la Consiliul Județean, ci ocolea. Cam din dreptul blocului-turn o lua la dreapta și ajungea spre Casa Sindicatelor, în strada Marchian. Pentru că în partea dinspre strada Cuza Vodă se întindea cimitirul Bisericii ”Sfânta Parascheva”. După ce s-a sistematizat zona, bisericile nu au mai avut voie să aibă cimitire în jurul lor, pentru că s-au creat cele două cimitire ale orașului (Eternitatea și Pacea), astfel că zona a devenit una construibilă”, ne spune istoricul Gheorghe Median.
Străzile orașului sunt povești, dar sunt și martori ai unui timp cu și despre oameni. Într-un ghidaj imaginar, Gheorghe Median ne vorbește fascinat și fascinant despre Casa Isăcescu, despre domeniul lui Zamfirescu sau proprietățile lui Nicoleanu, cel cu farmaciile din Vechiul Centru, dar și despre trecutul rodnic în scrieri al fostului protopop Alexandru Simionescu.
”Case care nu mai există, astăzi sunt blocuri. Vizavi de biserică se mai păstrează casa lui Alexandru Simionescu, fost protopop de Botoșani, a scris multe cărți religioase. Vizavi de Cinema Unirea este o străduță mică, prin spatele blocurilor, acolo s-au mai păstrat câteva case vechi, una dintre ele este cea în care a avut loc poate primul spectacol de teatru în limba română din Botoșani. Pe acolo funcționa și Școala Marchian, care astăzi nu mai există, fiind bombardată în 1944. Să nu uităm nici clădirea Muzeului Județean, din anii 1905-1906, construită după planurile lui Antonescu, iar lângă muzeu a fost o casă a familiei Răutu, profesorul Nicolae Răutu. Nici casa aceea nu mai există”, ne mai povestește istoricul Gheorghe Median.
Istorie de două secole
Cu pas grăbit, peste strada Unirii treci în câteva minute, cât să îți răscolești prin minte un pumn de gânduri. Agale, socotind și privirile purtate de o parte și de alta, printre blocuri, firme colorate sau ziduri cu legende nescrise, plimbarea se rostogolește ca un ghem din vremea bunicii.
Cât de veche este această stradă, astăzi nu putem ști cu exactitate, însă putem lua ca punct de reper apariția celui mai vechi edificiu din cartier, ne spune tânărul Alexandru Hriscu, cunoscut botoșănenilor datorită proiectelor Botoșaniul de Odinioară și Amintiri din Botosaniul de odinioară.
Povestea străzii ar începe odată cu Biserica ortodoxă ”Sfânta Parascheva”, construită în anul 1815, în locul unei biserici de lemn a cărei vechime nu o putem cunoaște astăzi.
”Știm că exista în secolul XVIII spre XIX o breaslă a tălpălarilor în acest cartier, cunoscută în acel timp ca Vrăbienii”, ne spune Alexandru Hriscu, pentru ca apoi să ne ducă spre anul 1831, întrucât ”din planul topografic realizat de inginerii din armata țaristă putem vedea că strada era dominată în special de grădini, existând câteva case de piatră, cât și din paiantă în jurul Bisericii Sfânta Parascheva. Pe amplasamentul Muzeului Județean se afla pe atunci o mare cultură de viță de vie spre exemplu”.
Pe aici a trecut Regele Carol I
Nu este de mirare, așadar, că în primul nomenclator stradal, din anul 1896, strada Unirii purta numele Sfintei Parascheva. Al Sfintei Vineri din rugăciunea blândei noastre bunici.
”Un fapt important pentru dezvoltarea acestei străzi a fost și deschiderea primei grădini publice din oraș, implicit deschiderea Grădinii Vârnav începând cu anul 1869. Această stradă făcea legătura dintre centrul orașului și această grădină de promenadă, cât și cea a Primăriei (Casa Bașotă) cu grădina”, ne spune Alexandru Hriscu.
Dovadă că era o stradă importantă, locuită de familii vechi ale orașului, stă și faptul că, înainte de 1900, strada era pavată în totalitate. De-a lungul străzii au trecut domnii și doamnele Rosseti, Pisoschi/Isăcescu, Văsescu, Iorga (Manolache) / Saint-Georges, Zamfirescu, familii ce au ajutat la modernizarea orașului prin aportul intelectual, civic și bănesc adus de aceștia de-a lungul timpului. ”În casa inginerului Alexandru Văsescu de pe strada Belvedere, viitoare Unirii, a fost cazat în ospeție Regele Carol I când ne-a vizitat orașul în anul 1905”, adaugă Alexandru Hriscu.
Tot acestor familii le datorăm și modernizările survenite în cartier de-a lungul deceniilor. De pildă, în anul 1933, aflăm că strada avea toate utilitățile necesare instalate, acestea fiind lucrări edilitare executate succesiv de către serviciul tehnic al Primăriei începând cu începutul secolului XX, și anume apa curentă, curentul electric și mai apoi canalizarea.
”O încercare de sistematizare și modernizare a tramei stradale a fost în perioada interbelică, în timpul administrației liberale a primarului Ion Romanescu, 1934-1935. S-a propus în anul 1935, într-o ședință de consiliu comunal, pavarea și prelungirea străzii Unirii / I.G. Duca din bulevard până în strada Viilor (viitoare Vârnav), iar porțiunea de lângă Parcul Eminescu să se numească Aleea I. G. Duca. Din păcate, ideea prelungirii străzii nu a fost dusă până la bun sfârșit din lipsă de fonduri, deși s-a încercat găsirea unor sume pentru aceste lucrări la Ministerul Comunicațiilor”, adaugă Alexandru Hriscu.
Modernizată și… bombardată!
Posibil ca lucrări de modernizare să fi avut loc și câțiva ani mai târziu, chiar în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, când orașul era administrat de primarului Ioan Missir, prin atragerea unor fonduri de la Ministerul Lucrărilor Publice. Însă în 7-8 aprilie 1944, odată cu intrarea armatei sovietice în oraș, strada Unirii a fost bombardată de către aviația germană.
”Au rezultat câteva clădiri avariate și una chiar total distrusă. Aici putem nota casa lui Nicu Rosseti (fostul Chrome) de la numărul 5, grav avariată, casa lui Munteanu Constantin, total distrusă (a fost în spatele hotelului Rapsodia de astăzi), cât și casa lui Neculai și Elena Răutu de la numărul 11, grav avariată (vizavi de hotel Maria)”, enumeră cu acribie de arhivist Alexandru Hriscu.
Cele mai notabile lucrări de sistematizare ale cartierului, cât și a străzii, au loc în perioada comunismului. La începutul anilor 60’, Direcția de Proiectare din Suceava (regiune de care județul nostru aparținea) s-a ocupat și de proiectarea celui de-al doilea ansamblu de locuințe din oraș, acesta fiind numit Ansamblul Centru… ”sau ansamblul Marchian-Unirii, cum îl numesc eu”, spune Alexandru Hriscu.
Visul de pe urmă sau prezentul care dăinuie!
”La mijlocul anilor 60’, spre 1966, au fost finalizate lucrările de construire a unui întreg ansamblu de locuințe colective de 4 etaje, și astfel pe strada Unirii apar primele blocuri muncitorești. Lucrările vor continua și spre anii 70’-80’, când pe stradă se vor mai construi un hotel restaurant și câteva blocuri tipizate, fiind demolate câteva case istorice pentru a putea face loc amplasării noilor obiective”.
Cu pas grăbit, peste strada Unirii treci în câteva minute, cât să îți răscolești prin minte un pumn de gânduri. Dar mâine, când arșița verii se pitește sub răcoarea serii, oferă-ți bucuria unui pas agale, îmbrăcat în povestea străzii de demult.
Fiecare pas lasă în urmă amintiri. Despre cinematograful unei întregi generații, cu biserica în care bunii și străbunii s-au închinat. Zidurile vechi vorbesc nu doar despre istoria unei străzi, ci despre oameni care au fost. Cu iubirile și durerile lor, purtând pe umeri visul de pe urmă…
(Foto&Video: Florin Timofte)
.jpg)
