În fiecare secundă din zi și din noapte, cineva își verifică mesageria. Căsuța vocală a telefonului mobil, SMS-urile, e-mail-urile, FB-messenger sau WhatsApp, toate sunt pline de cuvinte de tot soiul. Doar cutia de scrisori e goală. Nimeni nu mai trimite scrisori de dragoste, mesaje de mulțumire pe hârtia albă, frumos caligrafiată cu vechiul stilou. În scările de bloc, cutiile poștale sunt pline de maculatură, uneori de sticle goale sau ambalaje vechi. ”Oamenii se omoară pentru că poșta nu le aduce decât pliante publicitare”, spunea cândva scriitorul francez Frederic Beigbeder. Suntem dependenți de comunicare, dar cu toate acestea ne cufundăm tot mai mult într-o tăcere adâncă în care ne trăim disperările și tristețile.
Ovidiu Gabriel Mihai are 42 de ani. Este poștaș în orașul Bucecea, județul Botoșani, dar ”are sector” și în Bohoghina, la câțiva kilometri de oraș, sătucul vechi încorporat astăzi în așezarea urbană. Își cunoaște ”destinatarii”, le știe păsurile, uneori le mai zgândărește singurătatea cu o vorbă caldă. Pentru cei mai mulți dintre ei, talonul de pensie e singura legătură cu lumea. Talonul de pensie, hârtia mică, pătrată, pe care poștașul o aduce lună de lună la ușa bătrânilor singuri.
Într-o zi, Ovidiu a privit talonul de pensie și a înțeles că Bunica Maria împlinește în acea lună o venerabilă vârstă. Așa i-a venit ideea de a merge cu un buchet de flori la Bunica Maria. Luna viitoare, Bunica Ana a primit o vedere pe care scria ”La mulți ani!”. Și Moș Nicolae s-a bucurat de urări. Lună de lună, de mai bine de doi ani de zile, poștașul Ovidiu Gabriel Mihai împarte urări prin sătucul mic cu stradă de oraș.
Discret și cu un bun simț care te copleșește, Ovidiu Gabriel Mihai rostogolește o vorbă molcomă, într-o moldovenească simplă, dar cumpătată. Nu se semețește, nu spune despre el că a dărâmat munții, dar simte în sufletul său că fericirea pe care o dăruiește nu are egal.
”O dată am mers cu flori, alteori cu o vedere sau amândouă, depinde cum e la îndemână. Am mai primit mulțumiri de la rude, de la cei care nu sunt în țară și își știu părinții singuri în case, se bucură că cineva le mai deschide poarta”, ne-a povestit poștașul din Bucecea.
Ovidiu Gabriel Mihai a văzut tot felul de taloane. Și de ”mari”, și de ”mici”. Unii doctori, militari, alții ”de CAP” sau cu pensii de handicap. Cele mai multe sunt cu pensia minimă dată de stat, 1123. ”Mai sunt la handicap cei cu pensii mici. Nu toți care au handicap au și pensie de stat. Acestea sunt cele mai mici”, explică Ovidiu Gabriel Mihai.
Știe că, față de nevoile reale ale oamenilor, gestul său este unul mic, poate neînsemnat. Dar vede strălucirea din ochii bătrânilor și pentru el este de ajuns.
”Toți se bucură! Nu totdeauna le spun de la cine sunt florile sau vederea. Le spun doar: aveți o felicitare, plec și apoi ei văd urarea. E același mesaj, indiferent că e de la CAP, că e medic sau altceva. Am început cu doamnele, în semn de respect. Așa mi-a venit mie ideea”, povestește cu modestie în glas Ovidiu Gabriel Mihai.
Are doi copii, de 15 și 4 ani. În fiecare seară ajunge acasă și se bucură că are aproape familia și că nu e nevoie să își spună de la depărtare ”te iubesc” sau ”la mulți ani”. Și ar vrea ca viața lui să devină un exemplu pentru copiii săi.
”Bănuiesc că e și acesta un exemplu. Când m-am apucat nu m-am gândit la asta, dar da, poate fi un exemplu nu doar pentru copiii mei, ci și pentru colegi. Sunt bătrâni care poate nu mai au copii. Eu văd data nașterii pe talon. Sau poate copiii lor, ai bătrânilor, au uitat, cine știe? Eu îmi notez, uneori uit în ziua aceea, dar merg la două zile. Cum reușesc și eu, cum îmi permit, cum îmi amintesc”, spune Ovidiu.
Se bucură de înțelegerea familiei, care nu i-a reproșat niciodată că din bugetul și așa mic ”rupe” un bănuț pentru flori și vederi.
”Facem multe în alte părți și mai neglijăm în familie, recunosc. Dar nu mi-au reproșat niciodată, nu e ceva rău ce fac eu! Mai tai din buget, dar, știți cum se spune, dar din dar se face Rai și tot așa. Faptele bune le facem mai greu, relele se fac mai ușor. Poate uneori ne supărăm, nu suntem mereu pe placul omului, așa ne mai scăpăm din păcate. Pentru înțelegere. Încercăm să facem ceva bun”, a rostit cu voce calmă poștașul care, de doi ani de zile, împarte flori și urări bătrânilor din Bohoghina.
