Dumitru Cucu
Foto: crainou.ro
Pe 30 mai 2026 a plecat dintre noi inginerul şi economistul Dumitru Cucu, omul care a reuşit performanţa rară de a împăca lumea finanţelor cu lumea spiritului, ultimul mare bancher al Bucovinei îndrăgostit de cultură şi unul dintre cei mai importanţi mecena pe care i-a avut acest ţinut în deceniile post-decembriste, care a înţeles că adevărata bogăţie a unei comunităţi nu se măsoară doar în cifre, bilanţuri şi conturi, ci şi în cărţi, în artă, în memorie şi în creatorii de FRUMOS.
Născut la 2 septembrie 1936, în Săveni, judeţul Botoşani, acolo unde familia sa cu rădăcini bucovinene a ales să se stabilească, Dumitru Cucu a absolvit la Iaşi două facultăţi: Finanţe (1976) şi Medicină Veterinară şi Zootehnie (1982). A fost, pe rând, inspector, şef serviciu, contabil şef la filialele Băncii Naţionale din Săveni şi Suceava; director la Banca Comercială Română, Sucursala Suceava (1990-2000) şi, după pensionare, director al SC Auditexpert Group SRL Suceava.
Dincolo de importantele realizări personale şi profesionale, Dumitriu Cucu va rămâne pururi în memoria colectivă ca omul în jurul căruia s-a înfiinţat, în 1994, Fundaţia Culturală a Bucovinei, una dintre cele mai respectate instituţii culturale din regiune, unică în ţară prin proiectele sale şi longevitate. Emil Satco îl numea pe Dumitru Cucu „bancherul providenţial”, fără de care ideea Fundaţiei poate că nu ar fi prins niciodată viaţă. Mai mult decât atât, considera că, fără susţinerea „permanentă, dezinteresată, chiar cu un strop de fanatism, am spune, din partea acestui om deosebit, [Fundaţia] ar fi fost un copil mort din născare, aşa cum s-a întâmplat cu o puzderie de fundaţii şi societăţi culturale apărute după decembrie 1989”.
L-am cunoscut pe domnul Dumitru Cucu din postura de secretar ştiinţific al Fundaţiei Culturale a Bucovinei, responsabilitate care mi-a revenit începând cu anul 2008. Întâlnirea cu Domnia Sa a avut loc într-o perioadă dificilă a vieţii mele, la scurtă vreme după despărţirea de părintele meu drag, enciclopedistul Emil Satco. O parte dintre responsabilităţile culturale pe care le avusese tatăl meu au trecut asupra mea, fără să fiu măcar întrebată dacă mă simt pregătită. Simplul fapt că eram fiica lui Emil Satco părea să fie suficient pentru ca mulţi să considere că pot continua ceea ce el construise o viaţă întreagă.
Astfel am ajuns să fiu numită secretar ştiinţific şi să devin membru al juriului Fundaţiei Culturale a Bucovinei, instituţia de suflet pentru elita culturală a provinciei. La început am păşit acolo cu multă timiditate şi cu fireasca teamă a celui care simte greutatea unei moşteniri. În scurt timp însă, acea teamă s-a transformat în încredere şi bucurie. Un merit important pentru această transformare îi aparţine domnului Dumitru Cucu.
Am avut numeroase dialoguri cu Domnia Sa de-a lungul anilor. Era un om care asculta înainte de a vorbi şi care înţelegea oamenii înainte de a-i judeca. În spatele prestanţei directorului de bancă se ascundea o sensibilitate pe care puţini o bănuiau. L-am văzut emoţionat înaintea unor evenimente ale Fundaţiei Culturale a Bucovinei. I-am înţeles tracul. În modestia sa autentică, se simţea copleşit de privirile celor care îi acordau atenţie şi încredere. În faţa zecilor de oameni adunaţi la ceremonii, fiecare cu propriile aşteptări, Dumitru Cucu rămânea acelaşi om discret, preocupat mai degrabă de reuşita evenimentului decât de propria imagine.
Dar dacă modestia îi definea caracterul, determinarea îi definea acţiunile. De fiecare dată când apăreau probleme – iar acestea au devenit din ce în ce mai numeroase în ultimii ani de existenţă a Fundaţiei –, îl vedeam mobilizându-se cu o energie impresionantă. Când resursele financiare s-au împuţinat şi fondurile care susţinuseră peste douăzeci de ani cultura Bucovinei au început să se epuizeze, inimosul economist a continuat să bată la uşi. Unele se deschideau, multe rămâneau închise. Cu toate acestea, nu l-am văzut să renunţe vreodată. Visul său era prea important pentru a fi abandonat.
Dumitru Cucu nu a fost doar preşedintele Fundaţiei. A fost sufletul ei. A înţeles că o comunitate nu poate exista fără repere culturale şi că scriitorii, artiştii, cercetătorii şi oamenii de spirit au nevoie nu doar de admiraţie, ci şi de sprijin concret. A reuşit să convingă oameni de afaceri, directori de instituţii şi sponsori să investească în cultură, într-o perioadă în care aproape nimeni nu mai credea că asemenea proiecte au şanse de supravieţuire. „A reuşit – consemna scriitoarea Doina Cernica –, pur şi simplu, într-o Românie săracă şi avară cu talentele sale, să trans-forme Fundaţia Culturală a Bucovinei, într-o instituţie generoasă – reper exemplar şi de invidiat pentru oamenii condeiului, ai scenei sau ai penelului de pe alte meleaguri –, într-o dovadă vie a faptului că, atunci când este minte şi voinţă, acolo chiar unde se pare că mai nimic nu mai este cu putinţă, ceva se poate face. Ceva nu important, ci extrem de important”. „Nimeni nu-şi poate imagina cât de săracă ar fi fost viaţa culturală în Ţara Fagilor fără activitatea Fundaţiei Culturale a Bucovinei”, scria în 2014, istoricul Vasile Diacon.
Generozitatea domnului Dumitru Cucu nu s-a manifestat însă doar prin intermediul Fundaţiei. Până la pensionarea sa din funcţia de director al Băncii Comerciale Române, majoritatea vernisajelor artiştilor plastici suceveni aveau loc în sediul băncii. Spaţiul financiar devenea, prin voinţa sa, şi spaţiu cultural. Era o imagine simbolică pentru felul în care vedea lumea, într-o înlănţuire armonioasă între economie şi cultură.
Mulţi dintre cei care l-au cunoscut au remarcat aceeaşi calitate rară: disponibilitatea de a ajuta, nu pentru a fi lăudat, ori pentru a apărea în prim-plan, ci pentru că, pur şi simplu, simţea că aceasta este datoria sa. Câţi dintre cei ce citesc aceste rânduri cunosc, de exemplu, faptul că Dumitru Cucu a acordat un sprijin substanţial bisericii din Hruşăuţi (reg. Cernăuţi), devenind ctitor al acesteia?
Privind astăzi în urmă, înţelegem şi mai bine cât de mult a însemnat Dumitru Cucu pentru cultura Bucovinei. Într-o lume în care valorile autentice sunt adesea eclipsate de zgomotul absurd al vremurilor pe care le traversăm, Dumitru Cucu a ales să construiască, să sprijine, să încurajeze, să ofere. Din nefericire, marele său vis, Fundaţia Culturală a Bucovinei, s-a stins la scurtă vreme după plecarea sa definitivă la Bucureşti, petrecută în anul 2016.
În urmă cu şase luni a revenit însă în Bucovina pe care a iubit-o atât de mult. A revenit aici pentru a-şi petrece ultimele clipe, stingându-se cu discreţie şi demnitate, aşa cum a trăit întreaga viaţă. Până la sfârşit a continuat să se gândească la Fundaţia Culturală a Bucovinei şi la posibilele căi legale pentru a o readuce la viaţă.
În urma Domnului ing. ec. Dumitriu Cucu rămân cărţile pe care le-a sprijinit, artiştii pe care i-a încurajat, premiile pe care le-a oferit, oamenii care l-au cunoscut, re-cunoştinţa unei întregi generaţii de creatori. Rămâne exemplul unui om care a demonstrat că succesul profesional poate merge mână în mână cu nobleţea sufletească şi, prin aceasta, rămâne amintirea unui mare bucovinean.
Iar pentru noi, cei care l-am cunoscut, Dumitru Cucu va rămâne mai mult decât fostul director de bancă, fostul preşedinte al Fundaţiei Culturale a Bucovinei sau Cetăţeanul de Onoare al Sucevei. Va rămâne în amintirea noastră OMUL bun, discret şi generos care a crezut, până la capăt, în puterea culturii de a înnobila lumea.
Dumnezeu să-l odihnească în pace!