În vuietul dezbaterilor generate de controalele din centrele sociale, am căutat o voce imparțială, asumată și calibrată, care să expună realitățile din interior și să evalueze înțelept evenimentele din exterior. Am găsit-o în prezența lui Marius Oroșanu, directorul Centrului „Sfântul Mina”, un spațiu ocrotitor pentru copiii cu dizabilități din județul Botoșani.
Cu o experiență vastă în asistență socială și drept, Marius Oroșanu oferă o perspectivă amplă privind limitele și provocările cu care se confruntă sistemul, dar și valorile care asigură echilibrul dintre controlul necesar și sprijinul esențial pentru beneficiari. Într-un interviu captivant, am descoperit viziunea unui lider empatic, care a învățat să vadă dincolo de hârtii și reguli. Profund ancorat în dimensiunea morală, el a dezvoltat o abordare unică, în care intimitatea și demnitatea persoanelor asistate sunt mai prețioase decât respectarea unor formalități rigide ale legislației.
- Controalele desfășurate în centrele sociale au relevat că, în județul Botoșani, problema principală este depășirea numărului de beneficiari prevăzut în autorizația de funcționare. Ce raport reflectă această situație între nevoile populației și capacitatea sistemului de asistență socială?
- Fără să am informații oficiale, din ce știu eu această neregulă a fost găsită la 3-4 centre, deci cam 5% din unitățile verificate, cu precizarea că în sistemul public – „de stat”, cum spunea lumea – nu se regăsește această situație în niciunul din cele peste 50 de centre existente.
Este adevărat însă că principala problemă este diferența mare dintre cerere și ofertă, dintre nevoile populației, comunității și capacitatea totală actuală a centrelor sociale de tip rezidențial publice și private. Asta a determinat acele câteva depășiri în cazul unor centre, tot asta a determinat și înființarea unor centre care ofereau așa-zise servicii turistice, în încercarea de a ocoli legislația specifică serviciilor sociale. Și tot din cauza decalajului mare dintre cerere și ofertă, atât beneficiarii, cât și familiile lor au acceptat, uneori, compromisuri de la calitatea serviciilor primite.
Fără să am date statistice exacte privind nevoile reale de admitere într-un centru social, personal apreciez că și dacă dublăm actuala capacitate de cazare, tot nu se rezolvă favorabil integral toate solicitările și nevoile. Subliniez diferența între solicitări și nevoi, deoarece am convingerea că numărul solicitărilor, adică cereri efective, înregistrate la un furnizor de servicii sociale, este semnificativ mai mic decât nevoile reale ale comunității. Mulți cetățeni nu depun cerere pentru că fie nu au încredere în sistem, fie sunt convinși de iminenta respingere a cererii, motivat de lipsa locurilor, fie nu au suficiente resurse financiare atunci când doresc ocuparea unui loc în sistemul privat.
Emoțiile și puterea care scindează judecata
- Să ne amintim de gestionarea valurilor de refugiați din Ucraina, când organizațiile non-guvernamentale au oferit adăpost și îngrijire oamenilor care au fugit din calea războiului, printre care se aflau numeroși vârstnici, bolnavi, persoane vulnerabile. Implicarea asociațiilor civice a fost atunci aplaudată de stat, pentru că au preluat sarcinile autorităților într-un moment critic. În perioada respectivă, nimeni nu și-a pus problema legitimității intervenției și competenței ONG-urilor. De ce acum instituțiile publice se arată riguroase cu privire la calificarea personalului și aspre în evaluarea condițiilor de cazare?
- Dacă arăt un pahar umplut pe jumătate cu apă la persoane diferite, unii îl vor vedea pe jumătate gol, iar alții pe jumătate plin! Judecăm deseori diferit situații relativ similare, funcție de anumiți factori declanșatori și de „combustibilul” cu care sunt alimentate emoțiile noastre. Iar mass-media, trebuie să recunoaștem, are un rol important în aceste etape de declanșare și întreținere a emoției colective.
Situația refugiaților a fost privită și gestionată, cel puțin la început, în contextul special al războiului, un eveniment care declanșează ad-hoc sentimente de solidaritate, emoții, altruism. Acolo „răul” era reprezentat de Rusia și Putin, față de care poți să te manifești cu o înjurătură, un blestem, o critică și... cam atât! Nu poți merge peste ei să-i verifici, controlezi, pedepsești, așa că toată energia o îndrepți spre a face bine „celorlalți”, în cazul acesta ucrainenilor.
În condițiile în care organizațiile non-guvernamentale făceau un bine celor buni, iar cei răi erau imposibil de atins, nimeni nu era foarte preocupat de respectarea ad-litteram a regulilor sanitare, de igiena produselor alimentare sau nealimentare, de cazare și așa mai departe. Eram cu toții mai degrabă umani, decât funcționari.
Acum autoritățile publice au potențialii „vinovați” la îndemână. Sunt în raza lor de control, sunt vulnerabili și este specific românilor, în general, să dea un brânci celui vulnerabil. În plus, din fericire pentru unii și din păcate pentru alții, presa este o adevărată putere, iar crearea unui „val mediatic” și transformarea lui în furtună determină autoritățile să devină uneori exagerat de riguroase. Cum de la sublim la ridicol nu este decât un pas, la fel este și de la rigurozitate la abuz, iar unii fac acest pas, din păcate.
„Statul a pierdut controlul pentru că și-a dorit să-l piardă”
- Pornind de la episodul refugiaților ucraineni, știm că ONG-urile s-au simțit încurajate de comunitate și autorități să acorde asistență socială chiar dacă serviciile furnizate nu erau licențiate. Între timp, unii au transformat nevoile oamenilor vulnerabili în afaceri profitabile, găzduind refugiați pentru a primi ajutorul financiar promis de Guvern. Peste un an și jumătate, iată, se descoperă că cinci centre sociale și-au schimbat statutul și acordă asistență sub paravanul activității hoteliere. Cum a pierdut statul controlul și de ce s-au schimbat intențiile celor care nu demult serveau interesul comunității?
- Citind, cândva, demult, „Învățătura de credință ortodoxă”, am aflat că ispita nu este păcat, ci învoiala la ispită este păcat! Asta îmi vine în gând când aflu de situații în care anumite persoane profită de o conjunctură pentru a obține anumite foloase, unele profund ilegale, altele la limita legalității, dar profund imorale. La fel a fost și pe perioada pandemiei, când persoane cu funcții importante, unii chiar cu statut special, și-au găsit brusc „vocația” de taximetrist, și-au luat autorizație și s-au declarat apoi în perioadă de suspendare, pentru a primi de la stat ajutorul de peste doua mii de lei lunar. Care nu a fost taximetrist, și-a făcut pensiune din vila de la țară sau orice altceva se încadra în lege.
Și războiul Rusia – Ucraina a fost o sursă de inspirație pentru unii, mai ales în zona de cazări și masă, trecerea de la altruism la afacere și apoi la abuz de drept făcându-se subtil de unii „jmecheri”, cu „j”, de la japcă.
Statul a pierdut controlul pentru că, în dese situații, și-a dorit să-l piardă, fiind avantajos pentru unii reprezentanți ai statului, în nume personal! În același timp, cei care serveau interesele comunității și-au schimbat intențiile pentru că nu au rezistat ispitei, fiind foarte profitabil! Tocmai citeam recent că un centru care desfășura activitate sub acoperirea de servicii turistice a avut anul trecut profit de peste 800.000 lei. Asta înseamnă 8 miliarde lei vechi profit anual, deci este o zonă cu profitabilitate foarte, foarte bună, deci o ispită puternică!
Umanizarea legislației și adaptarea la nevoile particulare
- Având în vedere că ați condus și un sindicat din cadrul sistemului de asistență socială, care este perspectiva dumneavoastră cu privire la reglementările și autorizațiile necesare pentru a presta servicii sociale? Ce măsuri ar trebui aplicate pentru prevenirea abuzurilor în viitor?
- În prezent, un serviciu social începe să funcționeze în baza licenței de funcționare provizorii, valabilă 1 an. Mult prea mare perioada, în opinia mea! Practic, verificarea în teren poate veni la 11 luni de la începerea efectivă a activității, timp în care se pot menține nereguli de genul celor constatate acum.
Dacă furnizorul de servicii sociale, public sau privat, ar avea obligația notificării AJPIS a începerii efective a activității, la încheierea primelor contracte de servicii cu beneficiarii, iar dacă AJPIS, DSP și DSVSA ar avea obligația verificării condițiilor în termen de maximum 10 zile, atunci multe nereguli ar fi evitate. Efortul instituțional nu ar fi exagerat de mare, fiind de zeci de ori mai mic decât acțiunea ce tocmai s-a încheiat. Prin acest control la începerea efectivă a activității s-ar realiza atât verificare, cât și prevenție, astfel încât toată lumea ar avea de câștigat!
De asemenea, după modelul Registrului General de Evidență a Salariaților (ReviSal), ar trebui creat un Registru General de Evidență a Beneficiarilor de Servicii Sociale (ReviBen), cu obligația furnizorilor de servicii sociale de a înregistra beneficiarul cel târziu în ziua admiterii în centru. S-ar asigura o monitorizare optimă a beneficiarilor și furnizorilor, s-ar putea urmări traseul fiecărui beneficiar și multe alte avantaje de acest gen. Similar, se impune o clasificare a serviciilor sociale, cu stabilirea unor criterii și condiții clare care să fie respectate pentru încadrarea în respectiva clasificare. Și trebuie stabilit foarte clar cine și ce controlează, fără suprapunerea de atribuții.
Toate acestea sunt însă inutile, dacă nu se fac unele modificări legislative, inclusiv în zona criteriilor de autorizare sau de desfășurare a activității. Mi se pare absurd să verifici după regulile specifice aplicabile spitalelor sau creșelor, grădinițelor ori școlilor un simplu apartament social cu 4-5 beneficiari, o locuință protejată cu 7-8 beneficiari sau o casă de tip familial cu 10-12 beneficiari care trăiesc într-un mediu familial. Trebuie elaborate norme de igienă, norme sanitare specifice și alte asemenea reglementări adaptate centrelor sociale rezidențiale, cu norme distinctive pentru cele de tip familial.
„Inima trebuie să fie unitatea de referință în asistență socială”
- Cum credeți că pot fi gestionate situațiile în care centrele sociale sunt închise în urma controalelor, iar beneficiarii se confruntă cu lipsa de locuri disponibile în alte centre sau servicii specializate? Cum pot fi evitate consecințele negative, mai ales în cazul bătrânilor și bolnavilor singuri?
- Revin la propunerea făcută anterior: clasificarea centrelor sociale după modelul în care sunt clasificate hotelurile, pensiunile, restaurantele. Numai că în loc de stele sau margarete, să fie utilizată ca simbol inima, pentru că inima trebuie să fie unitatea de referință în asistență socială. Centrele sociale clasificate cu 5 inimi ar avea condiții de lux, cu asistență medicală asigurată continuu, cu servicii de recuperare și reabilitare oferite la centru, cu meniu de calitate superioară, condiții de cazare cu 1-2 în cameră și propunerile pot continua. La polul opus, ar exista centre sociale clasificate cu o singură inimă, care ar asigura condițiile minimale, cazare, masă, supraveghere.
Din start, atât beneficiarii, cât și familiile acestora ar ști condițiile minime asigurate în centrul respectiv și ar putea urmări respectarea lor. Evident că și condițiile financiare ar fi diferite, funcție de clasificare. Organele de control ar urmări strict respectarea condițiilor minime asumate prin clasificare, având posibilitatea de a face propuneri de masuri sau de a propune declasificarea în cazul în care condițiile nu corespund. Dacă aveam așa ceva acum, poate unele centre nu mai erau de 3 inimi, dar continuau să desfășoare activitate cu clasificare de 1 sau 2 inimi, ceea ce era mai benefic pentru sistem decât închiderea sau suspendarea activității.
În timp, pentru a ne alinia la standardele de calitate europene, se pot impune condiții și criterii de nivel mai înalt pentru menținerea clasificării, cu acordarea unui termen de grație pentru aducerea la conformitate.
Și ar mai fi ceva: în prezent, centrele publice sunt obligate prin lege să-și reducă anual capacitatea, implicit și numărul de beneficiari. În contextul actual, ar trebui să se renunțe la acest obiectiv, punându-se accent pe optimizarea sistemului. Dacă am acum capacitate de 50 de beneficiari și le ofer condiții optime, de ce sa fiu obligat să am anul viitor 45? Îmi poți recomanda ca obiectiv să iasă din centru 5 beneficiari, care să fie preluați de comunitatea locală, de exemplu, dar lasă-mi posibilitatea să aduc alți 5 care au mare nevoie de aceste servicii, iar eu am capacitatea și posibilitatea să le ofer.
- Ce alte inițiative și modificări legislative considerați că ar fi necesare pentru a crea un cadru mai coerent și mai eficient în sistemul de asistență socială?
- Important este de urmărit anumite principii și de legiferat în jurul lor: unicitatea sau specificitatea organului de monitorizare și control; clasificarea centrelor sociale rezidențiale pe baza unor criterii clare și fără echivoc; autorizarea pe baza unor proceduri clare și a verificării rapide a condițiilor la fața locului; norme specifice sanitare și de igienă, corelate cu standardele minime de calitate și cu tipul centrului social; monitorizarea online a contractelor de servicii sociale încheiate cu toți beneficiarii; implicarea societății civile ca partener egal ai onest în activitatea curentă; creșterea transparenței serviciilor oferite și alocarea resurselor financiare necesare, direct sau pe bază de proiecte, pentru ridicarea calității serviciilor oferite în sistemul public.
- Ce rol poate juca societatea civilă în monitorizarea și îmbunătățirea sistemului de asistență socială, pentru ca beneficiarii să fie sprijiniți corespunzător și ca drepturile lor să fie respectate adecvat?
- Rolul societății civile este foarte important, atât timp cât se manifestă profesionist, obiectiv și constructiv. Categoric trebuie implicată, deoarece ea reprezintă comunitatea, iar serviciile sociale sunt, prin definiție, destinate comunității. În același timp, cum nu-mi place să văd polițistul de la circulație cum stă cu pistolul radar după un copac, la marginea drumului, doar, doar prinde o amendă, așa nu-mi doresc genul de societate civilă care, fără un motiv real, vine la miezul nopții la centru și vrea să între să vadă cine doarme și cine stă treaz. Exagerez, evident, dar o fac pentru a înțelege că rolul societății civile trebuie să fie de partener onest, obiectiv, nu de supra-control!
„Aplicarea legislației în litera ei ar însemna mutilarea unor suflete”
- În timpul controalelor din centrele sociale, autoritățile au aplicat amenzi și pentru deficiențe minore. De exemplu, DSVSA a confiscat borcane cu zacuscă aduse de acasă de bătrâni, pentru că nu aveau etichete. Cum credeți că se poate asigura un echilibru între identificarea abuzurilor reale, protejarea drepturilor beneficiarilor și riscul de a împovăra furnizorii cu reguli excesive? Ar trebui să se acționeze în litera legii sau în spiritul ei?
- Mereu am susținut aplicarea legii în litera și spiritul ei! Nu doar în litera legii, după cum nici doar în spiritul ei! Aici intervine experiența, abilitatea și profesionalismul organului de control, unii având capacitatea îmbinării optime ale celor două aspecte, alții aplicând legea fie ad litteram, fie în așa-zisul spirit al ei, care înseamnă deseori bunul plac al persoanei care efectuează controlul.
În litera legii, juristul Marius Oroșanu ar contesta majoritatea sancțiunilor și, fără falsă modestie, cred că aș avea câștig de cauză în marea majoritate a situațiilor. Asta, deoarece inspectorii veniți în control au fost nevoiți, în foarte multe cazuri, să adapteze o situație nereglementată juridic, la situații aparent similare sau echivalente. Exemplul plaselor de țânțari este sugestiv. Am analizat prevederile legale și, strict pe lege, majoritatea centrelor sociale nu au această obligație. Nu discutăm de oportunitate, confort etc., ci doar de obligație! Nu există!
Alt exemplu: aplicând ad litteram legea, se poate deduce că un apartament social de tip familial ar trebui să aibă pe ușă sau la scara blocului o firmă pe care să scrie denumirea furnizorului și a serviciului social. Altfel spus, ceva de genul aici locuiesc copii instituționalizați! Ce facem acum? Abia am scăpat, în mare, de etichetele de „căminar”, „orfan”, „de la Casa de copii” etc. și ne apucăm acum să punem o nouă etichetă copiilor în comunitate? O aberație! Iar aplicarea legislației în litera ei ar însemna mutilarea unor suflete, fără exagerare! Sau cum ar fi ca doamna care stă cu acești copii în mediul familial să-și ia boneta, mănușile, halatul și, eventual, botoșei în picioare și să pună ciorba în castronel și friptura pe farfurie? Câte mame din comunitate fac asta? Ori vrem mediu familial pentru copii, ori vrem regim de spital? Trebuie ca legiuitorul să clarifice aceste aspecte, pentru a fi simplu și corect aplicate de toată lumea, în orice situație.
Celebrul borcan de zacuscă este sugestiv. Toți am avut pe cineva apropiat internat în spital și i-am dus un borcan de ciorbă, compot sau zacuscă. A pus borcanul în noptieră și a mâncat când a dorit și a putut, funcție de stare de sănătate fizică și psihică. Ferească Domnul să fi venit atunci organul de control, că amenda era garantată! Iar la hotel, în cameră, nu ați servit niciodată nimic? Aveați voie? Dacă intra în cameră organul de control, ce făceați? Apropo, de ce în camera de hotel se intră atât de rar/greu de astfel de organe de control, iar în cameră din centru se intră oricând, la liber? Intimitatea și demnitatea persoanei diferă în funcție de tipul de serviciu acordat, social sau turistic?
Trebuie ca de la nivel național să se adopte norme specifice sanitare și de igienă pentru centrele sociale, în funcție de tipul centrului. Astfel, diferența dintre litera și spiritul legii ar deveni nesemnificativă!
Transformarea pe care hârtiile nu o pot vădi
- Experiențele din domeniul asistenței sociale pot aduce momente de bucurie și satisfacție, dar și provocări sau momente dificile. Puteți împărtăși un exemplu din cariera dumneavoastră când ați simțit că munca depusă a avut un impact semnificativ în viața cuiva din comunitate?
- Munca mea nu are și nu cred că poate avea nici în viitor un impact în comunitate, orice aș încerca să fac, deoarece în domeniul asistentei sociale un individ, oricare ar fi el, nu influențează semnificativ viața celorlalți. Asistența socială este, mai mult decât în orice alt domeniu, o muncă în echipă. Eu, ca șef de centru, coordonez activitatea unei echipe din care fac parte muncitori, îngrijitori, infirmiere, instructori de educație, magazioner, contabil, asistenți medicali, asistent social, psiholog, la care se adaugă mulți colaboratori, specialiști din cadrul direcției, specialiști din sistemul sanitar sau de învățământ, diverse ONG-uri oameni ai comunității, binefăcători „pe persoană fizică” și exemplele pot continua. Fără echipă nu am ce coordona, fără colaboratori nu am rezultatele dorite. De aceea, mă simt obligat moral să precizez că echipa din care cu onoare fac parte a avut multe momente de bucurie și satisfacție în decursul timpului.
Pentru a nu evita un răspuns direct, primul exemplu care îmi vine în gând acum este succesul obținut de echipa noastră, împreună cu echipa unui alt serviciu social pentru persoane adulte, cu un fost beneficiar, venit la centru cu grave tulburări de comportament, cu dese momente de agresivitate și auto-agresivitate. El a ajuns acum un salariat model, apreciat de patron și de colegi, fiind mereu o persoană calmă, liniștită și altruistă. Am fost practic martor la transformarea, pas cu pas, a unei persoane cu probleme într-o persoană model. La diferite intensități, au fost multe astfel de transformări de suflete și de oameni la care am fost martor!
Imposibil de exprimat în cuvinte satisfacția unor succese de acest gen. Și imposibil de înțeles asta de cei care vin în control câteva minute sau ore și caută prin autorizații, hârtii sau printre vase, saltele, dezinfectanți.
Uzura celor puternici îi întărește pe cei slabi
- Cum descrieți interacțiunea cu tinerii și copiii cu handicap și ce impact emoțional are o astfel de conexiune? Și mai important, cum putem noi, oamenii simpli din exterior, să fim de ajutor și să aducem bucurie în viața lor?
- Știu că sună ca un clișeu, dar experiența interacțiunii cu copiii cu handicap nu poată fi descrisă prin cuvinte. Este ceva ce trebuie trăit, pentru a înțelege cu adevărat. Nimeni din afara acestei activități, nici măcar colegii care lucrează la birouri sau în centre cu copii fără dizabilități, nu înțeleg pe deplin nici satisfacțiile, nici uzura fizică și psihică determinate de această activitate.
Am avut numeroase situații în care cei care au trecut pragul unei căsuțe au ieșit plângând, copleșiți de emoție. Deținuții de la Penitenciarul Botoșani, atunci când ne-au vizitat în cadrul unui proiect comun, au plâns ca niște copii când ne-au vizitat. Ne-au vizitat medici, juriști, economiști, muncitori, comercianți, patroni, profesori, iar punctul comun al vizitelor a fost emoția și epuizarea emoțională. Asta după numai câteva minute de stat alături de acești copii. Încercați să multiplicați aceste emoții de zeci și sute de ori, timp de 8 sau 12 ore zilnic. Prin asta trecem zi de zi alături și pentru acești copii.
Doi copii, de 2, respectiv 10 ani, suferă de epidermoliză buloasă, o maladie genetică rară, dar deosebit de gravă, incurabilă până în prezent, fiindu-le afectată pielea de pe întreaga suprafață a corpului și mucoasele. De două ori pe săptămână merg la spital pentru a fi pansați în mediu steril, pe aproape pe tot corpul, după ce sunt tratați cu o cremă specială. Amintiți-vă când v-ați desprins ultima oară un leucoplast sau un pansament de la un deget, de exemplu. Încercați să vă închipuiți cum este să desprinzi un pansament de pe tot corpul. Și asta de la naștere, de două ori pe săptămână, până la 10 ani, în cazul eroului nostru! Când medicii, inclusiv cei americani de la Medical Mission, dădeau o speranța de viață de 4-5 ani, băiatul nostru a împlinit deja 10 ani. Cu suferință, în special la momentul pansatului, dar și cu multe zâmbete când recunoaște salariatul ce vine la schimbul de tură, când numără până la 10, astfel cum a fost învățat. Din păcate, nu poate număra pe degețele, din cauza faptul că nemiloasa afecțiune i-a distrus degetele, atât de la mâini, cât și de la picioare.
Multă lume mă întreabă ce să le aducă la acești copii, în special de Paște sau de Crăciun. Îmi este greu să le explic că au asigurate mâncarea și hainele, cel puțin la nivelul celor din familiile obișnuite, de condiție medie. Ce au nevoie fără limite acești copii sunt momente de socializare cu cât mai multe persoane și în locuri cât mai diverse. Au nevoie de momente de joacă în medii diferite, nu doar la centru, și cu persoane diferite de cele cunoscute zi de zi la centru. Au nevoie de jucării care să le dezvolte abilitățile și deprinderile actuale. Au nevoie să iubească și să fie iubiți, deoarece au foarte, foarte multă dragoste de oferit.
Luni seară, pe 24 iulie, un grup de 15 copii, împreună cu un grup de salariați din cadrul centrului, merg în tabără la Eforie Sud, o tabără specială organizată de Minister pentru persoanele cu dizabilități. În total, din cadrul DGASPC vor participa 38 de persoane în această tabără. Din experiența anilor precedenți, știu sigur că această tabără va fi satisfacția anului pentru copii.
„Orice compromis înseamnă o abdicare parțială”
- Ce valori considerați că sunt fundamentale pentru a fi un lider eficient în domeniul asistenței sociale? Cum vă ghidați în luarea deciziilor și cum vă asigurați că acțiunile dumneavoastră rămân în concordanță cu aceste valori?
- În primul rând, sunt fundamentale toate valorile pe care le dorești de la cei din echipa ta. Nu poți cere, dacă nu poți oferi! Trebuie să fii modelul celorlalți, exemplul lor de urmat! Aici nu merge cu „trebuie să faci ceea ce spune șeful, nu ceea ce face el”! Orice compromis înseamnă o abdicare parțială de la anumite valori fundamentale și, implicit, asta determină scăderea calității și eficienței. Sunt un șef de centru destul de incomod atât pentru colegii salariați, cât și pentru colegii șefi, indiferent de nivelul ierarhic, sunt exigent peste medie. În compensație, vreau să cred că sunt drept, corect și sufletist, mai mult față de beneficiari decât față de colegi, recunosc.
Apreciez în mod deosebit la cei care lucrează în sistem și încerc să dezvolt și la mine anumite abilități, de genul: răbdare, empatie, blândețe, calm, autocontrol, adaptabilitate, seriozitate, onestitate și responsabilitate; spirit de observație, atitudine pozitivă, optimistă; capacitatea de înțelegere și comunicare verbală și non-verbală pe plan afectiv cu persoanele care au dizabilități psihice; capacitatea de a influența și de modela prin propriul exemplu comportamentul persoanelor cu dizabilități psihice.
Când iau decizii, le iau pe baza acestor valori și pe baza experienței acumulate în cei peste 25 de ani în care am făcut parte, sub o formă sau alta, din sistemul de asistență socială. Se întâmplă să greșesc uneori, să nu iau cele mai bune decizii, dar am puterea să revin și să corectez atât cât este posibil, învățând din greșeli și evitând repetarea lor ulterior.
Cert este însă că încerc ca niciodată, dar niciodată să nu iau decizii contrare principiilor și valorilor mele, dacă prin aceste decizii aș afecta interesele și drepturile beneficiarilor. Invers se poate, adică să iau decizii favorabile beneficiarilor, făcând anumite compromisuri, pe cât posibil minore, de la principiile și valorile mele. Uneori chiar legislația sau lipsa ei mă obligă să fac asta.
„Cea mai mare provocare este să definim ceea ce dorim”
- Care credeți că sunt cele mai mari provocări cu care se confruntă sistemul de asistență socială din România în prezent?
- Cea mai mare provocare este să definim ceea ce dorim! Dorim asistență socială participativă, crearea unui mediu cât mai apropiat de cel familial, dezvoltarea relațiilor interumane, asigurarea intimității, demnității și autonomiei beneficiarilor, atât și atunci când este posibil sau dorim reguli peste reguli, norme de tot felul, ordine din toate părțile, comisii și comitete multi- și pluri- sectoriale sau disciplinare?
Apoi trebuie să definim dacă vrem cantitate sau calitate? Contează câți beneficiari sunt în centru sau în sistem sau contează calitatea serviciilor oferite? Trebuie stabilit ca indicator de performanță scăderea numărului beneficiarilor sau, din contra, să dezvoltăm aceste servicii, fără să facem însă rabat de la calitate?
Dacă vom conștientiza unde suntem acum și vom clarifica unde vrem să ajungem, cu siguranță vom găsi și calea optimă. Nu neapărat cea mai dreaptă, nu neapărat cea mai scurtă sau rapidă, dar vom găsi, împreună, calea optimă! Cât timp lucrăm cu inima, sigur vom reuși! Împreună!
__________
Notă 1: Marius Oroșanu a ținut să precizeze că opiniile exprimate în acest interviu nu reprezintă punctul de vedere al Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului sau al Consiliului Județean Botoșani.
Notă 2: Mulțumesc, Marius, pentru deschiderea, promptitudinea și profesionalismul cu care mi-ai împărtășit experiența, convingerile și viziunea.