Era bun. Iubitor, blând, o resursă inepuizabilă de iubire. De cinci ani păzea Gara din Leorda. Nu supăra pe nimeni, de fapt mai mult ocolea oamenii. Se lipise de un om bun, impiegatul de mișcare. Îl aștepta să vină la muncă și, de cum auzea motorul mașinii, începea a flutura coada într-o veselie nestăpânită.
”Hai la tata! Așa îl strigam. Nu i-am pus niciun nume. Nu avea nevoie. Era de ajuns să audă motorul de la distanță, că mă aștepta vesel, cu coada albă fluturând, cu ochii la portieră, ca să mă salute în felul lui, în vorba lui”, povestește Sorin Gîbu, impiegatul de mișcare din Gara Leorda.
De vreo cinci ani se aciuase la gară. La Leorda. Ar fi fost potrivit numele Fram, crede Sorin Gîbu. ”Alb, de talie medie, cu picioare ușor arcuire și musculoase, cu botul ca de urs polar, cu privire inteligentă, iar urechile, urechile îi conturau personalitatea, moi, catifelate, de frământat în palmele celui care îl alinta. Dornic de prietenie, de iubire, de atenție... Mă iubea, indiferent daca îi dădeam sau nu ceva de mâncare”.
Într-un timp, își amintește impiegatul de mișcare, ”mușca de bara din față a mașinii, gelos pe arătarea care îi lua favoritul: Unde pleci, de ce pleci?”.
Călătorii care treceau prin Leorda îi vedeau deseori de peronul Gării. ”Defilam trenurile cu el alături, frumos așezat pe coadă, cuminte, cu privirea la tren”.
Într-o zi a trecut dincolo de ușă. A intrat în biroului impiegatului. Apoi a mai făcut un pas. Lângă picioarele omului bun. Ușor, și-a culcat capul pe genunchi… Într-o altă zi, a venit rândul omului bun să simtă ”căldura de pe genunchi urca la inimă”…
”Într-un timp nu îi dădeam voie să își culce capul pe genunchii mei, pe banca din spatele biroului de mișcare. Regret, dar, de o vreme încoace, nu mai conta părul lăsat pe pantaloni. Căldura de pe genunchi urca la inimă, împreună cu cea din palmele făcute căuș pe urechile lui clăpăuge. Se deschideau baierele sufletului pentru a lăsa năvala de iubire să mă învăluie”.
La turele prietenului lui, câinele dormea în pragul ușii. ”Îl pășeam cu atenție, apoi venea și el la defilare”.
În dimineața zilei de marți, soarele sfârșitului de septembrie a trimis raze reci pe peronul Gării Leorda. Când a venit la serviciu, impiegatul de mișcare și-a găsit prietenul întins pe locul de parcare. ”Părea că mă așteaptă, părea că... Rece, reci și urechile moi, în poziția în care l-a așezat neființa”.
Medicul nu a putut face nimic. Otrava fusese prea puternică: ”Mulțumesc domnului Marius, veterinarul din Leorda, pentru încercarea de a-l salva. Fusese otrăvit, probabil cu antigel”.
”Unde se duc câinii când mor? Copacii au început a păli, se pregătesc de aur și aramă, de curcubeiele frunzelor cochete. A pălit până la stingere dragostea necondiționată a prietenului meu. Hai la tata, nu mai are sens la Leorda! Mulțumesc, dragul meu, pentru iubirea ta”.
Impiegatul de mișcare și-a îngropat prietenul la umbra unui brad, aproape de Gară. ”I-am pus o perie, cu care îl mai periam”.
Marți dimineață, în Gara Leorda, nu a murit doar un câine. S-a acoperit de neguri și un suflet de om care a crezut că, omorând un câine, viața lui, a omului, va fi mai bună. Așa a crezut…
