Elena Ivanca s-a născut pe 17 aprilie 1969, într-un sat de lângă Botoșani. ”În livada cu vișini”, așa cum îi place și astăzi să spună.
”Sunt fiică de țărani, m-am născut într-un sat, într-o lovadă de vișini. Toată curtea, toată grădina noastră era înconjutrată de vișini, primăvara era o poveste. Cred mult în originile locului în care te naști. Eu cred că locul în care m-am născut are o energie specială. Cred că locul în care m-am născut m-a sfințit într-un fel în a alege această profesie”, mărturisea Elena Ivanca într-un interviu recent.
”Anii mei, ca rufele puse la uscat, în grădina vieții, urcă pe funia unui rid”
În ceas aniversar, Elena Ivanca ne întâmpină cu discreția pe care și-a cultivat-o în ani și ani de scenă. Plecată din satul de poveste, din Coșula Botoșanilor, cu grădina înconjurată de vișinii primăvăratici, actrița se întoarce cu emoție către pământul natal al cărei rod este, cu părinții cu chip de icoană, cu ploile adevărate și iubiri pitite în visul adolescentin:
”Anii mei stau înșirați pe frânghia vieții, ca rufele ce le punea mama la uscat în zilele cu soare din aprilie! Hainele copilăriei au urme de joacǎ și râs adunate de pe ulițele prăfuite din sat. Cele din adolescență sunt cochete și păstrează pe ici pe colo, urmele unei iubiri neîmpărtășite. Prima pereche de blugi, piesa de rezistență pe atunci, pe care-i purtăm pe rând eu și sora-mea Gabi! Vesta de lână, împletitǎ de bunica Leonora cu care-l îmbrăcam pe frate-miu Florin când se ducea pe deal la Aneta,
Rochia pe care am purtat-o la banchetul de absolvire, încă mai are mirosul unui parfum scump primit în dar de la o prietenă, mult mai înstărită ca mine.
Paltonul alb pe care l-am îmbrăcat a treia zi de Crăciun, la cununia civilă și rochia roșie în carouri, în care mi-am purtat cu o mândrie obraznică rodul vieții. Văd hainele de doliu cu cearǎ încă pe ele, ce-mi amintesc de mama, de tata și drumul spre cimitir. Stau în soare și bluzițe de dantelă decolorate de încercări și eșecuri, și jachete de cașmir ce mi le-au adus în dar personajele dragi… Rochii în care am ascuns clipa de noroc și ciorapi de mătase cu care trec printre oameni cu recunoștință și smerenie. Anii mei, ca rufele puse la uscat, în grădina vieții, urcă pe funia unui rid.
Iau batista albă, în care tin iubirea o pun în buzunarul inimii, îngenunchez în fața soarelui de aprilie si într-o-o rugăciune, îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru toate!”
Absolventă a secției de Arta Actorului, Departamentul de Teatru din cadrul Facultății de Litere, Universitatea "Babes-Bolyai" Cluj, promotia 1999, urmează Masterul la Universitatea de Artă Teatrală și Cinematografică din Târgu-Mureș, secția actorie, vorbire și expresivitate în artele spectacolului, finalizat cu susținerea lucrării de masterat cu titlul "Dicția, dincolo de aparențe sau vorbirea de performanță". Astăzi este actriță a Teatrului Național din Cluj-Napoca.
Și, de când o știm, Elena Ivanca pare că se odihnește într-o continuă evlavie. O evlavie care însă capătă dimensiuni ancestrale atunci când vine vorba de părinți. "Am avut doi părinți ca niște sfinți. Pe mama nu îmi amintesc să o fi văzut dormind vreodată, pentru că toată ziua era sau în grădină, sau făcea de mâncare, și nu am fost niște copii prea ascultători, nu o ajutam niciodată noi, ca fete; sora mea era mai conștiincioasă, dar eu aveam un univers diferit, așa, cumva... Îmi e foarte dor de casa mea, de vremurile acelea în care ne adunam toți și puneam mușcate în geam; tata iubea foarte tare florile și aveam o casă înconjurată de flori peste tot, era un artist...".
"Sunt mândră că sunt moldoveancă!”
Deși, de zeci de ani, este bine înfiptă în pământul Ardealului, în Clujul cel mult-cultural și frumos-artistic, găsim în Elena Ivanca o aproape permanentă trăire moldavă. O trăire care nu vine nici din grai, nici dintr-o atitudine zburdalnic-rătăcitoare. Moldovenismul Elenei Ivanca se vede în molipseala privirii, în zâmbetul împărțit cu generozitate, dar mai ales într-un anume romantism molcom, pe care nu încearcă să îl ascundă nicicum. "Sunt mândră că sunt moldoveancă. Eu cred că acolo e un pământ sfânt și faptul că am călcat pe acel pământ, că m-am hrănit din fructele acelui pământ, m-a îndumnezeit un pic – e atâta spiritualitate acolo, încât nu se poate să nu te molipsească, cred că circulă în sângele nostru".
Este actrița care nu intră în pielea niciunei eroine, pentru că ea se topește în carnea fiecărui personaj, întrupând până la sânge vieți și destine cu nume diverse, fie că joacă într-un Cehov, într-un Kirițescu sau în Shakespeare. Și asta pentru că Elena Ivanca are forță, dar și bucurie. Pentru că manifestă o inocentă sinceritate, dar și o tulburătoare ascuțime a gestului teatral, menit să impresioneze și să fixeze în inima spectatorului personaje, eroi, întâmplări.
Ziua dăruită copiilor suferinzi de cancer!
Este actrița care își primenește sufletul, dar nu doar prin roluri, prin personaje mărețe și degrabă-aducătoare-de-glorie. Elena Ivanca privește mereu îndărăt, nu se teme să calce desculță prin lacrima suferinței.
De aceea, nu e de mirare că în aceste zile și-a pregătit o aniversare ”specială”. Ne spune chiar ea:
”Anul acesta, de ziua mea, am ales să transform această sărbătoare într-o oportunitate de a aduce speranță și bucurie în viețile unor copii care se confruntă cu provocări imense. În loc de cadouri, vă invit să vă alăturați unei cauze nobile: educația copiilor cu cancer, prin intermediul Asociației Pãsãri. Această asociație dedicată sprijină 100 de copii cu boli grave, oferindu-le burse educaționale esențiale pentru a-și continua studiile. Fiecare bursă are o valoare lunară de 500 lei, timp de 12 luni, și poate face o diferență uriașă în viața acestor micuți. Vă mulțumesc din suflet pentru că alegeți să fiți parte din această inițiativă. Fiecare contribuție, oricât de mică, poate aduce un zâmbet pe chipul unui copil și poate să-i ofere aripile necesare pentru a visa și a spera la un viitor mai bun. Împreună, putem transforma această zi specială într-un moment de solidaritate și iubire”.
”Să aveți grijă de ea. E o mare actriță!”
Despre Elena Ivanca se pot scrie, se pot povesti multe. Și toate pot începe cu cuvintele marelui regizor Vlad Mugur: "Să aveți grijă de ea. E o mare actriță! Am avut onoarea să pun în scenă cu marii actori ai țării. (…) Am văzut și am lucrat cu mari talente. Dar așa ceva n-am mai întâlnit. Ce are Elena Ivanca e talent în stare brută!".
Sunt cuvinte după care tânjește orice actor, dar venite din partea lui Vlad Mugur, un regizor din "prima linie" a teatrului românesc, aprecierile devin legendare pentru o tânără venită din micul Botoșani. Doar atât să se fi spus despre Elena Ivanca și era de ajuns pentru a impune definitiv o actriță. O actriță cu talent, forță, bucurie. Cu inocentă sinceritate, dar și o tulburătoare ascuțime a gestului teatral.
2024 este anul care a adus-o în sfârșit acasă, pe scena de la Botoșani, într-un spectacol excepțional din toate punctele de vedere: regie (Andrei Măjeri), distribuție (Silvia Luca, Elena Ivanca și Ioana Dragoș Gajdó), interpretare: „Zeițe de categoria B”, de Alexandra Felseghi, după o idee de și în regia lui Andrei Măjeri. Un spectacol pe care publicul din Botoșani îl așteaptă din nou acasă!
Poate și cu recentul spectacol „20 de ani în Siberia”, inspirat din tulburătoarea carte autobiografică a Aniței Cudla.
La mulți ani inspirați și rodnici, cu spor la bucurie, Elena Ivanca!