E început de iulie şi căldura cade în cascade asupra oraşului, se aud pocnind ţiglele acoperişului sub greutatea ei şi streşinile ascund puzderie de vrăbii şi de gâze în căutare de umbră şi răcoare.
Oraşul e plin de frunze îngălbenite, ruginii, aurii, prea devreme căzute, şi în liniştea aproape fluidă, grea, auzi foşnetul lor metalic în tot împrejurul. Întorci capul, dar nu te urmăreşte decât o adiere de vânt, timidă, care s-a încumetat să poarte trupul uscat al frunzelor pe asfaltul încins. Şi valurile de căldură inundă oraşul, după ce i-a pustiit împrejurimile, asediindu-l cu răbdare şi lăcomie.
În labirintul de alei al cartierului, doar poştaşul mai trece, purtând cureaua lată a genţii lui uriaşe pe umăr, cu un teanc subţire de plicuri în mână, cu pas măsurat, molcom, înaintând prin aerul fierbinte, greu, mirosind a tei pe trecute, a praf uscat şi a iulie, a vară ca în plină toamnă. Verifică adresele de pe plicuri, mai mult din reflex, le ştie deja. Mai mult facturi aduce, plicuri impersonale, rareori o scrisoare.
Cine mai scrie astăzi scrisori?
Puţini cunosc fascinaţia exercitată de trimiterea unui mesaj scris de mână, pe hârtie, şi tulburătoarea aşteptare a unui răspuns, când controlezi cutia poştală de câteva ori într-un interval scurt de timp, numeri zilele de când ai trimis scrisoarea, faci presupuneri legate de momentul în care va fi scris răspunsul, va fi predat la poştă, cartat, ştampilat, preluat de poştaşul care îl va aşeza, ordonat, în geanta lui mare, bleumarin sau neagră, cu nenumărate despărţituri şi buzunăraşe misterioase, cu catarame şi capse şi fermoare.
Cei mai mulţi au renunţat la emoţia aşteptării, în favoarea certitudinii unui răspuns rapid, impersonal, scris la tastatură, lipsit de rafinament şi de originalitate, de atenţia conştientă cu care alegi şi conturezi cuvintele, de înţelegere conceptuală şi de sensibilitate. Şi nici măcar nu ştiu ce pierd.
Cei mai mulţi vor trece prin viaţă fără să încerce acel tremurat imperceptibil al mâinii care ţine deschisă o foaie acoperită de un scris de mână (ne)cunoscut, fără să încerce febrilitatea cu care este deschis un plic şi este depăturită frântura de sinceritate pe care o poartă în el, între expeditor şi destinatar.
Cei mai mulţi au pierdut abilitatea de a scrie. De a scrie de mână. De a scrie. Şi nu vor experimenta niciodată procesul inefabil al redactării unei scrisori, când ghemotoacele de hârtie mototolită stau mărturie a încercărilor de a scrie fără cusur, de a transmite celuilalt nu doar gânduri şi informaţii şi sentimente, ci şi aprecierea, preţuirea, respectul pe care i-l porţi, pe care, nu în ultimul rând, ţi-l datorezi ţie, ca expeditor.
O scrisoare este o frântură din felul de a fi al celui care o redactează. Dacă ştii să o descifrezi, dincolo de informaţia prinsă în capcana cuvintelor, e o întreagă lume de gânduri, de idei şi frământări, e un portret al expeditorului (in)voluntar înrămat în cuvinte şi expus pe simezele unei galerii în miniatură - o foaie de hârtie.
E început de iulie, e caniculă şi acum maturitatea este la serviciu, bătrâneţea e în casă, cu treburi, sau în parcuri, la umbră, pe bănci sau la mesele de şah şi table. Copilăria e, de cele mai multe ori, ascunsă în faţa unor ecrane. E caniculă şi adolescenţa e la terase, sau la piscină, uneori sub masca unei false identităţi comunicând pe reţelele de socializare, temându-se de comunicarea reală, de efortul de a scrie o scrisoare. Cui?
Cine mai citeşte astăzi scrisori?
Pe aleile dintre blocuri numai pasul poştaşului se mai aude, trecerea lui risipind frunzele uscate, care zgârie cu zgomot aproape metalic asfaltul fierbinte. E iulie, şi parc-am fi în plină toamnă.
Parcă soarele a explodat undeva, departe şi demult, iar acum abia pământul arde atins de suflul exploziei.
Înalt, grizonat, cu pas apăsat, molcom, poştaşul din cartierul nostru cred că poate să-şi parcurgă traseul cu ochii închişi. Câţi kilometri de singurătate, cu câte kilograme pe umăr? Mai mult ziare, facturi, plicuri impersonale, mai rar scrisori.
În copilărie şi în adolescenţă aşteptam scrisorile cu inocenţă, cu bucurie nedisimulată, cu seriozitatea conferită de responsabilitatea redactării unui răspuns. Pândeam pe tanti Laura, poştăriţa cartierului, ne strângeam grămadă în jurul ei şi nu ne alunga, de cele mai multe ori deschidea cataramele genţii misterioase, şi scotea din adâncul ei scrisorile pe care le aşteptam:
-Nu e mai tentant să le găsiţi în cutiile poştale? Să vedeţi acolo, prin fanta îngustă dreptunghiul deschis la culoare, cu timbru? Că eu nu rătăcesc nicio scrisoare, mai ales de ale voastre am grijă, doar ştiţi!
Noi tăceam. Cum să-i spui că te temi să nu se rătăcească vreun plic? Nu puteam să o suspectăm pe tanti Laura de vreo greşeală. O ştiam de mici, de când am deprins de la cei mai mărişori obiceiul de a ne aduna în jurul ei când o vedeam urcând pe aleea dintre blocuri şi aveam încredere că nu rătăceşte nicio scrisoare.
Şi uite aşa, deşi deprinsesem de acasă, mi-am sedimentat eu asumarea responsabilităţii ca pe o perspectivă care influenţează totul, admirând-o pe tanti Laura. Nu se schimbase deloc, odată cu trecerea timpului. Poate doar câteva fire albe i s-au mai strecurat printre cele negre, poate era puţin mai adusă de spate, doar puţin. Poate îi era mersul mai încet, mai greoi. Sau doar mai ostenit.
Şi se auzea o voce timidă din apropierea ei:
-Dar timbre aveţi?
-Da, am, câte plicuri vrei?
-Eu, unul...
-Şi eu!
De la marginea depărtată a galaxiei care se rotea în jurul femeii micuţe, în uniformă bleumarin, se ridicau mâinile, cuminte, ca la şcoală.
-Eu, eu, şi eu vreau unul, tanti, vă rog!
Şi mânuţele cu monedele păstrate în buzunare se întindeau şi poştăriţa împărţea plicurile cu timbre, pentru colecţionari, lua bănuţii, dădea rest. Pe urmă:
-Stai, nu fugi, tu parcă ai şi scrisori, măi...
Şi „măi” se răsucea pe călcâie şi primea plicurile emoţionat, cu un zâmbet fericit, din colţurile gurii până în colţurile ochilor, până în miezul inimii. Şi între ceilalţi începea forfota, se înduplecase tanti Laura şi ne dădea şi scrisorile, doar ne cunoştea, avea încredere în noi, nu le dădea unor necunoscuţi.
Erau, pe atunci, reviste pentru copii şi pentru adolescenţi, în care existau rubrici speciale, unde erau publicate adresele celor care doreau să corespondeze. Îţi trimiteai adresa şi scriai ce pasiuni ai, ca să poată alege alţi copii, alţi adolescenţi din cine ştie ce colţ de ţară, numele cuiva cu care împărtăşeau aceeaşi pasiune. Şi urma schimbul de scrisori care putea dura câteva săptămâni, sau câţiva ani. Sau, o viaţă.
Uneori, aveam cutia poştală plină de plicuri. Păstrez şi acum fotografiile celor cu care am corespondat în copilărie şi în adolescenţă. Din păcate, nu şi scrisorile, nu au rezistat mutărilor succesive, timpului, neglijenţei mele, dorinţei Mamei de a face curăţenie generală.
Şi îndrăznea cineva cu glas timid:
-Da’ la Bunica mergeţi azi?
-Mâine, să-i spui că de mâine încep să aduc pensiile. La voi în cartier vin din prima zi, mereu sunteţi primii pe lista mea, pe traseu. Doar ştiţi!
-La Bunica tot mâine, nu?
-Da, sigur! Da’ de ce-ntrebi? Ţi-o fi promis îngheţată, nu?
-Da, tanti Laura, ştiţi, o apărut Polar învelită în ciocolată!
-Mâine, promit, doar ştiţi! Zi-i să-ţi dea de azi, că mâine îi primeşte de la mine înapoi.
-Nu-mi dă, că n-are...
-Ei, mai rabdă şi tu, o să fie şi mâine Polar la chioşc, uite, îţi dau ceva mai bun decât îngheţata aceea a ta...
Şi tanti Laura scotocea prin geanta mare din piele, cu milioane de buzunăraşe şi compartimente, de unde scotea o punguţă cu caise. Şi o lăsa în mijlocul grupului care se bucura ca de ceva nepreţuit şi ea râdea din toată inima şi pleca mai departe, neobservată de noi, care împărţeam darul rupând caisele în jumătate, ca să ajungă tuturor, cu grijă să nu pătăm plicurile cu timbre sau pe cele cu scrisori, sau revistele.
După mai mult de 30 de ani, când ne-am reîntâlnit, am descoperit aceeaşi doamnă cu voce caldă, cu chip plăcut, acelaşi suflet bun ca o pâine caldă, care se frângea cu drag, firesc dăruindu-se tuturor. Numai vocea şi privirea îi trădau luptele prin care trecuse:
-Am avut sector mare, din Bulevard, până la grădiniţa 19. Şi toţi eraţi copiii mei, aveam grupuri la fiecare scară de bloc, în fiecare cartier. Mă aşteptau şi roiau în jurul meu. Treceam înainte pe la cofetăria de pe Bulevard şi păstram în geantă bombonele, ca să le dau fiecăruia. Pe unii îi găseam flămânzi, mai erau familii necăjite, sau erau părinţii la serviciu şi copiii terminaseră pacheţelul lăsat dimineaţa. Scoteam bănuţi de la mine şi le dădeam, „... du-te şi ia o pâiniţă. Eu urc la bloc, să-mi văd de treaba mea şi te aştept, să văd dacă ai luat pâiniţă, să nu dai banii pe alte prostii şi să stai flămând.” Îi mai şi certam, dar ne împăcam repede, ştiau că ţin la ei.
Şi noi ţineam la tanti Laura, dar nu pentru caise, bomboane sau pâiniţă. Ţineam aşa, pur şi simplu, cum ştiu să ţină copiii la cei în care au încredere. Primeam darul dat din tot dragul.
Pe urmă, ne refugiam la umbră, la intrarea în blocuri, pe sub tufele uriaşe de coroniţa-miresei, şi desfăceam plicurile, arătându-ne unul altuia ce primisem. Bine, cei mai mari, adolescenţii, se refugiau în casă, ca să se bucure în intimitate de cuvintele trimise din cine ştie ce colţ de ţară, de către alţi adolescenţi care aşteptau răspunsul lor cu aceeaşi nerăbdare sfioasă cu care aşteptaseră şi ei.
Până în adolescenţă mi-a adus tanti Laura Sofian scrisori.
Abia după vreo doi sau trei ani ai mei de facultate, s-a pierdut, treptat, tradiţia galaxiei de copii cu soare-poştaş, când ne roteam în jurul omului cu uniformă bleumarin, cu şapca cu cozoroc, şi stăteam cu ochii aţintiţi la geanta cu scrisori, roasă la colţuri, sperând că în ziua aceea, tocmai aceea, vom primi şi noi ceva. Scrisori, plicuri cu timbre, revistele la care eram abonaţi:
-Măi, îţi dau şi Scânteia lui tata? Clopotul?
-Lăsaţi, tanti, că e mai tentant să le găsească el în cutia poştală...
Tanti Laura râdea.
Pleca mai departe, şi se ţinea mereu de cuvânt. Chiar dacă ştiam cu toţii, şi noi şi Bunicile şi Bunicii noştri, că nu eram mereu primii pe lista cu traseul ei, ne plăcea conversaţia. Şi faptul că avea încredere în noi, că ne cunoştea, nu neapărat după nume, cât mai ales după poznele pe care le făceam cel mai des, de care se plângeau Bunicile şi Bunicii cartierului, când le duceau pensiile:
-Dar nu beţi o cafeluţă?
Şi tanti Laura ştia că la Bunica, pe hol, sunt două fotolii şi o măsuţă pe care se odihnea, în aşteptarea ei, taviţa cu ceşcuţa în care Bunica turna cafeluţa, cât timp ea, aşezată pe unul dintre fotolii, număra banii de pensie şi îi aşeza elegant pe cuponul aferent, de unde Bunica îi lua, lăsându-i mereu câteva monede sau chiar o bancnotă. Femeia îşi scotea şapca, îşi ştergea fruntea cu o batistă, şi cârlionţii părului, înspicaţi cu alb de la o vreme, îi jucau o clipă eliberaţi de sub povară, pe urmă ea ofta şi stătea câteva minute cu Bunica de vorbă, îşi mulţumeau una alteia şi tanti Laura pleca spre alt Bunic, spre altă Bunică, unde o aştepta un pahar cu apă rece, o chesea cu dulceaţă, chiar şi un borcănel pentru acasă, o felie de chec, câteva monede, ba chiar şi o bancnotă, sau doar o vorbă frumoasă de la un om bun. Pentru toate ea spunea mereu un „bogdaproste!” şoptit, un „sărut mâna!” şi dăruia un zâmbet.
Pe toţi ai mei şi i-a amintit, când am vorbit la telefon, după mai mult de 30 de ani de absenţă din viaţa noastră. Şi-a amintit numele lor, şi diabetul Tatălui meu, simplitatea şi sensibilitatea Mamei, volubilitatea şi bunătatea Bunicii.
Ce mi-a plăcut mereu la tanti Laura a noastră a fost că nu vorbea cu nicio Bunică nimic din ceea ce afla de la altă Bunică. De unde ştiu asta? De la Bunica, fireşte.
-Crezi că dacă vorbeşte cu mata despre vreme şi bătrâneţe şi copii şi ocoleşte întrebările despre alţii, cu ceilalţi face la fel? De unde ştii, poţi fi sigură?
-Da, ştiu eu asta. Dacă nu face aşa cu mine, oricât aş trage-o de limbă, nu face aşa cu nimeni. Poştăriţa noastră e femeie cuminte.
Şi tanti Laura aşa era. Discretă. De aceea o respectau toţi cei din cartier. De aceea o respectau copiii şi adolescenţii, care îi pândeau venirea, mai ales în miezul fierbinte al zilelor de vacanţă de vară, şi se roteau în jurul ei ca o galaxie dezordonată:
-Da’ timbre aveţi?
-Da, am, câte plicuri vrei?
-Eu, unul...
-Şi eu!
Între timp, apărea de undeva o cană cu apă rece, întinsă pe un geam de la parter de mâinile unei Mame şi preluată de o mânuţă de la marginea galaxiei de copii şi cana trecea din mână în mână până la tanti Laura, care mulţumea, o înapoia goală şi prindea puteri ca să meargă mai departe. Pe urmă, ştiam cu toţii ce va urma:
-Stai, nu fugi, tu parcă ai şi scrisori, măi...
În zilele răcoroase de primăvară, ne furişam privirea pe fereastră, de la masa pe care ne făceam temele, prin perdeaua albă a camerei şi prin horbota zarzărilor înfloriţi încercând să zărim silueta micuţă a poştăriţei, şi căutând un motiv întemeiat ca să putem coborî să căutăm la cutia poştală:
-Bunică, nu vrei să duc gunoiul?
-O trecut cu poşta, cu scrisorile?
Parcă aveai pe cine păcăli?
La intrarea în bloc, tanti Laura cobora, vecina de la etajul patru urca, ducând o sacoşă grea în mâna stângă, cu un copil mic plângând, agăţat de mâna dreaptă. Şi tanti Laura urca din nou, cu copilul de mână, iar eu luam sacoşa, ca să răsufle vecina însărcinată şi să ajungă acasă cu bine. Şi tanti Laura iar cobora, către alte zeci de apartamente, alte case, alte drumuri istovitoare, prin care singurătatea ei trecea cu acelaşi zâmbet.
Sprijiniţi de braţul ei urcau bătrânii scările, copiii din curtea Şcolii gimnaziale nr. 7 primeau din mâna ei mingea care trecuse graniţa terenului de sport, din care ei nu puteau ieşi, mâna ei ridica vreun neastâmpărat care căzuse din fugă şi batista ei îi ştergea lacrimile şi, odată cu ele, nasul. Ea cobora crengile merilor de pe terenul de joacă, unde noi nu ajungeam şi ajuta câte o gospodină să urce covoarele pe bătător, deschidea sau închidea o poartă.
Când era, când nu era prin preajmă, câţi oare se întrebau ce face, pe ea cine o ajută să ridice covoarele pe bătător, cine îi deschide sau îi închide poarta, uşa? Ce poveri purta, în afara genţii de poştaş? Ce bucurii o ridicau şi o ajutau să meargă mai departe, atunci când cădea?
-Unsprezece ani am lucrat ca oficiant la un oficiu poştal din Vatra Dornei. Am venit la Botoşani când băiatul cel mare era în ciclul primar, la Şcoala din Dorna Candreni. Nu mi-a fost uşor, nu cunoşteam cartierul, oamenii, mediul în care intram. De la şaizeci şi ceva de kilograme, ajunsesem la patruzeci şi ceva. Atât de mult mă consumam. Au fost zile grele pentru mine, dar am avut noroc de un sector cu oameni buni, indiferent de profesia pe care o aveau, că erau şi medici, profesori, ofiţeri, muncitori. Dar cu bunăvoinţă se fac toate. Asta m-a ajutat în viaţă mereu, am ştiut să las loc de „bună ziua” pe unde am trecut. Eu am lăsat de la mine, am încercat să-i înţeleg pe toţi şi pot să spun acum că am înmuiat şi pe cei mai înverşunaţi oameni.
În după-amiezele ploioase de toamnă, venind de la şcoală, o întâlneam prin cartier, cu acelaşi pas molcom, cu cămaşa bleu zărindu-se de departe de sub sacoul bleumarin, de cele mai multe ori cu pantaloni, cu încălţămintea comodă, cu talpă joasă. Mereu răspundea la salutul nostru politicos, cu ochii aproape negri, sinceri, oprindu-şi asupra noastră bucuria întâlnirii, fie şi pentru câteva clipe:
-Ce face Bunica?
-Bine, treabă, ca de obicei. Dumneavoastră...?
-Bine, bine, să-i spui că mâine vin cu pensia, pe la amiază, aşa...
-Îi spun, sărut mâna! Are ceva de vorbit cu dumneavoastră...
Tanti Laura încuviinţa, dând tăcut din cap:
-Să o săruţi şi pe a Bunicii, când te pui la masă...
Ştia tanti Laura noastră că, uneori, să fii poştaş înseamnă să fii unica legătură cu exteriorul a vârstnicilor şi a celor bolnavi, ţintuiţi la pat sau între patru pereţi ai camerei lor, sau în apartamentele care le asigurau o linişte relativă, sau în scaun cu rotile. Şi numai un cuvânt bun le poate aduce în interior lumea din afară, numai o scrisoare sau o poveste din cartier îi poate bucura, dar mai cu seamă un cuvânt frumos, bun, curat.
-Să fii cuminte!
Şi tanti Laura intra în scara unui bloc vecin, cu teancul de ziare pe braţ.
Bunicile noastre îi aminteau de Bunica la care crescuse, tot Bunica paternă, la fel ca a mea:
-Când eram mică, Bunica de pe Tată, care numai pe el l-a avut copil, m-a luat la ea. După mine, Mama a mai avut o fată, era foarte greu pe atunci. La 5 ani, mă lua din Cristeşti şi mergeam pe jos până la Mănăstirea din Vorona, nici nu simţeam oboseala. Până aproape aveam 10-11 ani, am tot mers pe jos la Mănăstirea de la Vorona şi atât de mult mi-am dorit acum, la vârsta pe care o am, să ajung din nou acolo! Am fost cu maşina, cu băiatul meu, mi-a părut lung drumul şi mă întrebam cum reuşeam în copilărie să-mi pară atât de uşor de parcurs. Probabil datorită bunicii.
În zilele albe de iarnă, ţin minte că o pândeam de după cazematele de bulgări şi, dacă o zăream venind în timpul războiului nostru cu zăpadă, era armistiţiu până ce galaxia de copii şi adolescenţi se rotea din nou în jurul soarelui-poştaş şi se destrăma la adăpostul cazematelor, cu bucuriile adăpostite în buzunarele paltonaşelor sau în sân, ca să nu se ude după încheierea armistiţiului.
-Măi, îţi dau şi Scânteia lui tata? Clopotul?
-Lăsaţi, tanti, că e mai tentant să le găsească el în cutia poştală...
Şi războiul zăpezii continua, după plecarea acesteia.
Eram copii şi tanti Laura ne înţelegea, avea copii şi cunoştea nerăbdarea jocurilor. Doi băieţi avea. Locuind în cartierul nostru, ne jucam împreună printre blocuri, pe terenul de joacă, pe Bulevard:
-Am avut doi ani foarte grei, anii de pandemie. Băiatul cel mare mi-a murit atunci, avea 54 de ani, de inimă a murit. Avea probleme cu inima. S-a dus la spital, dar a trebuit să aştepte rezultatul testului Covid, în cortul acela, ca să poată trece de triaj şi să intre la Urgenţe. A fost negativ testul, dar pentru băiatul meu a fost prea târziu. Ar fi putut trăi, dacă nu trebuia să aştepte rezultatul la test... Celălat băiat e inginer, a rămas să locuiască în apartamentul în care am stat eu, până m-am mutat la Cristeşti.
În telefon, vocea doamnei Laura a îmbrăcat o aură de tristeţe.
-Lucrarea bunului Dumnezeu! În toate e lucrarea bunului Dumnezeu. Şi erau unii copii timizi, aşa te ţin minte şi pe tine, dar timiditatea ascunde întotdeauna ceva, de multe ori găseşti o comoară în aceşti oameni.
Pe atunci, oamenii nu aveau carduri şi nici bancomate nu existau. Să fii poştaş nu era uşor, traseele erau lungi, istovitoare, vitregiile vremii nu iertau uşor fragilitatea omului, geanta era uriaşă, grea, bântuia teama de a nu fi atacat când se ştia că are sume mari de bani pentru pensii, salariile erau şi au rămas mici şi mai ales drumurile erau dificil de parcurs uneori, şi ziua de lucru ţinea de multe ori de la primele ore ale dimineţii, până la asfinţit, ca să se poată acoperi întreg teritoriul, mai ales în zonele rurale, rămase fără oficii poştale:
-Uneori, când erau Congrese sau mai ştiu eu ce evenimente, trebuia să duc şi 57 de kilograme. Ziare mai mult. Trebuia să fac mai multe drumuri, nu le puteam duce pe toate odată.
Astăzi, există carduri şi bancomate. Dar nici acum nu e uşoară profesia de factor poştal. Să poarte geanta aceea grea, care ne fascina pe noi în copilărie, nu e atât de simplu cum pare. Dar e mult mai dureros să tacă în faţa dispreţului unora, să suporte vorba nedreaptă şi nemeritată, mai grea decât drumul şi decât geanta plină.
-În anul 2000 am ieşit la pensie, pe caz de boală, la început, tot din cauza condiţiilor dificile de pe traseu. Pe urmă, m-am mai întremat, dar am vrut să ies la pensie de drept, când a fost vremea. Am avut 35 de ani de serviciu, era timpul să las locul unui tânăr, să câştige şi el o bucată de pâiniţă. Eu mulţumesc lui Dumnezeu pentru tot ce am trăit!
Dureroasă poate e şi dispariţia galaxiilor de copii şi adolescenţi, galaxii cu soare-poştaş, şi lipsa scrisorilor. Dar doamna Laura a învăţat să învingă şi singurătatea şi absenţele:
-Îmi mai găsesc liniştea şi în citit, eu citesc mult. Aici trăiesc mai mult retrasă, am puii mei, pisicile, ies uneori în vie şi mă gândesc cu drag că eu am îngrijit-o, eu am vorbit cu ea, ca să crească, să rodească aşa. Şi cu florile vorbesc, „... azi eşti foarte frumoasă?”, sau „... de ce eşti posomorâtă astăzi?” Vorbesc cu ele, le iubesc şi ele simt asta. Sunt dureri pe care, dacă nu le spui, te doboară altfel, te îmbolnăvesc fizic, se retrag undeva, mocnesc şi ies la suprafaţă, într-o bună zi.
Dureroasă e orice absenţă.
Mai ales absenţa scrisorilor, care condamnă la o singurătate asumată (in)conştient. Şi mai ales în vremuri tulburi.
Indiferent de vreme, indiferent de vremuri, prin labirintul de alei al cartierelor numai poştaşul va trece cu acelaşi pas molcom, cu acelaşi zâmbet, cu aceeaşi misiune care încă tinde să ne apropie pe unii de ceilalţi.
Indiferent cât de mari sunt depărtările pe care le traversăm.
(Mihaela Arhip, în volumul 3 ”Fiecare nume are omul lui”)