Victimele abuzurilor sexuale ajung de multe ori să fie judecate în societatea românească, fiind acuzate că nici măcar nu au încercat să se apere în fața agresorului, nu au strigat după ajutor și, mai ales, că ajung să denunțe abuzatorul la ani de zile după agresiune. Specialiștii spun că oamenii nu înțeleg, de fapt, drama complexă a victimei abuzului sexual.
Aceasta trece prin blocaje psihologice și fiziologice, dar și traume multiple care o pot urmări tot restul vieții.
Felicia Mihai, specialist în asistență socială și șef complex servicii comunitare din cadrul DGASPC Botoșani, cu o vastă experiență în rezolvarea și gestionarea cazurilor de abuz explică ce se întâmplă cu victima unui abuz sexual și ce mecanisme se declanșează în organismul acesteia, în timpul agresiunii, dar și după.
Victima „paralizează" în fața agresorului, este incapabilă să riposteze
Felicia Mihai spune că de multe ori opinia publică se întreabă de ce victima „a stat" si nu a reacționat în fața agresorului sexual. Specialistul botoșănean susține că în corpul victimelor se produce o descărcare de adrenalină urmată de trei reacții posibile.
În cazul victimelor abuzurilor sexuale, în majoritatea cazurilor există doar o singură alternativă: victima paralizează în fața abuzatorului. Nu este capabilă să se apere și nici să găsească soluții imediate. Pe scurt, devine victimă sigură.
„În cazul abuzului sexual sunt unii care se întreabă, «de ce nu a fugit? de ce nu a țipat? de ce a stat ?» În astfel de situații organismul nostru intră pe pilot automat, pe instictul de auto-conservare, de supraviețuire. Inconștient intrăm pe modul de luptă, fugă sau îngheț. În situația abuzului sexual, în majoritatea cazurilor persoana intră în starea de „îngheț”. Efectiv corpul este paralizat, nu se poate apăra, nu poate fugi, nu poate țipa. Din păcate este victimă sigură”, spune Felicia Mihai.
Chiar și în cazul în care este un abuz de subordonare, cum se întâmplă în cazul victimelor șefilor, profesorilor sau altor persoane superioare ierarhic.
„Capsula de cortizol” și denunțul ulterior al abuzatorului
Abuzul, spune Felicia Mihai, vine cu traume pe termen lung. De cele mai multe ori, victimele nu pot vorbi despre drama prin care au trecut. Abia după ani de zile, timp în care persoana abuzată ajunge să se simtă în siguranță sau depășește trauma prin psihoterapie, se poate confesa și denunța abuzatorul.
„În momentul evenimentului traumatic se încapsulează în corp cortizolul, hormonul stresului. De aceea, specialiști în domeniul traumei, precum Gabor Mate, dar și alții, vorbesc despre faptul că ”trauma vorbește prin corp„. Rămâne stocat în corp acel cortizol descărcat și neprocesat în evenimentul traumatic. Prin terapie ușor, ușor ghidat de către un adult care știe să te susțină și să te conțină emoțional, se decapsulează acel cortizol care a rămas acolo închistat în corp din evenimentul traumei și se recreează o poveste cu sens, pentru ca mine ca adult cu traumă. Este foarte important ca acel adult să fie suținut emoțional. Trebuie să meargă pe un demers terapeutic, ghidată de un specialist psihoterapeut, să poată să recreeze povestea cu un nou sens, în scopul vindecării și pentru a putea redeveni persoană funcțională, reechilibrată emoțional", explica Felicia Mihai, potrivit Adevărul.
În plus, abuzul sexual vine la pachet cu rușine și vinovăție, iar în multe cazuri victimele nu se pot confesa, sunt sceptice în a împărtăși ceea ce au trăit.
„Abuzul vine la pachet cu multă rușine și vinovăție. Victimele se simt rușinate și se învinovățesc. Efectiv nu ai puterea, nu ai curajul să vorbești despre asta pentru că nu știi dacă găsești pe cineva care să te înțeleagă și atunci asta este foarte important, ce se întâmplă după evenimentul traumatic. Dacă ai pe cineva cu care să vorbești, să te eliberezi de ceea ce s-a întâmplat acolo”, adaugă specialistul.
Intensitatea traumelor depinde de copilăria avută
Totodată, spun specialiștii, în urma abuzului sexual rămân traume puternice, uneori pe viață. Intensitatea traumei, capacitatea de recuperare psihică, este condiționată de felul cum a fost protejat și dezvoltată emoțional aceea persoană în primii trei ani de viață.
„Și consecințele abuzului, fie că vorbim de abuz fizic sau abuz sexual, abuz psihologic, emoțional, lasă traume adânci, pe termen lung asupra ființei umane. Diferit de la o situație la alta, de la o persoană la alta, în funcție de experiențele de viață de dinainte.
De modul în care am fost securizați de către persoana care ne-a îngrijit, de către părinți în primii trei ani de viață. Până la șapte ani, persoana de îngrijire, mama cu precădere, este cea care asigură copilului suportul emoțional, supraviețuirea fizică și toate nevoile primare. Abia după șapte se dezvoltă partea rațională a creierului, cortexul prefrontal și atunci copilul începe să se dezvolte și poate să aibă o altă relație cu mediul, cu natura. Până atunci mama este pilonul central al ființei noastre umane. Primii trei ani de viață sunt primordiali în gestionarea traumelor, de mai târziu, ca adult", adaugă Felicia Mihai.