Vicepreședinte și președinte al Academiei Române, cu o carieră impresionantă de cercetător în știința solului și agrochimie, Academicianul Cristian Hera este mai presus de toate un savant.
Vreme de șapte ani a condus Secția de fertilitatea solului, nutriția plantelor, irigații, producție vegetală, în cadrul Departamentului de Cercetare al Agenției Internaționale de Energie Atomică de la Viena. Cu multiple specializări în România, Germania, Franța, Suedia, SUA, Australia, Canada, China, Japonia, Rusia sau Austria, Academicianul Cristian Hera este, după cum spunea un alt ilustru academician, botoșăneanul Dumitru Murariu - în prezent vicepreședinte al Academiei Române -, ”un OM înzestrat cu virtuțile probității de gândire superioară, un om cu rațiune și înaltă ținută morală, un om înțelept, de rară generozitate și omenie”.
Aristocrat, elegant, hâtru și deopotrivă grav în ale vieții. O disponibilitate sufletească din ce în ce mai rar întâlnită în zilele noastre, un boier al minții care nu te copleșește, ci te înalță.
După zece ani de corespondență, l-am întâlnit pe Academicianul Cristian Hera în Bucureștiul tomnatic. Preț de două ore m-am simțit ca în scrierile lui Teodoreanu. Dacă pe domnul Cristian Hera îl cunoșteam din ”vorbirile” de peste ani, din scrieri, din emisiuni, delicata doamnă Giorgia a venit ca o primăvară în plină toamnă. Zâmbet cald și interiorizat, vorba limpede și atât de vie. ”A fost studenta și asistenta lui Moisil”, îmi șoptește domnul academician după ce doamna Giorgia ne aduce cafelele. Doamna Giorgia a studiat matematicile, apoi a activat în cibernetică. Povestim despre Moldova, despre Botoșanii care ”mulți oameni mari ne-au dat”. Dar tare îi e drag doamnei Giorgia și Ciprian Porumbescu, cu ”Balada” lui minunată.
”Bunicul a fost pentru mine omul determinant”
-Domnule Academician Cristian Hera, permiteți-mi, vă rog, să așezăm borna acestui interviu mult înainte de 18 decembrie 1933 - ziua dvs. de naștere. Chiar și înainte și 17 decembrie 1901, când s-a născut tatăl dvs., Dumitru Hera. Vă propun să începem povestea de la bunicul Ion Hera. Pentru că astăzi continuați viziunea unui bunic despre care povestiți deseori că își lucra pământul așa cum nu se mai întâmplă în zilele noastre. Povestiți-ne despre bunicul patern!
-Bunicul a fost pentru mine omul determinant, atât în ceea ce privește felul de a fi, dar și de a munci, de a te implica în treburi. Tatăl meu a fost învățător în satul în care s-a născut. Iar școala, pe vremea aceea, avea și locuința învățătorului. Iar tatăl și mama mea, fiind singurii învățători în sat, au locuit în curtea școlii - în casa școlii - permanent, până când s-au pensionat. Iar de la casa școlii până la casa bunicilor mei erau cam 200 de metri. Și eu, cum scăpam din casa școlii, mă duceam la bunici. În vacanțe – după vârsta de 7-8 ani, mergeam cu bunicul, de dimineață până seara, la câmp. Bunicul meu a avut patru copii. Fiica cea mai mare, sora tatălui meu, nu a avut copii și m-a luat pe mine ca fiu, am și scris că a fost ca a doua mea mamă, cea care m-a și răsfățat.
-Ce profesie a avut această ”a doua mamă”?
-Era și ea învățătoare. Toți cei patru frați au fost învățători, au făcut școala pedagogică. Fratele cel mai mic al tatei a lucrat la Rafinăria Brazi, unde s-a dus de ucenic și a rămas acolo toată viața. Era o fericire pentru mine să mân caii la plug! Nu simțeam oboseala. Tataia făcea des pauze din cauza mea.
Îmi amintesc, mergeam la un râu, de unde tataia îmi aducea apă în pumni ca să beau. Avea o căruță cu doi cai, plecam dimineața și ne întorceam seara. În timpul zilei făcea un fel de acoperiș din coceni de porumb, pe jos punea fân, și acolo mă odihneam. Bunicul a fost cel care mi-a dat direcția aceasta către pământ...
-Din căruța cu doi cai și pământul pe care îl avea, bunicul a scos prima generație de intelectuali din familia dvs. Un lucru extraordinar!
-Așa este! E surprinzător, dar asta este realitatea: bunicul meu făcea ceea ce promovăm noi acum, adică adăugarea de plus valoare la oricare produs pe care îl realizezi în fermă. Bunicul meu avea caii de muncă, avea două vaci pentru lapte, cu care își hrănea cei patru copii. Făcea brânză și vindea, ca să plătească școala copiilor. Avea întotdeauna nu mai puțin de 7-8 porci pe care îi vindea, tot pentru plata școlilor. Apoi, minimum 5-6 oi, pe care le dădea în martie la ciobani și le aducea în luna octombrie acasă. Îi dădea ciobanul și brânză, pe care bunicul de asemenea o vindea. Mă duceam la bunici pentru că mai ales toamna curtea era plină de paie, de coceni, de trifoi... Mai luam și alți copii și ne jucam în curtea mare. Eu și acum îl consider pe bunicul ca cel mai învățat om, care poate fi luat astăzi ca exemplu de fermieri!
”Le-am demonstrat colegilor mei că pedologia nu înseamnă știința solului!”
-Întâmplător, zilele acestea, citeam că în primele decenii ale sec. XX, pe la 1910, cineva definea termenul de Pedologie plecând de la gr. pais, paidos, ducând înțelesul către știința copilului. S-au scris și cărți despre ”Pedologie, știința copilului”. Alăturarea dintre știința pământului (din gr. pedion) și știința copilului, sub aceeași umbrelă denumită Pedologie, este un lucru foarte interesant, care mă duce acum cu gândul la bunicul dvs. El deținea nativ această știință a pământului - Pedologia, însă a știut, tot nativ, să își crească și copiii, să îi conducă spre Pedagogie.
-În primul rând, să mergem la Pedologie. Eu, Cristian Hera, de la terminarea facultății mi-am întipărit în memorie, în minte și în gândire, că pedologia nu este ceea ce se scrie: știința solului. În 1957, când am ajuns la Institutul de Cercetări Agronomice al României (ICAR), unde era secția de Pedologie, eu ca absolvent al Facultății de Pedologie am mers la secția de Agricultură. Erau secții diferite. În cadrul secției de agro-fitotehnie, șeful laboratorului de îngrășăminte era acad. David Davidescu, al cărui urmaș până la o anumită perioadă am fost. Era acolo și dr. Gheorghe Pavlovschi, pe atunci un ilustru necunoscut în Pedologie sau în știința solului, în general, pe care l-am considerat drept mentor al meu. Am lucrat zi de zi, timp de șase ani, alături de dânsul în laborator. Acolo am descoperit eu tainele solului. Ca student, în anii II și IV am fost în expediția de la pământurile virgine din Kazahstan, apoi trei ani în aceeași expediție, dar în zone diferite al Kazahstanului. Acolo am învățat eu pământul, acolo am învățat stratificarea, formarea pământului. Teza de absolvire de diplomă a fost legată de contribuțiile la formarea solului, după absolvire fiind repartizat în cercetarea științifică.
-Nu mult după aceea, în România s-a organizat cel de-al patrulea Congres de Știință a Solului. Era în 1964.
-Congres care și acum reprezintă un punct de referință pentru următoarele congrese. A fost cel mai reușit. Am scris o carte despre acel congres, cu declarații ale celor mai mari specialiști ai lumii, demonstrând colegilor mei că pedologia nu înseamnă știința solului.
-Cum definiți dumneavoastră pedologia, domnule Academician Cristian Hera?
-Pedologia este acel domeniu din știința solului care se ocupă cu cartea solului, cu întocmirea hărților pedologice, agrochimice. Ține mai mult de domeniul geografiei. În cadrul Societății Internaționale de Știința Solului sunt 8 comisii care formează știința solului, printre care chimia solului, biochimia solului, comisia de fertilitate a solului și nutriție a plantelor – ce am lucrat eu peste 60 de ani -, comisia de cartare a solurilor, pedologia, de mineralogie.
În ultima lucrare pe care am scris-o, în volumul ”Experiențe de lungă durată cu îngrășăminte - 55 de ani în România”, coord. de prof. Mihai Rusu de la Cluj, care mi-a fost colaborator o viață întreagă, eu am vorbit despre faptul că familia mea este, până la urmă, un rod.
-Vorbiți despre ”rădăcini și roade”…
-Solul ca găzduitor al rădăcinii plantelor, plante care dau roadele apreciate!
”România ar putea fi numită muzeu al solurilor!”
-Ne-ați explicat ce înseamnă pedologia și ce înseamnă cu adevărat știința solului. Mi-am amintit că ați folosit într-o discuție o formulare: România era considerată a fi un adevărat muzeu al solurilor. Putem vorbi, iată, despre sol nu doar din punct de vedere științific. Mai putem spune astăzi că România este la fel de bogată cum era în urmă cu 60 de ani? Ce am pierdut în acești ani?
-În 1964, înainte și după congresul de la București s-au făcut excursii pentru cunoașterea solurilor. Prima excursie, înainte de congres, a fost în fostul URSS, iar când au venit la noi ne-au spus: suntem în altă lume aici! Așa era, în sensul că românii, fermieri și țărani, erau foarte primitori. Apoi, nu se așteptau să găsească o școală atât de bună de știință a solului în România, cu specialitățile specifice domeniilor internaționale de știință a solului. Atunci au văzut ei ceea ce eu niciodată nu am avut curaj să spun, idee preluată ulterior de mine de la academicianul Davidescu, faptul că România ar putea fi numită muzeu al solurilor. Mai târziu a fost înființat chiar un Muzeu al solurilor la catedra de Pedologie. Întâlneai toate tipurile de soluri într-o țară destul de redusă ca suprafață, comparativ cu China, Rusia, Brazilia, chiar Franța.
Eu nu ezit să spun că România este și acum un Muzeul al solurilor, dar la un alt potențial al fertilității pământului. Dezastruos! A scăzut formidabil acest potențial. Da, România poate fi considerat un muzeu al solurilor, dar starea de fertilitate a solului s-a diminuat.
”Starea actuală a pământului este însă dezastruoasă!”
-Pe plan mondial, ne spuneați în studiile dvs. din anii trecuți, 64% din totalul solurilor au o fertilitate scăzută și foarte scăzută, în timp ce în România 51% din aceste soluri avem fertilitate scăzută și foarte scăzută. De asemenea, în România, 28% din soluri au fertilitate ridicată și foarte ridicată, față de doar 11% pe plan mondial.
-Asta atunci. Acum nu mai știu care este situația…
-Ce s-a întâmplat între timp? Spuneați că nu am dat înapoi pământului ceea ce plantele consumă. Este acesta singurul motiv?
-Acesta este principalul! Pentru că plantele, odată cu recolta, exportă. Solul e ca un fel de mină pentru plante, nu are de unde să ia elemente nutritive decât din soluția solului. Belgia, Olanda dădeau 600-800 de kg de îngrășăminte la hectar, iar România dădea 15-20-30 kg medie la hectar. Însă media asta se făcea mai ales datorită moșierilor care hrăneau plantele. Media pe țară ajungea la acea cantitate redusă, nesemnificativă. Starea actuală a pământului este însă dezastruoasă!
-Ce facem cu parcelarea, pe care o considerați a fi o formă de deteriorare continuă a pământului?
-Divizarea, împărțirea pământului în parcele numeroase, inevitabil duce la scăderea fertilității, pentru că nu este lucrat cum trebuie. Nu se poate face agricultură pe parcele. Este o agricultură rudimentară. De aceea este importantă comasarea. Prima dată când am ajuns vicepreședinte al Academiei Române, în 2001, era Gheorghe Flutur ministrul Agriculturii, am fost împreună cu Eugen Simion, care era președintele Academiei, în nordul țării. Academia avea suprafețe mari, dar împrăștiate la Botoșani, Piatra Neamț, Tulcea… Exista o lege de comasare la acea vreme.
Patru colegi de liceu, viitorii academicieni…
Că am amintit de Eugen Simon… El, Nichita Stănescu, Mircea Petrescu și cu mine am fost colegi de clasă la Liceul ”Sfinții Petru și Pavel” din Ploiești. În aceeași clasă, nu doar în același liceu!
-Nichita Stănescu a trăit cel mai puțin…
-Da, a trăit cel mai puțin. A fost ales membru de onoare post-mortem al Academiei Române. Primul a fost Eugen Simion (ales academician, nota red.), pe urmă Mircea Petrescu (profesor la Politehnică, întâmplător, mama lui cu mama mea erau verișoare). Apoi eu. Dar aici o bag în ecuație și pe soția mea. În 1991, eu am plecat la Viena, la Agenția Internațională de Energie Atomică, unde am stat 7 ani. Atunci am fost propus pentru membru corespondent al Academiei. Trebuia să fac un dosar, dar eu acolo eram șeful secției, pe care o conduceam în toată lumea, și nu aveam timp de nimic altceva. Ea, care întotdeauna e foarte insistentă, a adunat toată literatura, mi-a făcut întreg dosarul.
…și academicienii de la Botoșani!
-Patru colegi de clasă au devenit mai târziu academicieni. Am remarcat cum, la ședința festivă în care Academia Română vă aniversa la cei 90 de ani, cuvântul de deschidere i-a aparținut academicianului Dumitru Murariu, născut în Botoșani. Un cuvânt la acea ședință festivă l-a avut și proaspătul și mai tânărul dvs. coleg Gerard Jităreanu, de asemenea botoșănean.
-De când am început să lucrez, prima vizită a mea ca cercetător stagiar la ICAR a fost Stațiunea Suceava. Acolo era un director foarte tânăr, Mihai Cristea…
-Botoșăneanul Mihai Cristea, născut la Ipotești!
-Exact! Am fost la el acasă de câteva ori. Îl prețuiam mult. El a fost cel care a făcut prima Bancă de Gene din România, cu greutăți enorme. Apoi Iașul! Mentorul meu, fără rezerve, a fost Gheorghe Ionescu Sisești. Cu care am avut șansa să lucrez. La Suceava mergeam frecvent. Pe urmă Podu Iloaiei, o altă stațiune la care am ținut, dar care s-a dus pe apa sâmbetei. Moldova a fost una dintre zonele în care mă duceam cu plăcere.
-Să nu uităm nici stațiunea de cercetare de la Popăuți!
-Am fost și la Popăuți, sigur că da! Iar la Botoșani, ca atare, a fost o perioadă în care aveau loc consfătuirile naționale ale grâului, porumbului. Nu se făcea nicio dezbatere a conferinței grâului fără să mă duc eu. Primeam telefon, eram întrebat când sunt liber ca să se știe când se pune conferința. Mergeam cu plăcere. Sunt oameni extrem de primitori acolo!
”Și atunci i-am recomandat Botoșaniul!”
-Ați vorbit deseori de schimbările climatice, cu consecințe grave. Mă voi opri la lipsa apei din sol, pentru că de la an la an, în special în zona Botoșanilor, a devenit o problemă tot mai gravă. Oamenii au tendința să ceară socoteală cuiva, să caute vinovați. De ce am ajuns aici? Ce este cu această secetă dură, din cauza căreia nu suferă doar pământul, ci și oamenii și animalele?
-Chiar astăzi, la o dezbatere academică, a avut o intervenție și Elena Mateescu, care mi-a fost studentă. A întrebat-o cineva: de ce au loc aceste schimbări climatice? Vrea Dumnezeu, vreți dvs., vor alții?
-Este vorba doar despre schimbările climatice sau mai trebuia ceva făcut și nu s-a făcut?
-Nu poți opri aceste schimbări climatice, sunt la nivel global atât de puternice… Eu întotdeauna am recomandat colegilor din România și din altă parte să diminueze efectele negative ale schimbărilor climatice. Cum se poate face? Prin crearea de noi organisme biologice, de noi soiuri, noi hibrizi. Totul adaptat pentru a valorifica cât mai eficient puțina apă din sol, de a rezista cât mai mult la secetă și la arșiță solară. Asta poate să facă cercetătorul!
-Vorbim și de adaptarea sistemelor de irigație, care nu mai sunt cele clasice, cum ar fi irigația prin picurare?
-La Viena, eu am introdus programul de irigare deficitară, în cantități mici, dar la timpul de valorificare maximă de către plantă. Totul este să dai apa la timp! Nu pot să nu îl laud pe Petre Daea. El mă tot întreba, când încă eram în putință, îmi spunea că vrea să facă un sistem de irigație. Unde credeți că e mai bine?, m-a întrebat. Și atunci i-am recomandat Botoșaniul. Era fericit când vedea că se fac progrese. Nici acolo sistemul de irigații nu a fost în totalitate prin conducte îngropate, dar măcar s-a făcut ceva…
Schimbările climatice au loc peste tot, dar cu o intensitate mai mare sau mai mică în funcție de microzona geografică. De asta la noi în estul țării, Dobrogea – Constanța, Tulcea, chiar începând cu Călărași, Ialomița, a apărut fenomenul de deșertificare. Aici necazul este că toate acestea, seceta, arșița, vin odată cu diminuarea cantității de apă. Și atunci ce faci? Singura soluție – de aceea am introdus programul și a fost acceptat fără rezerve la Viena – este să reduci cantitățile de apă; cu apă cât mai puțină, cât mai multă substanță uscată pe milimetru de apă folosit. Trebuie să găsești cantitatea optimă.
”Trebuie potolită goana după profit!”
-Totul pare să fie complicat și nu văd aceste realizări în afara aportului specialiștilor. Politica nu este de ajuns, buna intenție nu este de ajuns. Domnule Academician, ce potențial mai are astăzi România față de cetățenii ei? Spuneați odată că pământul nostru poate hrăni până la 40 de milioane de oameni…
-…dacă se face agricultură de precizie! Și termenul acesta, agricultură de precizie, a fost introdus când încă eram la Viena. Iar Institutul de Cercetări pentru Știința Solului și Nutriția Plantelor din Germania a și construit niște mașini care aplică îngrășământul în funcție de culoarea plantei, care arată exces, normal sau deficit. Agricultura de precizie, experiențele pe care le-am făcut la Viena, pentru creșterea coeficientului de utilizare a substanței active din îngrășământ, îngrășăminte marcate cu izotopi stabili și izotopi radioactivi... Am făcut aceste cercetări timp de 5-6 ani, coeficientul de utilizare a azotului, care este cel asimilabil de către plante, ajungea până la 30-40%, iar în situații bune la 50%, în urma cercetărilor făcute cu izotopul stabil al azotului de masă 15 s-a ridicat până la 80%. Numai 20% se ducea, prin poluare, în sol, în apa freatică, sau prin volatilizare în atmosferă. Este o cercetare pe care nu o poate face oricine…
-Nu toată lumea poate face lucrurile acestea, spuneți, precum nici nu le înțelege toată lumea. Ele țin de un specific al profesiei. În percepția noastră, cum ne putem da seama care este granița – pentru că ne-ați vorbit de îngrășăminte, de azot – dintre ceea ce este necesar unei culturi și ceea ce ne dăunează nouă, consumatorilor? Oamenii nu mai au încredere în cultura autohtonă, se tem de nivelul de pesticide, am văzut că s-a trecut și în zona penală în unele cazuri.
-Vă rog să mă ascultați! Acum chiar și fermierii performanți umblă după profit și nu mai țin seama de calitate. La noi și oriunde în țările acestea mai puțin dezvoltate se vinde marfa fără controlul calității. Ce fac ai noștri în direcția asta, fitosanitară, e superficial. Fac câteva sondaje, nici nu au cum să facă altceva. Vă dau un exemplu. De când nu ne mai deplasăm așa ușor, noi, acasă, aprovizionarea o facem online. Te pomenești uneori cu ce îți trimit ei! Odată am primit roșii venite din Turcia, am văzut cum curgea din roșie un suc de o culoare mai nenaturală. Am rugat pe un fost colaborator să ia o probă. Am găsit de trei ori mai mulți nitrați în acele roșii decât era admis! Trebuie potolită goana după profit! Sau să facă profit în limita calității.
”Străinul care cumpără devine proprietar și apoi face ce vrea cu proprietatea lui!”
-Cu permisiunea dvs., aș mai atinge un subiect delicat al României, iar Botoșaniul nu face excepție. Problema pământului care se înstrăinează. Mai exact, despre străinii care devin proprietari de pământuri la noi în țară. Nu mai avem nevoie de pământ? Cei din afară înțeleg mai bine calitatea solului nostru? Ce se întâmplă?
-La un moment dat a fost o întâlnire la care participa și președintele din acea vreme, dl. Traian Băsescu. Erau de față mulți fermieri responsabili cu direcțiile agricole. M-au întrebat ce părere am. Am spus: ”Domnule președintele, este o mare greșeală! Ne vindem patria, până la urmă”. Domnul Băsescu a spus, în stilul caracteristic: ”Nimeni nu pleacă cu pământul de aici, tot al nostru e!”. Da, așa este, pământul rămâne aici, dar… În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial se încărcau vagoane cu pământ din zonele cele mai fertile, de cernoziom, și se ducea în Germania. Făceau acolo parcele pentru conducătorii Germaniei.
-Deci nu mai era o metaforă, străinii chiar au plecat din țară cu pământul nostru!
-Da! Desigur, privit la masa pe hectar, probabil cantitatea era nesemnificativă. Dar au luat stratul de suprafață, de 10-15-20 de cm din care se hrănesc plantele.
-Putem înțelege de aici și că nemții aveau buni specialiști, care le ofereau informații despre calitatea excepțională a pământului nostru. Totuși, este vorba despre o breșă în legislație? Situația se întâlnește și în alte țări sau doar la noi?
-Străinul care cumpără devine proprietar și apoi face ce vrea cu proprietatea lui. Eu am insistat, la un moment dat, cerând să li se impună măcar un anumit procent din producția de cereale sau legume, fructe. Sunt proprietari care trimit întreaga marfă în afara țării. Treaba asta nu am înțeles-o, ceea ce se numește comerț liber la nivel mondial. Nu mă pricep, îmi spun doar părerea: obligă-l pe omul acela prin lege! Tu, Guvernul care ești executiv. Sau legislativul să facă legi de așa natură încât executivul să îl execute. Eu cred că nici acum nu se știe – sau nu se spune – câte hectare sunt vândute în România!
-În clasamentele celor mai bogați fermieri din România găsim acești proprietari străini. Ne putem da seama de dimensiunea acestui fenomen.
-Din păcate, producția acestor antreprenori pleacă peste granițe, în timp ce pentru hrana României importăm produse nu la fel de sănătoase.
”Botoșaniul este o oază a geniilor!”
-Domnule Academician Cristian Hera, vă mulțumesc din suflet pentru această întâlnire agreabilă. La final, transmitem un gând bun și către domnul Academician Leon Dănăilă, neurochirurgul nostru din Botoșani.
-Eu, cât am fost opt ani vicepreședinte al Academiei Române, coordonam și Secția de Științe Medicale. Participam la ședințele secției lor. Îmi amintesc de domnul Dănăilă, un om simplu, luminos. Mi-a plăcut întotdeauna de el! În mintea mea, Botoșaniul este o oază a geniilor, o oază a minților deschise. Întotdeauna, când veneam în Botoșani, mă duceam la Ipotești, la Eminescu.
-Sunteți generația care a construit foarte mult în România, și încă mai construiește. Cum priviți astăzi către viitor, către cei care vin?
-Eu sunt optimist întotdeauna!
E P I L O G
”Îmi dați voie să vă fac o fotografie împreună?”, îndrăznesc și doamna Giorgia risipește în aer o șuviță de păr neastâmpărată. ”Sunteți atât de frumoasă”, rostesc repede și mă grăbesc să fac fotografia. Întoarce cu o cochetărie sinceră privirea. Râde copilărește, aproape ștrengar.
”Sunt oameni făcuţi ca să iubească o singură dată în viaţa lor, şi alţii făcuţi să fie iubiţi pentru totdeauna”, îmi vin în minte cuvinte din demultul ”La Medeleni”. Oamenii sunt peste tot, dar mai ales în noi. Existăm cât iubim, iubim cât ne dă voie inima. În Bucureștiul mare și plin de povești, există o lumină cu ochi mari, ca în Medelenii copilăriilor noastre de demult.