Este un creștin practicant, însă spune că împlinirea credinței se simte cel mai bine atunci când schimbi cu adevărat viața aproapelui tău.
”Sunt credincios de mic copil, pentru că Dumnezeu a fost mereu prezent în familia noastră. Inima încă îmi vibrează la ecoul vocilor calde ale mamei și bunicii mele atunci când se rugau. Dar, asemenea fiului risipitor, am rătăcit în tinerețile mele, căutând în lumea largă acel ceva care să-mi umple golul de neînțeles din suflet. Odată cu întoarcerea la credință, am înțeles că dragostea – doar acea Dragoste – este singura care îmi poate ostoi setea sufletească”, mărturisește Bogdan Cărăușu.
Îl știm din zona activismului civic. A manifestat dintotdeauna un stil direct, tranșant, devenind de multe ori incomod, însă nu a renunțat niciodată la cel mai important aspect al vieții sale: credința. De aceea, atunci când a simțit că este chemat să dea măsura iubirii prin credință, că nădejdea și dragostea pe care le propovăduiește îi sunt puse la încercare cu adevărat, a decis că este momentul să se lase în voia lui Dumnezeu.
În urmă cu mai puțin de două săptămâni, Bogdan Cărăușu a trecut printr-o operație extrem de dificilă. Un transplant de rinichi. El a fost donatorul. Cel căruia i-a schimbat pentru totdeauna viața este Alexandru.
De ce a luat decizia unui astfel de gest? Cât de mult a contat faptul că Alexandru este vărul său, fratele pe care nu l-a avut niciodată, dar după care a tânjit mereu? Cum a trecut peste temeri, cum a evaluat riscurile, de ce experiența l-a schimbat și l-a făcut să creadă că sistemul sanitar românesc se află pe mâini bune?
L-am invitat pe Bogdan Cărăușu să vorbească despre toate aceste lucruri. Pentru că mărturisirea lui ar putea veni în sprijinul celor aflați în situații similare: ca potențiali donatori sau ca beneficiari, unii poate căzuți în deznădejde.
Bogdan Cărăușu a acceptat întâlnirea, chiar dacă se află încă în dificila perioadă de refacere. Organismul neputincios, durerile nesfârșite, restricțiile fizice de tot soiul nu îi știrbesc bucuria faptei bune. Iar acum știe că, zâmbind, va transmite mesajul de încredere pentru cei aflați în mare nevoință trupească.
”Tot timpul am tânjit după frați!”
-Bogdan Cărăușu, în urmă cu aproape două săptămâni ne surprindeai cu o decizie medicală pe care puțini dintre noi am avea curajul să ne-o asumăm. Aceea de a-i dona un rinichi vărului tău, Alexandru. Era unica soluție în cazul lui?
-M-am interesat mult înainte, am vrut să aflu care este nivelul de transplant de la donatorii vii în România, raportat la Uniunea Europeană. Și suntem departe! Dacă în UE peste 30 la sută din aceste transplanturi sunt făcute de la donatorii vii, România se afla la 12%, deci de trei ori mai puțin. Restul sunt de la donatori în moarte cerebrală, în urma unor accidente… E clar că un organ prelevat de la un donator în moarte cerebrală, de cele mai multe ori în urma unui accident, este mult mai afectat, iar cel care primește organul va avea o viață poate mai scurtă. Donatorul viu este o persoană sănătoasă de obicei, care se pretează la o astfel de operație.
-De obicei, astfel de intervenții au loc, este adevărat, în cadrul familiei, cel mai des de la părinte la copil, uneori și de la copil la părinte. Un părinte compatibil este primul care devine donator. La tine s-a întâmplat să donezi către verișorul tău. Cum ai ajuns să iei o astfel de decizie?
-Totul pleacă din copilărie. Eu am două surori care m-au crescut și cărora le sunt recunoscător. Dar tot timpul am tânjit după frați. Și a dat Dumnezeu să am aproape trei verișori, alături de care am crescut chiar ca frații. Cu Alexandru am fost cel mai apropiat, semănăm foarte bine și fizic. El era plecat de mulți ani în Anglia, la muncă, atunci când a aflat că are probleme grave cu rinichii. Posibil să fie din cauza stresului, ambii rinichi erau praf când a ajuns la spital, erau doar 5% funcționali. Avea 31 de ani la acea vreme. A trecut imediat pe dializă. În Anglia, sistemul medical nu te lasă să rămâi o persoană cu handicap. Te ajută să mergi la muncă, deși după dializă (trei ori pe săptămână, cum făcea el) nu mai ești om normal.
-Se spune că dializa nu repară nimic, dar te ajută să trăiești…
-Este un mod artificial de viață. Organismul slăbește în timp. Primul pas pentru el a fost să apeleze la părinți pentru un transplant, însă ambii au probleme de sănătate. Frații la fel. Variantele s-au epuizat rapid. Eu de atunci am spus că sunt dispus să ajut, însă în urmă cu 10 ani mi se descoperise un sindrom congenital. Când am vrut să fac analize pentru compatibiliate mi s-a spus că nu mă încadrez. Alexandru a fost introdus pe liste de așteptare în Anglia, pentru transplant, dar nu s-a întâmplat... Faptul că muncea, acolo, l-a ajutat foarte mult psihic, a dus o viață cât de cât normală. După un timp a decis să se întoarcă în România, pentru că nu mai avea niciun orizont. Acasă a început din nou proceduri, a fost trecut pe lista de transplant și în România, deși aici șansele erau și mai mici, mai ales de la un donator viu.
În ultima perioadă eu am început din nou analizele. Pentru că anii treceau și un transplant târziu repară foarte greu ceea ce se pierde în acest timp. Mi s-a spus că pot fi eu donator.
”Duhovnicul mi-a spus: Dacă faci operația, să nu cârtești!”
-Cu cine ai avut primele discuții, imediat ce ai decis să faci acest lucru?
-Prima dată am vorbit cu soția mea, apoi cu părintele duhovnic. Părintele mi-a spus: ”Dacă faci operația, mai târziu să nu cârtești! Este o cruce pe care o iei, dar să nu cârtești!”. Soția a fost de acord de la început. Pentru că prima ei amintire, copil de 2 ani fiind, a fost aceea a unei rude care s-a stins în urma unei astfel de boli. De atunci a auzit mereu: ”Dacă ar fi existat un om care să îl salveze…”
Apoi, este aspectul creștinismului. Da, suntem creștini, postăm pe Facebook poze de la mănăstiri, de la biserici, mergem duminica la slujbe și suntem creștini. Eu cred că este mult mai mult de atât. Creștinismul este viața în sine, este modul în care trăiești. Nu poate fi mărturisire mai mare decât viața însăși.
-Ai decis, cum spui, să faci un gest creștin. Se întâmplă de multe ori să treci de la cuvânt la faptă. Însă una este să dai din mâncarea ta, să te lipsești de bani, de patul tău, de pătura ta, și alta să rupi din trupul tău…
-Eu, în general, mă mai stresez în unele situații. Însă de data asta nu am simțit niciun stres. M-am rugat la Dumnezeu mereu. Nici în ziua operației nu mi-a fost greu, am simțit mereu o încredere, o nădejde, pentru să știam și că se roagă multă lume pentru mine. A fost liniștitor din acest punct de vedere…
”Redai unui om șansa la viață normală”
-Cum a primit Alexandru vestea?
-A fost șocat la început. Pentru că în Anglia mai avusese episoade cu apropiați, români sau străini, care se oferiseră să îl ajute. Doar că acolo sistemul este puțin diferit. Când cineva se decide, trece pe la psihiatru, care te pregătește pentru toate etapele…
-Nu ai trecut și tu prin așa ceva? Nu te-ai speriat?
-Ba da, la Iași mi s-a explicat tot ce se întâmplă, care sunt etapele, care sunt riscurile. Dar mi-am asumat. Alexandru avusese multe dezamăgiri tocmai pentru că oamenii, după ce aflau ce urmează să se întâmple, renunțau.
-Ce anume te poate speria astfel încât să renunți după ce ai luat decizia de a fi donator?
-Dacă tu ești hotărât, nu are ce să te sperie. Dacă intri în detaliile medicale, chirurgicale, la ce se întâmplă într-o operație care durează șase ore, apoi ieșirea de sub anestezic, următoarele trei zile care sunt foarte dificile… Dacă iei în calcul toate acestea poate te sperii, dar când le iei etapă cu etapă nu are cum să te întoarcă ceva din drum. Redai șansa la viața normală a unui om.
”Tot respectul pentru acești oameni!”
-Să spunem că operația a avut loc la Spitalul Clinic „Dr. C. I. Parhon” din Iași…
-Da. Și vreau neapărat să spun că am întâlnit acolo, de la doamnele infirmiere până la domnul profesor Covic Adrian, personal de nota 20. Punctez acest lucru pentru a evidenția faptul că la noi, în România, se întâmplă lucruri frumoase și că avem oameni pregătiți și dedicați. Nu am dat nimic, niciun leuț. Ne-am simțit tratați omenește. Tot respectul pentru acești oameni! Mulțumim tuturor, este un exemplu de bune practici care ne dă speranțe. Au înclinație pentru profesia lor, au vocație, dincolo de deontologie, este umanul care transcende tot.
-Rinichiul cum a fost primit de Alexandru?
-Acest lucru ne-a bucurat enorm, totul a decurs extraordinar, organul a fost primit din prima. Alexandru a fost externat, este bine.
-Deci de acum veți funcționa amândoi cu un singur rinichi, începeți amândoi o nouă etapă. Cum se schimbă viața ta?
-Nu se schimbă nimic. Eu nu făceam excese nici înainte. Mă refac și voi trăi normal, la fel ca până acum. Deocamdată nu am voie să fac efort o perioadă. Până la urmă, ce înseamnă credința dacă nu să te pui în locul celuilalt? Eu știindu-l de mic copil pe Alexandru, văzând cât de slab, cât de greu îi este, că în România nu se poate angaja nicăieri… La 38 de ani, era pregătit pentru pensionare pe caz de boală, fără nicio șansă de reintegrare socială. Dacă nu ai psihicul tare, poți ceda. Avem mult de învățat. Iar echipa medicală de la Iași mi-a dat șansa că ne facem bine. O echipă caldă, umană, dincolo de actul medical. Empatia face parte din tratament.
”Este o mărturisire de credință!”
-Te schimbă în vreun fel această experiență?
-Categoric! Te împlinește. Să știi că ai ajutat un om să înceapă o nouă viață, normală. Ești de folos și împlinești cuvântul Mântuitorului. Cât îți permite organismul, cât îți dă voie Dumnezeu, să dai ceva din tine care îl ajută pe celălalt.
-Ce i-ai spune acum unui om care se află în fața unei astfel de decizii, de a dona aproapelui său un rinichi, dar are încă temeri, frici?
-În primul rând i-aș spune să se cerceteze el însuși foarte bine. Sunt niște pași foarte importanți și dacă nu simte cu toată inima, nu crede cu tărie în acest lucru, poate să se întoarcă și în ultima clipă. Chiar și cu o zi înainte de operație am trecut printr-o altă evaluare, cu medicul care conduce echipa de Etică, care vrea să știe și atunci motivările pe care le ai înaintea unui astfel de gest. Este componenta emoțională, psihică… Trebuie să ai credință că faci ceva bun, că te sacrifici pentru aproapele tău.
-Duhovnicul tău te-a atenționat: ”Nu cârti!” Dar există și alte ispite, cum ar fi mândria faptei bune?
-Asta o calculezi din prima. Dacă faci din mândrie mai bine nu mai faci. Pentru mine, cea mai mare bucurie este că vărul meu este bine.
-Ce i-ai spune unui om, cum este vărul tău, aflat în deznădejde, care nu mai crede în apariția vreunei soluții salvatoare? Cum îi readuci nădejdea?
-Tot la credință ajungem. De la o zi la alta! Ziua de mâine se va îngriji de ale sale. ”Ajunge zilei răutatea ei”. Fiecare zi în care o astfel de persoană răzbate este o victorie. Dar în acest timp trebuie să ai mare grijă de tine. Regim, un stil de viață cât mai sănătos, să lași în seama dializei doar ceea ce nu poate face organismul. Vărul meu a avut un regim foarte strict. Dar atunci când apare salvarea, transplantul, ai șanse mari să treci cu bine. Dacă nu te îngrijești, vine șansa și tu nu mai ai cum să o valorifici.
-Este aceasta o faptă fără răsplată?
-Da. I-am și spus de la început vărului meu că, la câte păcate am eu, așa reușesc să mai răscumpăr, să mai spăl… O fac pentru sufletul meu, este împlinirea de a ajuta pe cineva. Desigur, totul cu acordul familiei, care acum trebuie să aibă grijă și de mine. Este o mărturisire de credință.