La Darabani, chipul academicianului neurochirurg este familiar tuturor celor care străbat zilnic străzile orășelului. Într-o parte de târg, pe drumul care duce călătorul către Prutul legendar, casa natală a medicului a devenit muzeu spre neuitare.

Nu doar pentru copiii din Darabani, care află astăzi povestea fabuloasă a unui geniu, ci mai ales pentru turiștii care ajung în nordul îndepărtat al României.

(Maria și Gheorghe Dănăilă, părinți)

CITEȘTE ȘI: "Pedepsit să muncească la Muzeul din Botoșani după ce a fost condamnat pentru deț..."

”Dintr-un mediu atât de modest, dintr-o casă atât de săracă, dintr-un tată care era cizmar și o mamă casnică au ieșit trei copii deosebiți. Fără relații, fără bani mulți, au străbătut drumurile vieții până la consacrare definitivă. Dintre cei trei frați, iată, doctorul Dănăilă a ajuns academician, neurochirurg cunoscut în toată lumea cu performanțe neegalate de niciun alt neurochirurg din lume, cel puțin în câteva direcții, la număr de operații pe creier și la multe alte pionierate”, povestește scriitorul Victor Teișanu, custodele Muzeului ”Leon Dănăilă” din Darabani.

Băieții familiei Dănăilă

Dacă despre viața, scrierile și performanțele academicianului Leon Dănăilă se știe în toată lumea, prea puțin s-a vorbit despre cei doi frați ai săi, Alexandru și Aurel.
 

(Alexandru, Leon și Aurel Dănăilă)

Cel mai mic dintre frații Dănăilă, Alexandru, a urmat Facultatea de Chimie și a activat ca cercetător laborant la Iași. Aurel Dănăilă, cel mai mare dintre băieți, a fost profesor de matematică tot la Iași, ieșind însă la pensie de la Seminarul Teologic din Dorohoi, unde a făcut parte din prima generație de profesori a instituției de învățământ, după reînființare. Niciunul dintre cei doi frați ai medicului nu se mai află astăzi în viață.

Alexandru și Aurel Dănăilă au părăsit casa părintească în aceeași perioadă cu fratele lor, plecând fiecare la studii. Acasă a rămas doar tatăl Gheorghe. Maria Dănăilă, mama băieților, murise. Gheorghe Dănăilă a rămas în casa de la Darabani, de el și de gospodărie având grijă Țața Floarea. După moartea tatălui, în casă a rămas Țața Floarea singură. Medicul Leon Dănăilă, care era un om foarte atent și generos, a avut grijă de ea până a murit, povestește astăzi scriitorul Victor Teișanu.

După moartea Țaței Floarea, medicul Leon Dănăilă a preluat în grijă casa, s-a înțeles cu frații, apoi imobilul a fost donat Primăriei Darabani, cu o singură condiție: să nu devină niciodată altceva decât destinația pe care i-a dat-o el, aceea de viitor muzeu.

Astfel, casa de la Darabani a devenit în 2003 punct muzeistic, interiorul fiind amenajat ca o casă memorială, păstrând atât elemente din copilăria celor trei frați, cât și obiecte achiziționate din toată lumea de neurochirurgul academician. Astfel, găsim în casă patul în care doctorul a dormit în copilărie, locul strâmt unde se piteau cei trei copii, caietele din clasele primare, fotografii de familie sau ilustrate pe care medicul le-a trimis acasă, la Darabani, din toate colțurile lumii.

” Aș fi lăsat în România o familie, toți ar fi suferit”

Printre ele, și o vedere din New York, de la Word Trade Center, unde se văd turnurile gemene distruse în atentatele teroriste din 11 septembrie 2001.

”Iată, la New York nu mai sunt turnurile gemene, dar la Darabani mai sunt. Noi le-am păstrat, față de americani, care le-au pierdut”, glumește amar Victor Teișanu, arătând vizitatorilor ilustrate veche trimisă de medicul Leon Dănăilă, în anii 1980, când urma un curs de specialitate la New York.

”A făcut un an de specializare la New York, care a fost fundamental pentru profesia lui pentru că acolo a învățat să folosească microscopul operator în sala de operații. Până în 1981, operațiile în România se făceau primitiv, ca să spunem așa. Recunoaște că are de învățat tot timpul. Medicul spune mereu că, dacă faci o mică pauză în profesia ta, riști să fii depășit, să pierzi pulsul”, spune Victor Teișanu.

Vederea din New York, adresată tatălui Gheorghe de la Darabani, este datată 17 octombrie 1980.

Iată ce scria medicul Leon Dănăilă în urmă cu 43 de ani:

”Dragă tată,

Eu m-am aranjat bine, dar timpul pe care trebuie să-l petrec aici este foarte lung. Am multe de învățat. Am văzut lucruri și foarte bune, dar și foarte rele. Eu îmi văd de meseria mea și nu-mi lipsește nimic. Vă doresc multă sănătate și până în iunie 1981, când mă întorc, vă mai scriu”.

Experiența americană avea să devină pentru neurochirurgul Leon Dănăilă piatra de temelie pentru viitor.

”Am văzut și am învățat enorm și nu numai cum operau, ci și cum trebuie investigat un bolnav, cum să pui corect și exact un diagnostic. Erau performeri fantastici în investigare, cu precizie matematică în diagnosticare”, își amintește peste ani medicul Dănăilă.

Recunoaște că i s-a propus – și a fost și ispitit – să rămână în depărtate Americi. Decizia a fost una atent gândită și o argumentează însuși academicianul: ”Nu aveam stofă de damnat. Aș fi lăsat în România o familie – aveam doi frați licențiați, cu servicii bune în condițiile României de atunci. Aveam părinți și soție – farmacistă șefă într-o farmacie din București. Toți ar fi suferit represalii; ar fi fost dați afară din servicii și ar fi rămas pe drumuri. Toate astea pentru… bunăstarea mea personală!?!”.
 

 

”Americanii m-au învățat cum să evit complicații grave”

Leon Dănăilă s-a ghidat întreagă viață după un crez de la care nu s-a abătut niciodată: ”Pentru mine viața înseamnă ceilalți!”. Așa că a revenit acasă, în România.

”M-am întors ca o albină la stupul ei, încărcat din belșug cu tehnici operatorii. Americanii au fost generoși. Am venit de la ei cu chirurgia sistemului arterial posterior al creierului, la anevrisme ale sistemului arterial vertebro-bazilar, foarte greu de operat și pe care la noi în țară nu le practicase nimeni, niciodată. Și nici nu cred că în prezent o să le abordeze cineva. Mai sunt deosebit de recunoscător americanilor că m-au învățat cum să evit complicații grave ca afectarea nervului facial, ca tulburările de echilibru post-operator în acest tip de intervenție. Ca să nu mai vorbim că o intervenție neglijentă în asemenea operații se poate solda cu decesul pacientului”.

Iar rezultatele nu au întârziat să apară. Înainte de implementarea tehnicilor revoluționare la nivelul acelor ani, mortalitatea era de 51%. Prin tehnica introdusă de Leon Dănăilă, după modelul american, mortalitatea a coborât la 3-4%, cifră comparabilă cu rezultatele postoperatorii ale marilor centre neurochirurgicale din lume.

Căsuța de la Darabani este martorul tăcut al unei istorii fantastice despre dăruire, abnegație, multă muncă și iubire de oameni. Medicul care și-a pus mai presus de sine viața celorlalți este o parabolă creștină vie, de la care trebuie să învățăm cu toții.