Dar dacă "obrăznicia" pe care o vedem este de fapt efectul unei afecţiuni medicale, tratabile în timp? Despre sindromul hiperkinetic şi mult mai cunoscutul "ADHD" am stat de vorbă cu medicul psihiatru Maria Dardai, coordonatorul Centrului de Sănătate Mintală- Copii din cadrul Spitalului Judeţean Mavromati Botoşani.
Să definim mai întâi cele două afecţiuni, aşa cum arată literatura de specialitate. Sindromul hiperkinetic cu deficit de atenţie (THDA) este o tulburare de comportament a copilului care se manifestă prin deficit de atenţie şi dificultăţi în desfăşurarea unei sarcini. THDA este frecvent întâlnită, debutează în copilărie, dar poate persista şi la vârsta adultă.
Simptomele de bază ale THDA sunt inatenţia, caracterizată printr-o slabă concentrare asupra îndeplinirii unei sarcini şi usoara distragere de către stimulii exteriori, impulsivitatea, care poate duce la implicarea copilului în activităţi riscante fără ca acesta să ţină seama de consecinţe, hiperactivitatea sau agitaţia şi comportamentul neadecvat. În perioada preşcolară, cele trei simptome caracteristice, inatenţia, hiperactivitatea şi impulsivitatea fac parte din comportamentul normal al copilului.
De aceea, este greu de diferenţiat THDA de comportamentul normal specific vârstei. Simptomele devin evidente sau sunt accentuate odată cu începerea şcolii, pentru că mediul social şi cerinţele academice solicită acele abilităţi care în cazul copiilor cu THDA nu sunt deloc în avantajul lor.
ADHD este o tulburare comportamentală manifestată prin imposibilitatea copiilor de a se concentra asupra unei îndeletniciri anume. Este o problemă medicală ce debutează în copilărie şi, dacă nu este descoperită şi tratată la timp, se poate extinde, afectând şi viaţa adultă.
Similar sindromului hiperkinetic, din care de altfel se desprinde, ADHD are trei simptome majore: neatenţie, căreia i se adaugă în timp incapacitatea de concentrare, de ordonare a activităţilor precum şi probleme majore de memorie, impulsivitatea şi hiperactivitatea, această stare fiind resimţită în mod acut de copii. Adulţii o percep ca pe o nelinişte permanentă.
Însă cum facem diferenţa între un copil obraznic şi un copil care ar putea fi diagnosticat cu una dintre cele două afecţiuni ameliorabile?"În primul rând încercăm să obţinem elemente de la familie. În momentul în care unul dintre părinţi ne spune anumite lucruri, încercăm să luăm legătura cu ceilalţi membri ai familiei, care ne pot aduce amănunte importante- este cazul copiilor care stau poate mai mult cu bunicii, care ne pot furniza lucruri în plus. Dacă copilul este încadrat în colectivitate, putem solicita o evaluare de la educatori, pentru că şi ei observă anumite lucruri sau de la şcoală, de la învăţător. Cumulând informaţiile, ne dăm seama dacă este un sindrom hiperkinetic sau o tulburare de atenţie sau sunt doar nişte carenţe instructiv- educative. Diagnosticul nu-l pot pune singură, de aceea există evaluarea multi-disciplinară, incluzând evaluarea psihologică", explică medicul Maria Dardai.
Să lămurim însă un alt aspect: cât timp poate fi atent un copil la o anumită activitate pe care o desfăşoară, ştiut fiind faptul că odată cu înaintarea în vârstă şi perioada de focusare creşte. Dacă la 3 ani copiii pot fi atenţi într-o activitate maximum 20 de minute, la 4 ani pot să se concentreze 30 de minute, iar de la 7 ani în sus se presupune că pot rămâne atenţi chiar şi 50 de minute.
"Acum depinde şi de activitate, dacă este una care îi este pe plac îi captăm atenţia o perioadă mai îndelungată, or dacă sunt sarcini care necesită un efort mai mare, atenţia este afectată. De exemplu, influenţa televizorului asupra capacităţii de concentrarea şi în ce măsură afectează atenţia copilului. Prin alternanţa rapidă a acelor imagini, capacitatea copilului de a fi atent scade, el nu va mai fi atent la celelalte sarcini ci la televizor. De aici şi limitările despre care tot vorbim atunci când spunem că micuţul nu trebuie să fie uitat în faţa televizorului. Sunt studii care demonstrează impactul negativ al expunerii copilului la televizor asupra performanţelor copilului şcolar, pentru că sunt mult sub potenţialul lui", susţine Maria Dardai.
Care ar fi primele semnale de alarmă în privinţa unui copil hiperkinetic, ce ar trebui să observe părinţii?
"În literatură se descrie un comportament- problemă încă de la stadiul de bebeluş. În momentul în care resping contactul fizic, sunt neliniştiţi, au tulburări de somn, de alimentaţie, episoade de plâns, nu pot fi liniştiţi cu nimic şi este exclusă o patologie organică- o durere de dinţi, de burtică, etc., atunci ne putem gândi deja la un copil hiperkinetic. La preşcolari, o activitate agitată şi agresivă, în momentul în care au reacţii răutăcioase faţă de ceilalţi copii, nu respectă reguli, au un comportament imprevizibil, achiziţionează foarte repede elementele de limbaj sau dimpotrivă- au probleme în achiziţia limbajului, sunt izolaţi, nu reuşesc să se împrietenească cu alţi copii, perseverenţa este scăzută, toate acestea sunt elemente care ne îndreptăţesc să ne gândim la un copil cu sindrom hiperkinetic. Cele mai importante elemente apar odată cu încadrarea în şcoală, atunci când efortul cognitiv este susţinut şi apar dificultăţi în finalizarea sarcinilor şcolare, copilul deranjează ora, nu reuşeşte să fie atent, nu reuşeşte să copieze tot de pe tablă, are dificultăţi la scris, citit, în a-şi aştepta rândul, întrebarea nici nu este adresată complet de învăţător, iar copilul deja răspunde. Pe baza tuturor acestor lucruri, coroborat cu criteriile noastre ne permit să punem diagnosticul de ADHD", susţine medicul specialist.
ADHD poate fi tratat sau atenuat multi-modal. În primul rând presupune intervenţia asupra copilului, prin lucrurile care trebuie schimbate, prin regulile impuse, pentru că în primul rând este o problemă de comportament. Apoi, familia are un cuvânt greu de spus prin comportamentul pozitiv pe care îl dă ca exemplu.
"Se insistă mai mult pe comportamentul negativ şi atunci copilul este pedepsit, însă nu aceasta este soluţia. Trebuie să-l valorizăm şi să scoatem la suprafaţă acele elemente pozitive pentru că, pe lângă toate acele lucruri negative care se spun despre copilul cu ADHD, acesta are şi anumite plusuri: este mai creativ, are o imaginaţie mai bogată, are o disponibilitate crescută la asumarea riscului, este mai curajos, poate obţine performanţe optime într-un termen mai scurt, spre deosebire de ceilalţi copii. Şi lucrurile acestea trebuie luate în calcul, nu doar aspectele negative. Apoi, în procesul terapeutic trebuie implicaţi profesorii, învăţătorii, educatorii şi nu în ultimul rând, tratamentul medicamentos. În România, medicaţia există de aproximativ zece ani. Vorbim de medicaţia psihostimulantă, cu rezultate foarte bune dar există riscul de dependenţă în condiţiile utilizării la adolescenţi, şi atunci este pusă cumva sub semnul întrebării. Atunci rămâne medicaţia non- psihostimulantă, de care beneficiază mare parte din copii, cu rezultate bune", explică medicul specialist.
Este ADHD o boală "la modă" sau putem da vina pe explozia informaţională la care copiii noştri sunt supuşi, odată cu expunerea la televizor, calculator, tabletă, smarphone?
"Cred că mai degrabă acesta ar fi răspunsul. Includem şi jocurile pe calculator, părinţii mult mai ocupaţi care nu mai au atâta timp la dispoziţie pentru copil şi atunci copilul îşi organizează timpul aşa cum crede el şi de aici un comportament haotic", susţine Maria Dardai.
Are alimentaţia un rol în tratarea unui copil hiperkinetic?
"Evident! Vorbim de alimentaţia psihostimulată pe care atât psihiatrii, neurologi cât şi pediatri recomandă să fie evitată: ciocolată, cola, cacao, energizantele- pentru că sunt şi copii de vârstă mică ce consumă aşa ceva, probabil în lipsa unui control al părinţilor. Cert este că situaţia se poate îmbunătăţi, cu condiţia ca părinţii să fie cooperanţi şi conştienţi", conchide medicul Maria Dardai.
Eficient pentru părinţi ar fi însă să nu dea vina pe cele două afecţiuni în cazul în care nu găsesc "puntea de înţelegere" cu copiii şi, în primă fază, să depună toate eforturile în scopul educării celor mici. Este cunoscut faptul că atenţia şi răbdarea copilului se educă, dar cu răbdare din partea familiei.
