A rămas în istoria modernă a României drept ”Greva Pâinii” din bazinul carbonifer al Olteniei. Și asta întrucât revolta anticomunistă a minerilor din Motru, județul Gorj, a pornit de la un decret prin care pâinea era raţionalizată. De menționat că Motru era una dintre puţinele localităţi din ţară (alături de București) unde nu se introdusese cartela pentru pâine, pentru că era un oraş minier.
Începând cu anii 70, nemulțumirile populației începeau să devină o problemă mai mult decât simptomatică pentru regimul comunist. Revărsările de furie, interdicțiile sociale având drept cosecință acumularea unor frustrări tot mai greu de controlat, criza economică tradusă imediat în scăderi de salarii și, implicit, înrăutățirea condițiilor de muncă și de trai, toate acestea duceau la agravarea situației mai ales în rândul muncitorimii.
Nu puțini au fost botoșănenii care, asemenea multor români din zona Moldovei, și-au părăsit casele și familiile pentru a munci în mină, unde salariile erau mult mai mari decât în restul țării. Printre cei plecați la mină se afla și Valerică Ursan, din Suharău, județul Botoșani. În 1981, la doar 19 ani, avea să devină unul dintre liderii protestului din Motru. Un curaj care l-a trecut în rândul ”deținuților de drept comun”, cu o condamnare de șapte ani, el fiind însă tratat de către autoritățile comuniste ca un ”deținut politic”. După 1989, au reușit să se reabiliteze, însă parcursul legal a fost unul foarte dificil.
Raționalizarea pâinii (și) pentru mineri!
Anul 1981 aduce cu sine și mai multe măsuri restrictive. Potrivit istoricilor, cauza revoltei minerilor din octombrie 1981 de la Motru a constituit-o articolul 8 din Decretul nr. 313 din 17 octombrie 1981. Decret care anunța măsuri referitoare la ”asigurarea aprovizionării în bune condiţii a populaţiei cu pâine, făină și mălai”. Mai exact: „Pornind de la consumul mediu pe locuitor realizat până în prezent, pentru populaţia din municipii si oraşe şi personalul muncitor care domiciliază în alte localităţi şi se aprovizionează din localităţile în care lucrează se va asigura, în anul agricol 1981-1982, în medie pe persoană: pâine, făină, paste făinoase şi mălai, în echivalent de până la 150 kg grâu si până la 30 kg porumb. Membrii de familie ai persoanelor încadrate în muncă la unităţi din alte localităţi se aprovizionează din localitatea de domiciliu, în limita cantităţilor stabilite pentru localitatea respectivă”.
Mai clar, Decretul introducea raţionalizarea consumului produselor în zonele miniere. Zone care, alături de oraşul Bucureşti, fuseseră până atunci exceptate de la cartelare.
Potrivit datelor documetate de Raluca Nicoleta Spiridon, în studiul ”Revolta minerilor de la Motru din 19 octombrie 1981”, se limita astfel aprovizionarea la nivel familial, într-o zonă unde „în mineritul şi întreprinderile adiacente lucrau aproximativ 11.000 de navetişti, aduşi de pe 87 de trasee din Gorj şi judeţele limitrofe”, care se aprovizionau şi pentru familiile lor.
Încep protestele
La Motru, primele manifestări de nemulţumire au avut loc la mina Roşiuţa, unde minerii schimbului II au refuzat să intre în mină, iar la ieşirea celor din schimbul I au decis să plece la Consiliul Popular şi Comitetul de Partid, unde vor scanda lozinci contestatare. O poziţie radicală au avut-o minerii de la mina Leurda, care blochează intrarea în incinta minei. La scurt timp „s-au conturat 3 centre puternice de rezistenţă”.
În urma declanşării puternicului val contestatar, la exploatările miniere se deplasează mai mulţi activişti de la Comitetul judeţean de partid. Însă oamenii vor un singur lucru: să vorbească cu Nicolae Ceaușescu. De la București este trimis Emil Bobu, cu misiunea rezolvării revendicărilor minerilor.
Sunt mobilizate toate instituţiile locale: Miliţie, Consiliu Popular, Comitet de Partid, Securitate. În după-amiaza zilei de 19 octombrie 1981, după ora 16.00, sunt înregistrați 3.000 – 4.000 de protestatari. În jurul orei 22.00 sunt distruse simbolurilor politice comuniste, sunt incendiate dosarele conţinând caziere, se încearcă intrarea în camerele unde erau depozitate armele.
Nu există însă date documentare precise asupra efectivelor antrenate în această acţiune. Mărturiile vorbesc de intervenţia luptătorilor special echipaţi, aduşi în trei microbuze, care trec prin mulţime şi pătrund în centrul politico-administrativ.
Liderii protestului, condamnați la închisoare!
A fost deschis focul, în scop de intimidare, care a și condus la dispersarea mulţimii, iar în jurul orelor 2-3 din noapte (20 oct.), la finalul revoltei.
Oraşul Motru a fost izolat de restul ţării, toate telefoanele fiind întrerupte începând cu a doua zi.
În urma procesului din 2 decembrie 1981, au fost condamnați pentru infracţiuni de drept comun – distrugere în dauna avutului obştesc şi ultraj contra bunelor moravuri – de către un complet al Tribunalului din Timişoara care s-a deplasat la Bucureşti: Nişulescu Viorel, din Roşiuţa, în vârstă de 22 ani, condamnat la 7 ani închisoare; Sârbu Gheorghe, din com. Corneşti, jud. Iaşi – în vârstă 36 ani - 8 ani închisoare; Tarnovschi Nicolae, din Fundulea – în vârstă de 27 ani - 7 ani închisoare; Gaidaş Alexandru, din Mehadia, în vârstă de 19 ani - 8 ani închisoare; Chirilă Ştefan, din Motru, în vârstă de 22 ani - 7 ani închisoare; Soare Constantin, din Motru, în vârstă de 23 ani - 8 ani închisoare; Tătaru Dumitru Dănuţ, din Codlea, în vârstă de 23 ani - 8 ani închisoare; Măciucă Valerică, din Hunedoara, în vârstă de 21 ani - 8 ani închisoare; Ursan Valerică, din Suhărău Botoşani, în vârstă de 19 ani - 7 ani închisoare.
”Greva minerilor de la Motru din 19 octombrie 1981 ne sensibilizează, astăzi, prin curajul minerilor de a refuza orice compromis de moment şi de a protesta împotriva puterii politice”, mai spune Raluca Nicoleta Spiridon.
”Le-au luat dinții din gură colegilor mei, pentru faptul că am cerut pâine”
Unul dintre supraviețuitorii pușcăriei comuniste, Constantin Soare, își amintește ce s-a întâmplat în urmă cu 43 de ani: „În anul 1981 a fost prima zi de revoltă adevărată. Oamenii au ieșit în stradă pentru a-și spune nemulțumirea. Atunci s-a dat un decret de către Nicolae Ceaușescu, de raționalizare a alimentelor. Aveam 23 de ani. Ceea ce mi-au văzut ochi nu credeam că o să văd așa ceva. Intram în mină la adâncimi mari. Cu un ciric de pâine de 250 de grame nu puteam să merg nici pe jos. Nu aveam alimente. Erau magazinele goale. Cei care spun că s-a trăit bine atunci vorbesc în necunoștință de cauză. Din cauza neajunsurilor, minerii n-au mai avut altă șansă decât să iasă în stradă. 10.000 de muncitori au ieșit în stradă“.
Constantin își mai amintește cum s-a acționat atunci împotriva minerilor protestatari: „Erau tancuri, cu pistoale mitralieră pe ele. Se trăgea cu trasoare. În parcuri, au venit să ne împrăștie cu pompierii. S-a terminat apa în acele cisterne și au băgat reziduuri de la WC-uri. Noi ne-am cerut drepturile“.
În anchete s-a recurs și la torturi: „Am ispășit șase ani și patru luni de închisoare. La Securitate mi-au spart testiculele de la lovituri, în timpul anchetei. Le-au luat dinții din gură colegilor mei, pentru faptul că am cerut pâine. Se striga: «Ceaușescu, PCR, pâinea noastră unde e?», «Dăm cărbune, dar vrem pâine». După noi s-au ridicat și alți oameni, în Brașov și în alte părți“.
Potrivit profesorului Gheorghe Gorun, „istoria trebuie să consemneze faptul că la Motru a avut loc cea mai importantă revoltă anticomunistă din timpul regimului totalitar Ceauşescu. Evenimentele i-au speriat peste măsură pe guvernanţi. În faţa câtorva mii de revoltaţi care spuneau că s-au săturat de Ceauşescu, de securitate şi de comunism, dictatura şi apărătorii săi au apelat la forţa militară. Nici la Lupeni în 1977, nici la Braşov în 1987 n-a fost trimisă armata pentru închiderea oraşelor respective şi pentru pacificarea localităţilor”.
