Marele istoric Nicolae Iorga avea încă de la o vârstă fragedă înclinaţii pentru scris, debutând ca gazetar la un ziar dintr-un micuţ oraş de provincie, publicaţie care era editată de un unchi de-al lui Iorga, scrie Adevărul.ro.
Nicolae Iorga, eruditul născut la Botoşani acum aproape 150 de ani, a avut destule legături şi cu ţinutul Neamţului.
Unele dintre acestea au fost de natură familială, Iorga având rude în oraşul de la malurile Moldovei şi Siretului, Roman, iar apoi au derivat din atribuţiile demnităţilor deţinute în diverse instituţii ale statului, când s-a implicat în rezolvarea unor probleme ce-i erau semnalate din judeţul străjuit de culmile masivului Ceahlău.
Iorga s-a remarcat ca istoric, critic literar, documentarist, dramaturg, enciclopedist, memorialist, ministru, parlamentar, prim-ministru, profesor universitar şi academician, recunoscut pe plan internaţional ca medievist, bizantinist, romanist, slavist, istoric al artelor şi filozof al istoriei.
Dar începuturile în gazetărie a lui Nicolae Iorga se datorează faptului că în oraşul Roman a fost editat, în perioada anilor 1879 - 1892, ziarul intitulat „Romanu“, un bisăptămânal care-l avea ca director pe Emanuel Arghiropol, aşa cum rezultă din documentele de arhivă, aflate în Fondul personal Silviu Dragomir - după cum consemnează într-un studiu profesorul Gheorghe Radu, fost director al Arhivelor Statului Neamţ, mai relatează Avedărul.ro.
Pentru a „ajunge“ la debutul în presă al istoricului, trebuie să ne întoarcem în timp. Mama lui Iorga se numea Zulnia, născută Arghiropol, familie de foşti mari dragomani ai Porţii, iar urmaşii lor, se pare după peregrinări prin Rusia, s-au stabilit în Moldova. Tatăl lui Iorga fusese avocat şi a murit când copilul avea doar 4 ani, astfel că mama a fost nevoită să-şi crească singură fiii, Nicolae şi George, îndeletnicindu-se cu croitoria.
Aşa se face că viitorul mare om de cultură a stat o perioadă la un unchi stabilit în Roman, acesta fiind tocmai Emanuel Arghiropol, cunoscut mai mult sub numele de Manolache. După mai multe peregrinări prin ţară, Arghiropol, care a fost judecător, avocat, nuvelist, poet, director de ziare şi reviste, se stabileşte în orăşelul de la malurile Moldovei şi Siretului, unde va continua meseriile de avocat şi gazetar, editând ziarul „Romanu“.
„Retras în colţul meu, redactam anecdote pentru pagina a patra sau judecam politica generală a Europei“
„Stăteam la masa lui moşu' Manole, care cu ciubărul în care-şi răcea vinul supt masă îmi dicta pentru ziarul pe care apoi proaspăt venit de la tipografia lui Kubelca îl pătuream şi-l timbram, foiletonul tradus dintr-un Moliere (...) ori, retras în colţul meu, redactam anecdote pentru pagina a patra, sau judecam politica generală a Europei, nu fără a mă lupta crunt cu conducătorii ei, în articole pe care moşu le găsea vrednice de a fi publicate în fruntea ziarului său Romanu, fără «l», ca să nu se confunde cu Românul lui C. A. Rosetti“.
Acestea erau consemnările lui Iorga despre despre debutul său ca ziarist, în vara anului 1884, la vârsta de doar 13 ani. Şi îşi mai amintea că: „aici în cămăruţa de mijloc dintr-o bibliotecă de romane franţuzeşti, cărţi care vorbeau puternic închipuirii mele ce-şi făcuse aripile, am cunoscut înţelepciunea de douăzeci şi patru de ceasuri a ziarelor“. Peste ani, în 1923, Iorga avea să fie profund impresionat de gestul locuitorilor din Slobozia, comuna Roznov, judeţul Neamţ, care au intitulat căminul cultural cu numele său.
În scrisoarea de mulţumire, adresată din Vălenii de Munte, la 24 septembrie 1923, directorului Gheorghe Tudoran, istoric arăta că: „Sunt foarte mulţumitor că v-aţi gândit la mine când aţi căutat un nume pentru căminul d-voastră. Sânt încredinţat că numai prin lumina sufletului şi tăriei lor poate scăpa de pieire această ţară ameninţată de atâţia duşmani“. În continuare, el promitea directorului că la sosirea în Bucureşti cu vreun prilej, el sau altcineva din Slobozia va căpăta cincizeci de cărţi pentru biblioteca lui, din depozitul de carte al Ministerului de Instrucţie. Scrisoarea se încheia cu încredinţarea prieteniei sale pentru sătenii din Neamţ, la urmă fiind semnătura lui Iorga.
Documentele de arhivă din Neamţ menţionează şi intervenţia pentru oprirea dărâmării casei în care a locuit Veronica Micle, din strada Ştefan cel Mare 12 a oraşului Târgu Neamţ, în prezent casă memorială. Iorga cerea prefectului, prin adresa din 18 iulie 1939, ca să ia măsurile necesare pentru anularea autorizaţiei şi oprirea dărâmării acelei case de către proprietar, Ion Grădinaru, care în cele din urmă avea să primească fondurile necesare pentru restaurarea casei.
Intervenţia lui Iorga era urmarea unei reclamaţii din partea Comitetului pentru restaurarea locuinţei poetei, în care se spunea că primăria din urbea de pe malul stâng al Ozanei ar fi eliberat o autorizaţie, pentru ca să o dărâme. În urma investigaţiilor făcute, prefectul judeţului Neamţ îi răspunde lui Nicolae Iorga, preşedintele Comisiunii Monumentelor Istorice din cadrul Ministerului Cultelor şi Artelor, că la mijloc este o greşeală, întrucât casa Veronicăi Micle era intactă, autorizaţia fiind dată pentru construirea alteia noi, în spatele celei vechi.
Tot în calitatea menţionată mai sus, academicianul a dat o mare atenţie păstrării şi conservării bisericilor de lemn considerate monumente istorice, nu puţine prin ţinutul străjuit de Ceahlău. În circulara Comisiei Monumentelor Istorice, adresată Prefecturii Neamţ, nr. 3412 din 20 ianuarie 1939, se arătau următoarele cu privire la aceste construcţii: „Bisericile din lemn din cuprinsul ţării noastre având o importanţă covârşitoare pentru istoria şi arta naţională, este de datoria tuturor de a le păstra şi îngriji cu sfinţenie măcar pe cele ce au mai ajuns în vremurile noastre. Considerând că prin pregătirea şi zelul dvs. sunteţi în măsură de a ne da concursul pentru îndeplinire, vă rugăm a arăta autorităţilor în subordine că dărâmarea sau vinderea bisericilor de lemn este cu desăvârşire oprită“.
Biserica seculară din Răpciuni
Preşedintele „comisiunii“ îl ruga pe prefectul Ioan Creţulescu să atragă atenţia şi asupra penalităţilor prevăzute de Codul penal şi de Legea de conservare şi restaurare a monumentelor istorice pentru cei care nu respectă dispoziţiile legale. Iar un exemplu concret de implicare a istoricului în acest domeniu vine chiar în anul următor, pe 12 august 1939, când intervine la noul prefect al judeţului Neamţ, Eugen Hociung, locotenent-colonel de jandarmi, pentru a verifica dacă se confirmă reclamaţia locuitorilor din comuna Hangu la acea vreme, prin care Elena Sturza ar intenţiona să închidă drumul ce ducea la biserica satului Răpciunea, drum care trecea prin grădina conacului.
În prezent, bisericuţa din lemn construită pe la 1770 se află la Muzeul Satului din Bucureşti, fiind salvată de la o posibilă distrugere deoarece acum vatra satului menţionat este pe fundul lacului de acumulare apărut după construirea barajului de la Bicaz. Revenind la Iorga, el insista ca prefectul să facă toate deligenţele pentru a nu opri accesul localnicilor şi al vizitatorilor la acel secular lăcaş de cult, care era declarat monument istoric.
În răspunsul dat preşedintelui Comisiunei Monumentelor, oficialul din Neamţ arăta că reclamaţia locuitorilor nu se confirmă, întrucât s-a constatat că drumul nu este şi nu a fost niciodată închis. Singura schimbare a fost aceea că s-a construct o variantă trecând drumul de pe malul drept pe malul stâng al pârâului Răpciuniţa, pe o lungime de circa 200 metri inclusiv construirea a două poduri, cu avizul prefecturii din anul 1938. Mai mult decât atât se amintea că „spezele au fost suportate de Domeniul Sturza, care-şi luase obligaţia să întreţină varianta şi podurile pe vecie“, mai scrie Adevărul.ro.
