Lenuța locuiește de 17 ani în Giaveno, lângă Torino. Ea a explicat motivele plecării și diferențele pe care le observă la fiecare revenire acasă
„Am plecat acum 17 ani în Italia fiindcă nu aveam cum să câștigăm bani în țară. Ne-am adaptat foarte bine acolo, ne-am obișnuit cu felul de a fi al italienilor care îți mulțumesc pentru orice, îți zâmbesc. E foarte diferit de aici. Lumea se poartă urât. Când mergi în magazine se uită la tine de parcă mergi să furi. Comportamentul ăsta dacă s-ar schimba parcă m-aș întoarce acasă. Italienii sunt sinceri, ei chiar îți vor binele cu adevărat. Românii au două fețe. Pe o parte te ajută, pe alta… Eu îmi doresc pentru copiii mei să trăiască într-o țară în care oamenii sunt amabili și se poartă frumos”, a spus Lenuța.
Un alt român, Gheorghe Dănceanu, care trăiește în provincia Parma, a subliniat și el schimbările pozitive din țară, dar și provocările care încă persistă: „Mă bucur când revin în România – de regulă de două ori pe an – că văd cum înfloresc orașele, devin civilizate. S-au schimbat și drumurile în bine, dar lipsesc autostrăzile. Nu vrem să revenim definitiv acasă fiindcă avem copiii la școală, băiatul are 19 ani și va merge la facultate acolo. Nici nu a vrut să vină acasă cu noi fiindcă are prieteni, în orașul Sala Baganza, unde stăm. E un oraș foarte frumos, liniștit, iar oamenii foarte amabili și primitori.
Nu ne întoarcem definitiv în România din cauza copiilor fiindcă nu vrem să le schimbăm viața. Acolo au început școala, sunt mai multe posibilități inclusiv să facă sport. Băiatul meu care mai are un an și termină liceul de chimie are foarte multe bonusuri de la statul italian, să-și cumpere cărți, computere, în total 500 de euro poate cheltui în 4-5 luni.
Altfel, ne-am întoarce fiindcă nici acolo nu e totul perfect. Aud foarte multă lume că se plânge de spitalele românești, dar și acolo stai pe la urgențe. Eu am avut ruptură de menisc și am stat 7 ore să aștept în urgențe.
Nu e totul perfect nici în Italia. Nici în primării nu e tehnologizat totul, sunt de 16 ani acolo și mi se cere în continuare permis de ședere pentru că sunt funcționari care nu știu că România este în UE și noi, românii, nu mai avem nevoie de permis”.
Victoria Căilean, care a locuit în Irlanda și acum în Danemarca, a evidențiat dificultățile întâmpinate în țările nordice: „Oamenii sunt cam rasiști. Sperăm ca anul viitor să venim acasă. Vrem să ne terminăm casa și să ne mai adunăm niște bani ca să ne creștem fetița, să-i oferim o educație bună”, a spus ea.
O altă româncă trăiește de 20 de ani în Franța. Ea și-a împărtășit perspectiva asupra vieții în străinătate: „Am plecat de nevoie fiindcă aici nu puteam câștiga banii pe care îi primim acolo. Nu știu dacă ne mai întoarcem. Copiii s-au obișnuit, au făcut școlile acolo. Băieții au fost la facultatea de Drept, nu cred că mai venim”.
Aceste mărturii ale românilor din diaspora reflectă complexitatea deciziei de a emigra și dorul constant de casă. Deși mulți dintre ei sunt mulțumiți de viața pe care și-au construit-o în străinătate, dorul de țară și legăturile familiale îi aduc anual înapoi în România, scrie Rotalianul.com, care citează Timp Online.
Schimbările pozitive din țară sunt remarcate cu bucurie, însă problemele rămase nerezolvate îi fac să ezite în a se întoarce definitiv.
Cu toate acestea, speranța pentru o Românie mai primitoare și mai bine organizată rămâne vie în sufletele lor, alimentând visul unei eventuale întoarceri acasă.